Nicolae Ceauşescu - un mit în formare?

            Aniversarea zilei de 1 Mai în acest an, când se împlinesc două decenii de la evenimentele din Decembrie 1989 şi asasinarea soţilor Ceauşescu, a fost marcată vizibil mai accentuat ca în anii precedenţi de o prea evidentă preocupare pentru evocarea pro şi contra a celui care a condus România timp de aproape un sfert de secol. Dar parcă evocările în stilul anticomunismului primitiv şi inconştient agresiv au mai pălit poate şi ca urmare a ravagiilor crizei economice cu ale ei efecte extrem de grele: şomaj, diminuări ale salariilor, creşterile mai mult decât alarmante ale preţurilor etc., pe acest al doilea făgaş rămânând în nota lor constantă componenţii aşa-zisei elite a publicisticii româneşti de la “Evenimentul zilei” în frunte cu Vladimir Tismăneanu, autointitulat specialist în istoria comunismului românesc.

            Ba, mai mult, mijloacele de informare în masă, televiziunile în primul rând, radiourile dar şi presa scrisă au pus şi continuă să pună în evidenţă, dincolo de multiplele dovezi ale carenţelor de cultură generală şi de documentare ad-hoc ale multora dintre autorii de texte, o tendinţă mai generală, aceea de a răspunde unui proces istoric semnificativ, echivalent cu mitizarea unui erou, în cazul nostru nimeni altul decât Nicolae Ceauşescu, al cărui nume aproape că n-a mai fost însoţit de cuvântul dictator. Ceea ce pentru orice analist imparţial, ca de pildă, un Claude Levi-Strauss ar fi putut spune că este “un revelator al sentimentelor fundamentale ale unei societăţi”.

            Nici acuza de nostalgici ai fostului regim socialist n-a mai fost vehiculată în evocările despre ziua de 1 Mai, ba, spre surpriza multor cetăţeni, pe un post de televiziune, poate nu în criză de ştiri, s-au transmis în direct imagini de la demonstraţia celor ce muncesc din Cuba, alternativ cu imagini izbitor de asemănătoare despre demonstraţiile din România de dinainte de 1989, fără nici o menţiune că în ultimii 3-4 ani asemenea „chinuitoare obligaţii” n-au mai existat, alternând cu prim-planuri reflectând imaginea lui Nicolae Ceauşescu.

            Iar dacă ar fi să privim în retrospec

tivă diluarea treptată şi relativă din societatea noastră, ca o nevoie socială, a anticomunismului primitiv şi agresiv, implicit de reconsiderare obiectivă a valorilor autentice româneşti din anii socialismului, putem invoca drept argumente fie reluarea diferitelor creaţii artistice de la muzică şi spectacole teatrale la opere cinematografice, literare etc., fie a unor autori până nu demult acuzaţi frenetic de colaboraţionism cu regimul socialist ca în cazul lui George Călinescu şi, mai ales, al lui Marin Preda, o tendinţă şi ea semnificativă pentru creuzetul mult mai amplu în care tinde a se forja mitul Ceauşescu.

            Un mit care vine să explice, în ultimă instanţă, frământările oamenilor cu speranţe sfărâmate de un regim profund antipopular; drumurile înfundate, fără ieşire, pe care poporul român a fost adus, cu perseverenţă, de către elita politică post-decembristă; impasurile generate de procesele restauraţiei de tipul capitalismului sălbatic; punctele de reper etico-juridice fără concretizare, conform spiritului dreptăţii în instanţe ale unui regim lipsit, după 20 de ani, de codurile indispensabile oricărei construcţii ale statului de drept, dar imperios solicitate de şeful statului fără o dezbatere reală atât în societate cât şi în Parlament.

            În sfârşit, la edificarea mitului Ceauşescu o sursă contributivă deosebită, ca în cazurile multor personalităţi mitizate de poporul român (Mihai Viteazul, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza şi chiar Ion Antonescu), o constitue destinul său tragic: asasinarea lui şi a soţiei sale în sfânta zi de Crăciun. Este şi cu siguranţă că va fi, mai ales în viitor, un motiv suculent pentru fantezia mitică a celor mulţi, mai aeles că acuzele ce i s-au adus în acel imund simulacru de proces, în mod oficial, au şi fost dezminţite: conturile bancare din străinătate care n-au existat, genocidul din 17-21 decembrie când pierderile de vieţi omeneşti au fost cu mult mai multe în zilele de 22-25 decembrie 1989, subminarea economiei naţionale ş.a.m.d. De unde şi expresia cu o largă circulaţie în rândurile celor mulţi că democraţia a renăscut în România cu mâinile îmbibate de sânge iar emanaţii care au preluat puterea vor ajunge să fie condamnaţi sever de o instanţă cu adevărat imparţială: Tribunalul istoriei. La acea judecată cu siguranţă va fi şi un jurat realmente imparţial şi obiectiv: poporul român cu a sa conştiinţă mitică în care-şi vor găsi reflectarea doar faptele agreate de cei mulţi şi obidiţi, din anii socialismului, cu precădere cele care i-au alimentat sentimentul nobil al mândriei naţionale. Iar acestea n-au fost deloc puţine.

                                                                                                Conf. univ. dr. Marin BADEA