Oameni suntem!

            Este cotidiana scuză pentru toate prostiile pe care le facem. Şi cred că ceea ce facem cu cel mai mare patos este să greşim căci „oameni suntem?”, nu-i aşa?

            Oameni suntem şi continuăm să greşim căci fiind oameni şi gândind, credem noi, creativ, dorim să experimentăm „inovaţiile” noastre. La urma urmelor, aceasta nici nu este un lucru rău. Rău este că nu învăţăm nimic din greşelile noastre. Uităm repede după ce, căci „oameni suntem!”, ne spălăm pe mâini ca Pilat din Pont.

            Acum 2000 de ani am făcut şi noi „marea ispravă” a existenţei noastre, ne-am răstignit „Învăţătorul” trimis de Cel de Sus să ne mântuiască.

            Am greşit, căci „oameni suntem !”, dar n-am reuşit să ne ridicăm la înălţimea spirituală de a pricepe „metafora” sacrificiului divin.

            Mergem, în fiecare an, la Înviere dar răstignim săptămânal, dacă nu zilnic, orice idee măreaţă sau orice tentativă de izbăvire de rău căci, nu-i aşa ?, „oameni suntem!”.

            „Errare humanum est!”

            „Ceauşescu să ne ierţi că-n decembrie am fost beţi!” se căinau nişte „amărâţi” cu mâinile tăbăcite de atâta trudă şi cu minţile aburite de alcool şi promisiuni perverse. Ei au fost „cheia” marii greşeli de a depune, fără nici măcar un strănut, puterea în mâna altora care o visau de multă vreme dar n-o meritau deloc.

            Deh! Prostia şi domnia se plătesc. Uneori cu preţuri inacceptabil de mari, preţuri care nu mai pot fi plătite şi pentru care „creditorii” îţi iau; fără milă, „gajurile”. Şi marele gaj a fost traiul decent. Acum „greşiţii” îşi caută subzistenţa în gunoaie, s-au mutat din blocurile „comuniste” în cutii de carton şi plâng şi se tânguie că, oameni fiind, au fost „beţi”. Dar, oare, acum, după marea „făcătură”, s-au trezit? Nu întreb cu ranchiună, nu cu răutate, nu cu venin, ci cu durerea unuia dintre ei care a înţeles marea păcăleală care li se va trage dar nu i-a putut opri.

            Poate, unii s-au trezit dar sunt, în continuare, intimidaţi, căci „oameni sunt!”, de profitorii evenimentelor cu aiureli de tipul „proşti care mai visează la comunism”.       Şi cum nimeni, nici chiar prostul în persoană, nu acceptă că el ar fi prost, este explicabilă teama tuturor de această „anatemă”.

            Cu 2000 de ani în urmă, iarăşi revin căci istoria se repetă şi „oameni suntem!”, creştinii erau similar anatemizaţi de Nero, „barbă roşie”, ajuns, şi el, în fruntea bucatelor în Imperiul Roman, împins acolo de „înţelepciunea” oamenilor ajutată de cuţitele lor sau, atunci când nu erau suficient de ascuţite, de surata otravă. Acest berbec al istoriei antice îi stigmatiza, avea el plăcerea asta, pe creştini cu tot ce putea o minte umană stricată concepe. Astăzi, după 2000 de ani, un alt Nerone, denumit capitalism, cu o trăire la fel de bolnavă şi, după cum îi doresc eu, cu un sfârşit posibil la fel de „fulminant”, îşi justifică toate gafele şi nereuşitele prin atribuirea cauzelor acestora comuniştilor. Încă nu a avut tupeul să arunce şi cauza crizei, cea cu care-i călăreşte pe perdanţii din 1989, tot pe umerii prăbuşiţi, crede el, ai comunismului.

            Astăzi toată „mizeria” capitalistă se scurge şi mânjeşte, cu „zicături” tembele, totul începând cu ecranele televizoarelor şi terminând cu ultimele garduri din mahalalele pe care nu a mai apucat Ceauşescu să le transforme în cartiere de locuinţe şi care au rămas, ce blestem !, fără asfalt, fără canalizare, fără electrificare, fără identitate umană.

            Cât de urât! Cât de abominabil şi cât de pervers e totul!

            Îmbuibaţii, cei care, la mari sărbători, umplu bisericile pentru a fi văzuţi de „prostime” şi a fi legitimaţi pentru credinţa lor, le vorbesc, pe toate canalele mass-media, săracilor şi sărăciţilor şi-i îndeamnă, cu patos creştinesc, să „înţeleagă” momentul şi să aibă răbdare căci va veni şi „timpul lor”.

            Cu siguranţă că va veni dar, cu siguranţă, va fi timpul împlinirii blestemelor, timpul urgiei în care poporul român, „rănit”, îşi va face dreptate aşa cum ştie el, căci „suntem O A M E N I !”. 

Prof. Dr. Ing. Dumitru STANCIU