|
NOAPTE ÎN ARDEAL
Şi se făcea că, prin Ardeal,
umblă de-o vreme Iancu iar,
trecând îngândurat pe cal
şi cu pistoalele-n şerpar.
Era tot tânăr şi fecior
şi-avea pe chip surâsul blând
şi ochii mistuiţi de dor
arzând pe faţa lui de sfânt.
El se oprea din când în când
s-asculte-n noapte, nemişcat,
zbaterea codrilor în vânt
trecând spre cer ca un oftat.
Frunza-i în cale de cădea
în legănare şi alint,
de aur, toată, se făcea
şi iarba toată de argint.
Mesteceni, lumânări de foc,
ardeau cu foşnet tremurat
să-i fie drumul cu noroc
şi aerul înmiresmat.
Iar morţii lui, de dor plângând,
din munţi bătrâni, din tânăr plai
veneau să-l vadă viu trecând
pe-al lor, de-a pururi, tânăr Crai.
Focuri se-aprind din deal în deal
şi cerul ţării e curat
când trece noaptea, prin Ardeal
Iancu Avram îngândurat.
Mircea Micu
|
