8 MAI 1921

făurirea Partidului Comunist Român

            Se împlinesc optzeci şi opt de ani de la Congresul din 8 mai 1921, din Bucureşti, în care, potrivit ordinei de zi publicată anterior împreună cu documente programatice şi statutare, s-a comentat şi s-a hotărât pe tema creării Partidului Comunist în România. Ca şi alte partide politice din România, dar nu ca toate, Partidul Comunist n-a căzut din senin, ci a ajuns la nivelul de procesualitate istorică împlinită în 1921 ca o consecinţă a unei îndelungate dezvoltări a societăţii româneşti, de după complexele situaţii social-politice care au urmat încheierii primului război mondial. El îşi are originea în Partidul Social-Democrat Muncitoresc din România din 1893,  el însuşi, acest partid, care nu a căzut din senin, căci s-a cristalizat în urma unor acumulări cantitative şi calitative în cel puţin două decenii precedente. Naţiunea social-democraţia avea atunci un înţeles diferit faţă de noţiunea, în general, din perioda interbelică, şi mai ales diferit faţă de ceea ce este social-democraţia în România acum după ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989.

            Primele cristalizări de organizaţii proletare revoluţionare (în înţelesul corect al noţiunii de revoluţionar nu în înţelesul de acum când titlul de revoluţionar şi-l arogă elemente care s-au întâlnit în răsturnarea antisocialistă din decembrie 1989 şi în atitudinile anticomuniste ulterioare, ci în înţelesul de dinainte şi imediat de după adoptarea Manifestului Partidului Comunist, din 1848, când unele dintre grupările revoluţionare s-au numit comuniste (dealtminteri termenul comunist are o istorie de vreo două mii de ani, cu mult mai îndelungată faţă de istoria termenilor sociali

sm şi social-democraţie). Primul Partid Comunist, cât de cât organizat, a fost partidul care a generat vestitul Manifest pe care l-am menţionat mai sus. Represiunea cruntă împotriva acestui partid, represiune care a luat intensitate în timpul şi după improvizarea Procesului anticomunist de la Colonia (Köln), din 1852, după cum a explicat, mai clar Friederich Engels, a determinat mişcarea comunistă, izbită crunt, să înlocuiască denumirea de comunistă cu o denumire printr-o exprimare germană, Social-democraţie, care în limba română a fost tradusă şi prin formula tehnocraţie socială, pentru că limba română pune determinantul nu înainte ci după cuvântul întrebuinţat; cu timpul s-a încetăţenit şi la noi termenul social-democraţie, şi, am văzut, primul partid a avut în denumirea lui cuvântul acesta, precum şi partidul refăcut în 1910, căci fusese destructurat în 1889 prin “trădarea generoşilor”.

            În condiţiile aducătoare de necazuri şi de nenorociri ale primului război mondial, mişcarea muncitorească şi a altor categorii de oameni ai muncii, s-a radicalizat intens, şi în aceste condiţii de efeverscenţă denumirea de social-democrat a devenit depăşită; primul partid care şi-a schimbat denumirea, şi programul, a fost partidul din Rusia, şi astfel a apărut Partidul Comunist (bolşevic).

            În România, la sfârşitul anului 1918, militanţii mai înaintaţi au schimbat denumirea partidului din social-democrat în socialist; au fost voci să i se spună direct comunist. În străinătate, la Moscova, din motive pe care altădată ar fi bine să le detaliem, a fost iniţiativa de a se crea acolo Partidul Comunist din România, care să fie trimis în ţară; iniţiativa aceasta a rămas fără împlinire, militanţii din ţară, care nu pierduseră legătura cu mediul propriei patrii, nu au mers în direcţia indicată din exterior, şi au făcut aproape tot posibilul ca în nişte condiţii extrem de grele (să ne amintim de represiunea de la 13 decembrie 1918 şi de înăbuşirea grevei generale din octombrie-noiembrie 1920) să se acumuleze condiţiile necesare creării partidului în interior, şi, întâmpinând dificultăţi şi din cauza insistenţelor de obligativitate venite din partea Internaţionalei Comuniste, create în martie 1919, au acţionat pentru transformarea partidului existent, socialist, în partid comunist. Faţă de problema afilierii la Internaţională unii militanţi români, ca şi militanţi din alte partide din alte ţări, şi-au exprimat reticenţa în legătură cu principiul obligativităţii imperativelor ei.

            Congresul – eveniment despre care în anii 1944 şi 1989 s-a cercetat şi s-a scris foarte mult (au apărut culegeri de documente, de amintiri, articole şi studii, cărţi) – s-a întrunit în ziua menţionată (în primele zile nu în sediul partidului căci era sigilat de poliţie), a adoptat rezoluţii, a dezbătut mai multe documente, dar nu pe toate, căci, a doua zi după ce s-a votat afilierea, şi anume în ziua de care se discută proiectul de Statut şi proiectul de program agrar, în sala de şedinţe au pătruns, din ordin superior, poliţiştii care au arestat pe delegaţii (unii deputaţi) care votaseră pentru afiliere, votare care atunci însemna însăşi întemeierea partidului; Congresul a fost astfel sistat; unele probleme, inclusiv denumirea partidului, au fost rezolvate, atât cât se putea rezolva atunci, la Congresul imediat ulterior, care a avut loc la Ploieşti, în 1922.

            Am insistat pe cât mi-a fost posibil într-un spaţiu tipografic fatalmente restrâns pe formulări care să exprime caracterul necesar, legitim, meritoriu al formării Partidului Comunist Român, căci actualmente nu atât amănuntele sunt combătute, ci însuşi caracterul letigim al mişcării comuniste, ceea ce este o gravă eroare izvorâtă din incompetenţă, fariseism şi răutate.

                                                                                    Prof. univ. dr. Constantin  MOCANU