PARTIDULUI COMUNIST ROMÂN

ETAPĂ NECESARĂ

ÎN MIŞCAREA REVOLUŢIONARĂ ŞI DEMOCRATICĂ DIN ROMÂNIA

Cadrul economic şi social-politic în care s-a desfăşurat viaţa soceităţii româneşti după primul război mondial este dominat de realizarea statului naţional unitar român prin hotărârile plebiscitare ale maselor populare exprimate în adunările de la CHIŞINĂU, CERNĂUŢI şi ALBA-IULIA.

Ele corespund unei necesităţi obiective şi năzuinţelor seculare ale poporului de făurire a STATULUI NAŢIONAL UNITAR ROMÂN.

           Realizarea unităţii statale, la 1 DECEMBRIE 1918, a creat condiţii favorabile pentru progresul societăţii româneşti, consolidând şi lărgind piaţa internă, concentrând resursele economice şi spirituale ale poporului român, deschizând posibilităţi noi pentru dezvoltarea forţelor de producţie. Potenţialul ţării s-a întărit prin fructificarea la nivel naţional a bogăţiilor solului şi subsolului, a rolului industriei în viaţa economică.

           În perioada 1918-1924, problema primordială care stătea în faţa ROMÂNIEI întregite era aceea a refacerii economiei naţionale. Marile distrugeri provocate de război şi jaful ocupanţilor străini au provocat dezorganizarea întregului potenţial de producţie şi circulaţie, ducând la scăderea dramatică a producţiei industriale şi agricole, la inflaţie, la şomaj, la dezechilibru bugetar. Războiul adusese ţării uriaşe pagube materiale, care se ridicau la peste 72 miliarde de lei aur, precum şi mari pierderi materiale şi de vieţi omeneşti. Distrugerile provocate de evacuarea sau dispersarea unor întreprinderi, jaful exercitat de trupele militare cotropitoare, retragerea unei părţi a populaţiei ţării în teritoriile neocupate au constituit principalele cauze ale scăderii nemaiîntâlnite a capacităţilor de producţie ale industriei.

           Într-o situaţie asemănătoare se afla şi agricultura. Pagubele materiale provocate de război, insuficienţa acută a braţelor de muncă la sate, determinată de mobilizarea militară, marea lipsă a animalelor de muncă şi a inventarului agricol în gospodăriile ţărăneşti au dus la o scădere considerabilă a producţiei agricole, care s-a repercutat negativ asupra consumului intern, cât şi a posibilităţilor de export.

           Finanţele publice au constituit un alt sector puternic lovit de război. Creşterea foarte lentă a producţiei, haosul în domeniul circulaţiei monetare, volumul mare al datoriei externe au influienţat negativ finanţele publice ale statului, astfel încât bugetele se încheiau cu mari deficite. Sporirea vertiginoasă, necontrolabilă, a emisiunii de bani de hârtie fără acoperire, existenţa în circulaţia monetară, în acelaşi timp, a patru feluri de monede au dus la creşterea proporţiilor inflaţiei, cu consecinţe deosebit de grele asupra situaţiei maselor largi de muncitori, ţărani, intelectuali, funcţionari şi mici meseriaşi.

           Urmările distrugătoare ale războiului, politica claselor stăpânitoare, a guvernanţilor de aruncare a tuturor greutăţilor pe spatele populaţiei muncitoare, au dus la pauperizarea accentuată a acesteia, la adâncirea inimaginabilă a sărăcirii, la creşterea avântului revoluţionar.

           Avântul revoluţionar al maselor a provocat o profundă efervescenţă în viaţa economică şi social-politică. Grevele, manifestaţiile muncitoreşti, spiritul de revoltă al ţărănimii şi al altor categorii sociale s-au repercutat în transformările, în reformele, în tentativele claselor dominante, ale guvernanţilor de a se adapta la noile realităţi ale ţării.

           Făurirea statului naţional unitar roman a întregit forţele clasei muncitoare, a creat condiţiile pentru unirea, la scară naţională, a mişcării muncitoreşti, conferindu-i un nou cadru de dezvoltare şi manifestare. Numărul muncitorilor industriali se ridica în anii 1918-1920 la aproximativ 720.000, din care cea mai mare parte se aflau în Bucureşti, Galaţi, Brăila, Iaşi, Reşiţa, Timişoara, Cluj, Braşov, Arad, Craiova şi în regiunile industriale, bogate în rezerve de materii prime şi materiale, Valea Jiului şi Valea Prahovei. Creşterea numerică şi întărirea organizatorică a clasei muncitoare, greu încercată în anii 1918-1921, au sporit capacitatea ei de a se situa în avangarda mişcării progresate şi revoluţionare.

           Creşterea avântului mişcării revoluţionare s-a reflectat şi în maturizarea partidului, în intensificarea procesului de clarificare ideologică. Radicalizarea mişcării muncitoreşti, socialiste, s-a reflectat în afluxul muncitorilor, intelectualilor progresişti, precum şi micilor meseriaşi spre PARTIDUL SOCIALIST, spre organizaţiile sindicale şi de tineret, care, după război, şi-au reluat activitatea la scara întregii ţări.

           Experienţa revoluţionară acumulată în decursul deceniilor de luptă împotriva claselor exploatatoare şi a guvernelor acestora, procesul permanent de organizare au condus mişcarea muncitorească din România spre noi forme şi metode de luptă, spre adaptarea unor PROGRAME POLITICE care să corespundă noului stadiu de dezvoltare a societăţii româneşti. În acest context, PARTIDUL SOCIAL-DEMOCRAT şi-a elaborat un proiect de program numit DECLARAŢIA DE PRINCIPII, publicată la 9 decembrie 1918 schimbându-şi şi denumirea în PARTIDUL SOCIALIST din ROMÂNIA. Schimbarea denumirii partidului din „SOCIAL-DEMOCRAT” în „SOCIALIST” nu era o măsură de conjunctură, ci un act cu conţinut politico-ideologic, care reflectă procesul de radicalizare a componentei sale, de delimitare faţă de partidele tradiţionale ale social-democraţiei.

           Declaraţia de principii sublinia că „Partidul Socialist din România  este un partid de clasă, care, inspirâdu-se din ideile SOCIALISMULUI ŞTIINŢIFIC, urmăreşte desfiinţarea expoaltării muncii, sub orice formă, prin trecerea mijloacelor de producţie şi de schimb în stăpânirea societăţii. El este deci partidul clasei muncitoare, care are istoriceşte chemarea de a înfăptui această socializare a pământului, a fabricilor şi a uneltelor de muncă”.

           Esenţa Declaraţiei de principii a constituit-o exprimarea, cu pregnanţă, a scopului fundamental:”cucerirea prin orice mijloace a puterii politice din mâinile burgheziei române şi întronarea dictaturii proletare în vederea realizării idealului comunist”.

           Creşterea avântului mişcării revoluţionare, numeroasele greve, mitinguri şi manifestaţii în timpul cărora masele muncitoare au ajuns nu o dată să stăpânească strada, luptele tipografilor din 13 decembrie 1918, din Bucureşti, cărora li s-au aliat mii de muncitori, au demonstrat voinţa clasei muncitoare de a cuceri pe cale revoluţionară drepturi şi libertăţi democratice, de a imprima dezvoltării sociale o orientare corespunzătoare intereselor celor ce muncesc şi trăiesc din munca lor.

           O problemă importantă care polariza atenţia mişcării socialiste din România a fost realizarea unificării partidelor socialiste regionale, reorganizate în noiembrie-decembrie 1918. La 13 februarie 1919, prin DECLARAŢIA comună a Comitetului Executiv PROVIZORIU al P.S.R., se făcea apel la toate forţele muncitoreşti din noile provincii ale ţării de a forma  „un singur bloc socialist, un singur partid proletar, care să ducă înainte lupta clasei muncitoare din noua Românie spre realizarea idealului ei socialist de dezrobire de sub apăsarea burghezo-capitalistă. România nouă de astăzi trebuie să devină România socialistă de mâine”.

           Momentul care a prilejuit, pe de o parte, întrunirea în cadrul aceluiaşi FORUM a partidelor socialiste din România, iar pe de altă parte o confruntare de idei a fost CONFERINŢA MIŞCĂRII SOCIALISTE din 23-26 mai 1919 de la Bucureşti, care a adoptat Programul Partidului Socialist din România.

           În acest program politic, de mare notorietate, se cerea, printre altele:libertatea presei; libertatea întrunirilor;dreptul de asociere; exproprierea totală a solului, lăsând micului proprietar numai atât cât poate munci cu familia sa; socializarea industriilor de stat şi particulare, a mijloacelor de transport, a instituţiilor de credit şi a societăţilor de asigurare; recunoaşterea sindicatelor ca reprezentante legale ale muncitorimii; fixarea salariilor, orelor şi condiţiilor de muncă să se facă de comisii compuse din delegaţi ai sindicatelor, patronatelor şi ai statului; înfiinţarea camerelor de muncă etc. De asemenea, se prevedea confiscarea tuturor averilor dobândite în timpul războiului sau realizate prin fraudă, confiscarea averilor mănăstireşti, despărţirea bisericii de stat, învăţământ obligatoriu şi gratuit până la 18 ani, desfiinţarea armatei permanente şi înlocuirea ei prin miliţia naţională etc. Prin prevederile sale, a stimulat procesul de unificare şi radicalizare a mişcării socialiste.

           În vara anului 1919 lupta grevistă a luat o mare amploare, începând cu greva generală a ceferiştilor, la care au participat peste 20.000 de muncitori din aproape toate centrele feroviare ale ţării, greva muncitorilor petrolişti din Valea Prahovei, din iulie-august, la care au participat peste 19.000 de oameni şi până la marile acţiuni greviste organizate pe ramuri de producţie, oraşe şi regiuni. Mişcarea grevistă din 1919 demonstra, aşa cum scria ziarul „SOCIALISMUL”, „întreaga putere organizată a muncitorimii..., gradul de conştiinţă pe care l-a atins întreg proletariatul român”.

           Partidul Socialist devenise un partid politic de masă, fiind singurul dintre partidele politice care, în a doua parte a anului 1919 şi începutul anului 1920, avea organizaţii în întreaga ţară.Influenţa sa în viaţa politică românească este evidentă. Presa burgheză de diferite orientări, unii politicieni ai vremii erau nevoiţi să recunoască puterea şi influenţa acestuia, modul său de organizare.

           În P.S.R. acţionau intelectuali de prestigiu ca: N.D.Cocea, Emil Isac, Mihail Gheorghiu-Bujor, Mihai Macovei, Barbu Lăzăreanu, Octav Băncilă, P.Constantinescu-Iaşi, L. Ghelerter Lucreţiu Pătrăşcanu, E. Rozvan şi alţii. La ideile socialismului au aderat C.I.Parhon, Paul Bujor, Gala Galaction, Constantin Mille, dr. N.Lupu, Constantin Stere şi alţii.

           Mişcarea grevistă din România la sfârşitul anului 1919 şi întregul an 1920, constituie punctul de plecare al grevelor generale pe ramuri de producţie, pe oraşe şi regiuni, culminând cu greva generală din octombrie 1920.

           În condiţiile intensificării luptei ideologice din mişcarea muncitorească, la începutul anului 1920, secţiile PARTIDULUI SOCIALIST din întreaga ţară au cerut, în mod organizat, prin moţiuni votate de marea majoritate a membrilor lor, trasformarea Partidului Socialist în Partid Comunist şi afilierea acestuia la INTERNAŢIONALA a III-a COMUNISTĂ, care fuse-se constituită în martie 1919, cu sediul la MOSCOVA. În vederea discutării problemei afilierii mişcării muncitoreşti din România la Internaţionala a III-a, în toamna anului 1920, o delegaţie a PARTIDULUI SOCIALIST a plecat la Moscova. Din delegaţie au făcut parte: GH. CRISTESCU, AL. DOBROGEANU-GHEREA, D. FABIAN, E.ROZVAN, C. POPOVICI, I. FLUIERAŞ. Delegaţia s-a întâlnit, la Moscova şi la Harkov, cu reprezentanţi ai INTERNAŢIONALEI COMUNISTE şi cu V.I.LENIN. S-au discutat probleme ale activităţii desfăşurate de mişcarea muncitorească şi socialistă din România, condiţiile de afiliere , formele muncii legale şi ilegale, obligaţiile partidelor care doresc să intre în Internaţionala a III-a, munca la sate, munca în armată, precum şi alte probleme de interes reciproc. Exprimându-şi de la început adeziunea faţă de principiile leniniste ale partidului de tip nou, socialiştii români au formulat, totodată, o serie de obiecţii cu privire la amestecul Internaţionalei a III-a în activitatea partidului -considerând, pe bună dreptate, că acesta este un drept legitim al propriului partid-, precum şi cu privire la o serie de analize şi aprecieri eronate făcute de aceasta la adresa situaţiei economico-sociale şi politice din România şi asupra mişcării noastre muncitoreşti şi socialiste. Delegaţia s-a întors în ţară să facă cunoscute convorbirile cu reprezentanţii Internaţionalei Comuniste şi cu Lenin.

           Porcesul de clarificare ideologică s-a manifestat pregnant în activitatea Partidului Socialist, a presei sale, în cursul lucrărilor CONSILIULUI GENERAL AL PARTIDULUI ŞI AL SINDICATELOR din 30 ianuarie-3 februarie 1921. Dezbaterile care au avut loc au dus la o delimitare organizatorică între poziţiile de partid, la grăbirea convocării CONGRESULUI PARTIDULUI SOCIALIST DIN ROMÂNIA. În confruntarea din Consiliul General,  P. BECHEANU, GH.CRISTESCU, D.FABIAN, L. FILIPESCU, GH. VASILESCU, IANCU OLTEANU şi alţii au apreciat că tactica revoluţionară nu poate convieţui cu reformismul şi au cerut convocarea congresului partidului în vederea constituirii sau transformării sale în Partidul Comunist şi afilierii lui la Internaţionala a III-a.       

Î n lunile februarie, martie şi aprilie 1921 a avut loc în întregul partid o susţinută dezbatere a problemelor privitoare la crearea Partidului Comunist. Propunerile privind ordinea de zi a congresului au fost publicate în presă odată cu anunţarea datei deschiderii lucrărilor din – 8 MAI 1921.

           Pentru buna pregătire a lucrărilor a fost constituită o comisie de organizare a congresului care în lunile martie şi aprilie 1921 au ţinut săptămânal şedinţe de lucru pentru discutarea situaţiei din secţiile locale. Majoritatea delegaţilor au primit din partea organizaţiilor locale mandate imperative pentru crearea Partidului Comunist şi afilierea lui la Internaţionala a III-a. Congresului, întrunit la 8 MAI 1921, i-a revenit misiunea istorică de a consfinţii, prin lucrările şi hotărârile sale, transformarea Partidului Socialist în Partid Comunist. Congresul General al Partidului Socialist şi-a desfăşurat lucrările între 8 şi 12 mai 1921. La Congres au participat delegaţi din 29 de secţiuni locale ale partidului de pe întregul cuprins al ţării, care dispuneau de 540 de mandate. Între aceştia, s-au evidenţiat, prin poziţia lor, Gh. Cristescu, Pandele Becheanu, M. Cruceanu, L. Filipescu, Al. Dobrogeanu-Gherea, D. Grofu, A. Ionescu, T. Iordăchescu, C. Ivănuş, Elek Kőblős, M. Macovei, C. Manescu, Gh. Niculescu-Mizil, E. Rozvan, Gh. Vasilescu şi alţii. Delegaţii la Congres au acordat o mare atenţie sarcinii principale pentru care a fost convocat congresul-unificarea deplină a partidului, pe plan naţional, şi statutarea principiilor comuniste în activitatea partidului.

           În ziua de 8 MAI 1921, după alegerea prezidiului şi a comisiilor de lucru, congresul a adoptat o serie de moţiuni prin care se cereau: respectarea libertăţilor democratice, ridicarea stării de asediu şi a cenzurii, eliberarea militanţilor mişcării muncitoreşti aflaţi în închisori, amnistierea celor condamnaţi pentru delicte politice, solidaritatea cu lupta proletariatului rus şi hotărârea de luptă pentru apărarea păcii. Aceste moţiuni exprimau poziţia revoluţionară, profund patriotică şi internaţionalistă a organizaţiilor socialiste din întreaga ţară.

           După adoptarea moţiunilor, congresul a trecut la examinarea problemelor înscrise pe ordinea de zi.

           Ordinea de zi a Congresului cuprindea următoarele probleme:

                       1.Darea de seamă morală şi materială;

                       2.Raportul delegaţiei care a fost în Rusia Sovietică;

                       3.Afilierea la Internaţionala Comunistă şi  PROGRAMUL PARTIDULUI;

                       4.Problema agrară;

                       5.Cooperativele;

                       6.Presa şi propaganda;

                       7.Modificarea Statutului;

                       8.Chestiunea naţionalităţilor;

                       9.a)Mişcarea tineretului;

                          b)Mişcarea femeilor;

                    10.Alegerea comitetului;

                    11.Diverse

           Multitudinea de probleme incluse pe ordinea de zi, conţinutul documentelor prezentate şi caracterul amplu, deschis al dezbaterilor reflectă procesul de evoluţie şi maturizare a conştiinţei revoluţionare a militanţilor partidului.

           S-a remarcat, între ideile de mare însemnătate, necesitatea liniilor directoare care să coreleze principiile generale, comuniste, cu tradiţiile şi realităţile ţării noastre în lupta pentru eliberarea socială şi naţională.

           În centrul lucrărilor Congresului s-au aflat dezbaterile asupra Programului Politic al Partidului Comunist şi asupra afilierii la Internaţionala a III-a . Raportul, discuţiile şi opiniile exprimate au susţinut programul în care a fost înscris ca scop fundamental al partidului înfăptuirea în România a societăţii fără clase.

           În seara zilei de 11 mai, după îndelungate dezbateri, s-a trecut la vot. La validarea HOTĂRÂRII DE TRANSFORMARE A PARTIDULUI SOCIALIST în PARTIDUL COMUNIST DIN ROMÂNIA şi de AFILIERE LA INTERNAŢIONALA a III-a, rezultatul votului a fost: UNANIMITATE în legătură cu amândouă propunerile, pronunţându-se 438 de mandate pentru afilierea necondiţionată la Internaţionala a III-a, 111 mandate cu rezerve, adică să nu se facă afilierea cu respectarea tuturor condiţiilor impuse de Internaţionala a III-a.

           În ziua de 12 mai a fost supus dezbaterii Congresului Proiectul Statutului PARTIDULUI SOCIALIST-COMUNIST şi PROIECTUL DE PROGRAM privind problema agrară. În timp ce se discuta problema agrară, guvernul prezidat de generalul Alexandru Averescu a trimis jandarmi şi poliţişti care, pătrunzând în sala Congresului, au arestat delegaţii care votaseră fără rezerve afilierea partidului la Internaţionala a III-a,  sub învinuirea de „Complot împotriva siguranţei statului”. Au trecut apoi la percheziţii la redacţia ziarului „SOCIALISMUL” şi la CLUBUL SOCIALIST, confiscând documentele congresului şi a materialelor redacţiei.

           În aceste condiţii, Congresul nu a adoptat rezoluţii în legătură cu programul şi statutul partidului, în problema agrară şi în cea naţională. Astfel, Partidul SOCIALIST-COMUNIST şi-a început activitatea în împrejurări vitrege. După întemniţarea congresiştilor, a celor mai valoroase cadre ale partidului, au fost arestaţi şi alţi militanţi ai mişcării muncitoreşti şi socialiste. Procesul este cunoscut ca „Procesul din Dealul Spirii”.

           În aceste împrejurări, Partidul Socialist-Comunist, va purta această denumire până Congresul al II-lea, din 3-4 octombrie 1922, de la Ploieşti.

           La acest Congres, se vor dezbate unele probleme de la Congresul I, de la Bucureşti. Programul şi statutul, problema agrară, mişcarea tineretului şi mişcarea femeilor. Se hotărăşte, la Congresul al II-lea ca Partidul să se numească PARTIDUL COMUNIST DIN ROMÂNIA.

           Eveniment de însemnătate istorică, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România a marcat triumful ideologiei consecvent revoluţionare, a marxismului în mişcarea muncitorească din ţara noastră, deschizând o etapă nouă în lupta poporului  pentru dreptate, libertate, egalitate şi suveranitate.

                                                                       Prof.  Ion IACOV