CUM ŞI DE CE S-A TRANSFORMAT

PARTIDUL SOCIALIST ROMÂN

PARTIDUL COMUNIST DIN ROMÂNIA

            8 mai 1921. O zi însorită de primăvară dar teribil de mohorâtă pentru adepţii ideilor socialiste, pentru cei care se angajaseră de mai multe decenii ca, în forme organizate, să acţioneze pentru apărarea intereselor celor mulţi, obidiţi, exploataţi de proprietarii capitalului, români dar mai ales străini. Şi o făcuseră cu tenacitate, cu numeroase sacrificii materiale şi chiar umane ca în iunie 1916 când forţele represive ale statului au ucis mai mulţi muncitori grevişti la Galaţi sau decembrie 1918 când în Piaţa Teatrului Naţional din Bucureşti a curs din nou sângele muncitorilor tipografi care-şi cereau dreptul la o viaţă mai uşoară, mai suportabilă.

            Iar confruntările au fost pe mai departe din ce în ce mai aspre, în vâltoarea lor angajându-se mai ales muncitori, dar şi mici meseriaşi sau întreprinzători, cărora li s-au alăturat numeroşi intelectuali, din rândurile acestora din urmă recrutându-se mai mulţi dintre conducătorii Partidului Socialist Român, numit astfel din decembrie 1918, (denumirile anterioare fuseseră de Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România -  P.S.D.M.R.-şi mai apoi Partidul Social-Democrat din România, ambele membre ale Internaţionalei a II-a Socialiste). Din şirul imens al unor asemenea confruntări un moment cu semnificaţii deosebite l-a constituit greva generală din octombrie 1920, desfăşurată la scara întregii ţări, declanşată din iniţiativa conducerii Partidului Socialist şi a mişcării sindicale, o acţiune care, se explicau iniţiatorii ei, se desfăşura în interesul tuturor. Departe de a fi un gest de duşmănie în contra locuitorilor ţării, cum vrea să arate presa politicienilor interesaţi, greva generală a muncitorilor din România este actul eroic al unor cetăţeni care nu doresc decât liniştea internă prin domnia legilor.

            Guvernul, condus de generalul Alexandru Averescu, după ce a refuzat să ia în consideraţie revendicările formulate de socialişti şi sindicate, a ripostat dur invocâd paralizarea vieţii economice, ceea ce deveni

se o realitate. A proclamat starea excepţională pe întreg cuprinsul ţării, a închis sediile Partidului Socialist şi ale sindicatelor, presa socialistă a fost suspendată şi întrunirile muncitoreşti interzise. Numeroşi muncitori, lideri sindicali şi militanţi ai Partidului Socialist au fost arestaţi, chiar schingiuiţi, unul dintre aceştia, doctorul Aroneanu din Bacău a fost asasinat în închisoare. După 8 zile de rezistenţă eroică, greva a încetat dar una dintre principalele ei consecinţe a fost intensificarea procesului de clarificare politico-ideologică din Partid, soldat, între altele, cu accelerarea pregătirilor pentru organizarea unui congres general menit, pe de o parte, să proclame unificarea partidelor de orientare socialistă/social-democrată (Partidul Socialist Român din Vechiul Regat, Partidul Social-Democrat din Bucovina, socialiştii din Basarabia etc.) iar, pe de altă parte, să se adopte un program de acţiune mai radical în concordanţă cu exigenţele vremurilor de după primul război mondial, mai ales că evenimentele din Rusia arătau că era posibilă o victorie a socialiştilor în confruntarea cu burghezia. Iar semnul cel mai elocvent al radicalismului mişcării socialiste era adoptarea denumirii de Partid Comunist aşa cum se hotărâse în Germania (1918), Franţa (1920), Marea Britanie, Italia etc.

            De altfel, după greva generală, până la hotărârea ce trebuia s-o adopte Congresul general, Comitetul Executiv a şi adoptat denumirea de Partidul Socialist-Comunist din România. Iar în congres, dominantă a fost tendinţa comunistă, cea care sublinia apăsat că „se impune a adopta principiile şi tactica noii Internaţionale care este intransigentă şi luptă pentru revoluţia socialistă”.

            După dezbateri aprinse, în seara zilei de 11 mai a fost supusă votului transformarea Partidului Socialist Român în Partidul Comunist din România şi afilierea la Internaţionala a III-a pentru care s-au pronunţat 488 mandate iar 111 voturi s-au exprimat în acelaşi sens dar cu unele rezerve.

            A doua zi, în sala unde se desfăşurau lucrările Congresului, din ordinul ministrului de Interne, Constantin Argentoianu, au năvălit reprezentanţii autorităţilor arestând pe toţi delegaţii care votaseră transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist. Li s-a intentat proces, cunoscut sub numele de Procesul din Dealul Spirii. În 1924 Partidul comuniştilor a fost scos în afara legii. Avea să iasă din ilegalitate chiar după evenimentele din august 1944 şi să preia puterea în condiţiile prezenţei pe teritoriul ţării noastre a trupelor sovietice care exercitau regimul de ocupaţie militară consecutiv încheierii ostilităţilor şi a celui de-al doilea război mondial..

                                                                                    Prof. univ. dr. Marin  BADEA