Proletari din toate ţările, uniţi-vă!

DECLARAŢIE

cu privire la poziţia

Partidului Muncitoresc Român

în

problemele mişcării comuniste

şi muncitoreşti internaţionale

adoptată de

Plenara lărgită a C. C. al P. M. R.

din aprilie 1964

Moto:

“Un popor care nu-şi cunoaşte istoria

este ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii”

(Nicolae CEAUŞESCU)

          I. ACŢIUNEA PARTIDULUI NOSTRU

ÎN VEDEREA ÎNCETĂRII POLEMICII PUBLICE

După cum este cunoscut, în ultimii ani, în mişcarea comunistă şi muncitorească internaţională au apărut deosebiri de vederi şi de interpretare în probleme ale liniei generale a mişcării comuniste — aprecierea ca­racterului epocii contemporane şi a forţelor ei motrice, problema păcii şi războiului, căile trecerii de la capita­lism la socialism, normele relaţiilor dintre partidele comuniste şi muncitoreşti, dintre statele socialiste, pre­cum şi alte probleme.

În discutarea acestor probleme s-a ajuns la o pole­mică publică deosebit de ascuţită. în prezent, mişcarea comunistă mondială şi lagărul socialist se află în faţa pericolului scindării.

De la începerea polemicii publice, Partidul Muncito­resc Român a acordat întregul său sprijin propunerilor menite să pună capăt acesteia, a făcut în repetate rânduri apel şi a insistat ca ea să înceteze neîntârziat, pronunţându-se pentru rezolvarea problemelor divergente potrivit normelor stabilite în comun la Consfătuirile din 1957 şi 1960 cu privire la relaţiile dintre partidele co­muniste.

La 4 februarie 1964, ziarul „Jenminjibao" şi revista „Hunţi" au publicat un articol polemic, în care, afirmându-se că istoria demonstrează că „mişcarea clasei munci­toare internaţionale are tendinţa să se împartă în două", se trăgea concluzia că această teză este valabilă şi pen­tru mişcarea comunistă contemporană. Declarând că în mişcarea comunistă au luat extindere revizionismul şi oportunismul, articolul susţinea că  „atât pe plan inter­naţional cât şi în fiecare ţară în parte, oriunde oportu­nismul şi revizionismul fac ravagii, o sciziune devine inevitabilă în rândurile proletariatului" şi că „unitatea, lupta şi chiar sciziunile, precum şi o unitate nouă pe o bază nouă — aceasta este dialectica dezvoltării mişcării clasei muncitoare internaţionale".

La 13 februarie 1964, CC. al P.C.U.S. ne-a adus la cunoştinţă că a hotărât să dea publicităţii materialele plenarei sale privind divergenţele cu P. C. Chinez ; exprimând părerea potrivit căreia capătă o tot mai mare actualitate convocarea Consfătuirii reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti, CC al P.C.U.S. preconiza o „ripostă colectivă din partea partidelor marxist-leniniste" faţă de concepţiile şi acţiunile con­ducătorilor P. C. Chinez.

Toate acestea ne-au provocat o mare îngrijorare, întrucât agravau pericolul sciziunii care ameninţă mişcarea comunistă internaţională.

Considerând că este datoria fiecărui partid de a face tot ce este cu putinţă pentru a înlătura acest pericol, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român a hotărât să adreseze Comitetului Central al P.C.U.S. şi Comitetului Central al P. C. Chinez o propunere de în­cetare imediată a polemicii publice. Astfel, la 14 februa­rie 1964, în timpul lucrărilor plenarei Comitetului Cen­tral al P.C.U.S., Biroul Politic al CC. al P.M.R. a adresat acestuia un apel tovărăşesc insistent, de a nu publica materialele plenarei privind divergenţele cu P. C. Chinez. Concomitent, Biroul Politic al CC al Partidului Muncitoresc Român s-a adresat Comitetului Central al P. C. Chinez cu acelaşi apel insistent de a pune capăt neîntârziat polemicii publice, propunând tot­odată tovarăşilor chinezi o întâlnire între reprezentanţii conducerilor superioare ale celor două partide pentru a discuta problema unităţii lagărului socialist şi a mişcării comuniste mondiale.

Comitetul Central al P.C.U.S. ne-a răspuns în aceeaşi zi că, ţinând seama de intervenţia P.M.R., a hotărât să amâne publicarea materialelor plenarei şi că se va abţine de la publicarea de materiale polemice, dacă tovarăşii chinezi vor înceta şi ei polemica publică.

În ziua de 17 februarie 1964, Comitetul Central al partidului nostru a primit o scrisoare din partea tova­răşului Mao Tze-dun, care arăta că CC. al P. C Chinez este de acord cu o întâlnire între reprezentanţii conduce­rilor superioare ale Partidului Comunist Chinez şi Parti­dului Muncitoresc Român şi invita în acest scop în China o delegaţie a partidului nostru. De asemenea, ni s-a co­municat că, dacă Partidul Muncitoresc Român a hotărât să trimită curând în China delegaţia sa, Comitetul Cen­tral al P. C. Chinez poate temporar să nu dea publi­cităţii materiale polemice.

Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român a informat şi celelalte partide frăţeşti despre demersul în­treprins, împărtăşindu-le părerea că este necesar, în in­teresul găsirii căilor şi metodelor pentru asigurarea uni­tăţii, ca toate partidele comuniste şi muncitoreşti să în­trerupă polemica publică;  în acelaşi timp, ne-am expri­mat speranţa că propunerile şi poziţia partidului nostru vor găsi înţelegere şi sprijin.

În răspunsurile ce ne-au fost transmise, numeroase partide frăţeşti au salutat iniţiativa Partidului Muncito­resc Român şi au apreciat-o ca deosebit de utilă, declarând că ea se bucură de asentimentul lor.

În Republica Populară Chineză, delegaţia partidului nostru a avut convorbiri cu delegaţia Partidului Comunist Chinez şi cu tovarăşul Mao Tze-dun. S-au discutat, cu deplină sinceritate şi în spirit tovărăşesc, situaţia creată în mişcarea comunistă şi muncitorească internaţională, precum şi probleme de interes comun pentru cele două partide şi ţări. Schimbul de păreri a permis părţilor să-şi cunoască reciproc, mai bine, punctele de vedere.

Obiectivul fundamental al delegaţiei P.M.R. a fost obţinerea acordului asupra unei încetări imediate a po­lemicii publice. Tovarăşii chinezi au declarat că se poate pune capăt polemicii publice numai după ce, prin discuţii bilaterale şi multilaterale, se va ajunge la o înţelegere asupra condiţiilor de încetare a acesteia. După părerea lor, până atunci polemica trebuie să continue, iar între timp pot avea loc convorbiri bilaterale între P. C. Chinez, P.C.U.S., precum şi alte partide frăţeşti.

Ca urmare a acţiunii Partidului Muncitoresc Român, polemica publică a fost întreruptă atât de P.C.U.S. cât şi de P.C. Chinez, întrerupere care a durat timp de aproape o lună. încurajată de acest fapt, precum şi de ecoul pozitiv pe care 1-a avut în mişcarea comunistă, de­legaţia partidului nostru a propus CC. al P. C. Chinez ca, cel puţin în perioada discutării condiţiilor de încetare a acesteia, cele două părţi să se abţină în continuare de la publicarea de materiale polemice. Această propunere nu a fost însă acceptată, tovarăşii chinezi reafirmând pă­rerea lor că discuţiile pot avea loc şi în timp ce se des­făşoară polemica publică.

Răspunzând invitaţiei Partidului Muncii din Coreea, delegaţia partidului nostru a făcut o scurtă vizită în Republica Populară Democrată Coreeană. în cadrul schim­bului de păreri avut cu tovarăşul Kim Ir Sen şi cu alţi conducători ai Partidului Muncii din Coreea, delegaţia noastră a informat despre convorbirile purtate la Pekin şi a expus poziţia Partidului Muncitoresc Român în pro­blemele de interes comun între cele două partide şi ţări ale noastre, solidarităţii lagărului socialist şi unităţii miş­cării comuniste mondiale.

După încheierea vizitei în China şi Coreea, la întoar­cerea spre ţară, delegaţia noastră a avut în Uniunea Sovietică, la propunerea CC al P.M.R., convorbiri cu tovarăşul Hruşciov şi cu alţi conducători ai P.C.U.S. în problema unităţii ţărilor socialiste şi a mişcării comuniste mondiale. In cursul întâlnirilor, desfăşurate într-o atmosferă de prietenie şi înţelegere reciprocă, delegaţia noastră i-a informat pe tovarăşii sovietici despre convor­birile purtate în China şi Coreea şi a exprimat din nou punctul de vedere al partidului nostru în problema înce­tării complete a polemicii publice.

Tovarăşii sovietici au declarat că, deoarece partea chineză a redeschis polemica, ei sunt nevoiţi să dea pu­blicităţii raportul la plenară în problema divergenţelor, în urma convorbirilor avute, tovarăşii sovietici au căzut de acord să amâne publicarea raportului declarând că, dacă în urma unui nou demers al nostru, tovarăşii chi­nezi vor fi de acord să înceteze polemica, partea sovietică este gata să procedeze în acelaşi fel şi să nu reînceapă publicarea de materiale polemice.

În perioada când acţiunea partidului nostru era în curs, am fost informaţi despre un schimb de scrisori între CC. al P.C. Chinez şi CC al P.C.U.S. în care am­bele partide — cu toate deosebirile de vederi asupra modului de abordare a problemei încetării polemicii, a termenelor preconizate şi a altor măsuri — se pronun­ţau pentru continuarea convorbirilor dintre ele şi pen­tru constituirea unei comisii în vederea pregătirii Con­sfătuirii reprezentanţilor tuturor partidelor comuniste şi muncitoreşti. După părerea noastră, aceste elemente co­mune pot constitui puncte de plecare pentru o acţiune în favoarea normalizării relaţiilor din mişcarea comu­nistă.

După ce a ascultat Darea de seamă a delegaţiei parti­dului nostru, Biroul Politic al Comitetului Central a luat hotărârea să întreprindă o nouă acţiune pentru salvgar­darea unităţii mişcării comuniste, propunând Comitetului Central al P.C.U.S. şi Comitetului Central al P.C. Chinez ca aceste două partide, împreună cu Partidul Muncitoresc Român, să adreseze în comun un Apel către toate parti­dele comuniste şi muncitoreşti.

La 25 martie 1964, Comitetul Central al P.M.R. a tri­mis Comitetelor Centrale ale P.C.U.S. şi P.C. Chinez proiectul Apelului ; am menţionat că în cazul acordului de principiu al ambelor partide cu acest demers, proiectul de Apel ar putea fi discutat şi definitivat la o întâlnire a reprezentanţilor celor trei partide, urmând ca până la definitivare atât unii, cât şi alţii să se abţină sub orice formă de la polemica publică.

La această propunere am primit răspuns numai din partea Comitetului Central ai P.C.U.S. care, în scrisoarea sa din 28 martie 1964, ne-a comunicat că „în general CC. al P.C.U.S. este de acord cu proiectul de Apel către partidele frăţeşti pregătit de CC al P.M.R. Dacă şi CC. al P.C. Chinez va avea o atitudine pozitivă faţă de propu­nerea dv. privind încetarea imediată a polemicii sub orice formă şi va fi de acord cu propunerea privind Apelul comun al P.C.U.S., P.C. Chinez şi P.M.R. către toate partidele comuniste şi muncitoreşti, noi suntem de acord să trecem imediat la examinarea proiectului de Apel pen­tru a elabora împreună textul său definitiv".

La 31 martie 1964, presa chineză a publicat un nou articol redacţional al ziarului „Jenminjibao" şi revistei „Hunţi".

La 3 aprilie 1964, presa sovietică a dat publicităţii ma­terialele plenarei CC. al P.C.U.S. din februarie 1964.

Polemica publică, la care participă numeroase partide frăţeşti, se desfăşoară cu intensitate crescândă. În miş­carea comunistă internaţională  s-a creat o situaţie deosebit de gravă. Se ridică problema perspectivelor acestei situaţii în cazul că nu se va pune capăt polemicii publice şi ea va continua să încordeze raporturile între partidele comu­niste şi muncitoreşti, între statele socialiste, între po­poarele acestor state, mărind pericolul sciziunii în miş­carea comunistă mondială, în lagărul ţărilor socialiste.

Examinând această stare de lucruri, Comitetul Central al Partidului Muncitoresc Român consideră necesar să-şi expună mai pe larg punctul de vedere asupra principa­lelor probleme ale vieţii sociale contemporane şi ale dez­voltării mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, precum şi asupra căilor de salvgardare a unităţii acesteia.

II.                EPOCA NOASTRĂ,  EPOCA

TRECERII  DE LA CAPITALISM LA SOCIALISM

Analiza realităţilor contemporane scoate în evidenţă uriaşele transformări social-economice petrecute în lume, schimbarea raportului de forţe în favoarea socialismului, în primul rând ca rezultat al formării sistemului mondial socialist.

Victoria noii orânduiri sociale într-un şir de state, cuprinzând o treime a populaţiei globului pământesc, a produs o spărtură imensă în frontul imperialist, a creat condiţii noi, incomparabil mai favorabile luptei popoarelor pentru realizarea aspiraţiilor lor de libertate şi progres, a adus într-un stadiu nou întregul proces revoluţionar mondial de trecere a omenirii de la capitalism la socialism. Astăzi nu există domeniu al evoluţiei societăţii, al vieţii politice; economice şi sociale, problemă a relaţiilor de clasă din ţă­rile capitaliste, a mişcării de eliberare naţională, a relaţiilor internaţionale şi a luptei ideologice care să nu fie profund înrâurită de existenţa sistemului mondial socialist.

În prezent se afirmă mai puternic ca oricând rolul istoric al clasei muncitoare ca cea mai înaintată forţă a societăţii, rolul partidelor comuniste şi muncitoreşti ca avangardă a maselor largi populare în lupta pentru socialism şi pace.

Transformările înnoitoare din lumea contemporană îşi găsesc o puternică expresie în avântul mişcării de eliberare naţională şi în prăbuşirea sistemului colonial, în lupta noilor state independente pentru consolidarea suveranităţii lor, pentru pace şi dezvoltare economică şi socială.

O amploare fără precedent a luat mişcarea de luptă pentru preîntâmpinarea războiului termonuclear şi asigu­rarea păcii.

Restrângerea sferei de acţiune a imperialismului ca re­zultat al dezvoltării tuturor acestor forţe a determinat ascuţirea contradicţiilor economice, politice şi sociale în lumea capitalistă. Deşi chiar în condiţiile adâncirii crizei sale generale, capitalismul dispune încă de posibilităţi de a înfăptui progrese în domeniul ştiinţei şi tehnicii şi de a realiza creşteri de producţie în unele ţări sau ramuri eco­nomice, capacităţi importante de producţie rămân nefolo­site, se accentuează continuu fenomenele de instabilitate a economiei capitaliste. Concentrarea capitalurilor atât pe plan intern cât şi internaţional, crearea de mari uniuni monopoliste, creşterea atotputerniciei lor în viaţa de stat ascut antagonismele de clasă, contradicţia dintre interesele monopolurilor şi cele ale întregii naţiuni.

Este izbitor decalajul dintre grupul de ţări capitaliste înaintate din punct de vedere economic şi numeroasele ţări slab dezvoltate. Dacă astăzi există la ordinea zilei o pro­blemă a ţărilor slab dezvoltate, ea se datorează imperialis­mului, politicii coloniale care a creat această stare de lu­cruri, exploatând resursele ţărilor slabe, împiedicând crearea în aceste ţări a unei industrii naţionale dezvoltate, frânând progresul lor. Lupta dusă sub forme diferite de aceste ţări pentru înlăturarea urmărilor dominaţiei coloniale creează noi contradicţii în cadrul lumii capitaliste.

Se accentuează contradicţiile între marile uniuni mono­poliste, între principalele puteri imperialiste, lupta dintre ele pentru surse de materii prime, pentru pieţe şi sfere de investiţii, pentru poziţii dominante în alianţele militare imperialiste.

Formarea de organizaţii economice interstatale sau de organisme suprastatale de genul „Pieţei comune", „Comu­nităţii Cărbunelui şi Oţelului" şi altele duce la intensifi­carea contradicţiilor interimperialiste, ştirbind suveranita­tea ţărilor membre mai mici sau mai slabe. Se intensifică contradicţiile în cadrul Pieţei comune, în special între prin­cipalele puteri membre;  între ţările acestei grupări şi alte state capitaliste;  între ţările vest-europene şi S.U.A. în acest ghem de contradicţii Statele Unite ale Americii în­cearcă să-şi menţină poziţiile de forţă conducătoare a lumii capitaliste, în timp ce în sens contrar acţionează tendinţele altor state imperialiste, care caută să iasă de sub tu­tela S.U.A.

Ca una din trăsăturile adâncirii crizei generale a capita­lismului, se intensifică tendinţa spre restrângerea democra­ţiei burgheze şi se manifestă pronunţat criza ideologiei capitaliste care, cu toate vastele mijloace de influenţare de care dispune, nu reuşeşte să stăvilească forţa de atracţie, în continuă creştere, a ideilor socialismului.

La întrebarea care este conţinutul principal al epocii noastre şi care sunt factorii hotărâtori, principalele forţe motrice ale dezvoltării mondiale, viaţa impune un singur răspuns: conţinutul principal al epocii actuale este trecerea de la capitalism la socialism; în prezent conţinutul, direcţia şi particularităţile principale ale dezvoltării istorice a socie­tăţii omeneşti sunt determinate de sistemul mondial socia­list, de forţele care luptă împotriva imperialismului, pentru transformarea socialistă a societăţii.

Clarificarea problemelor legate de aprecierea epocii contemporane şi a principalelor ei caracteristici are o deosebită însemnătate principială şi practică. Pe baza înţe­legerii juste a cadrului social-istoric în care îşi desfăşoară activitatea, a stadiului evoluţiei sociale, a aprecierii corecte a forţelor de clasă din fiecare ţară şi a raportului de forţe de pe arena mondială, partidele comuniste îşi elaborează o strategie şi o tactică justă, îşi stabilesc obiective de luptă realiste.

Marx, Engels, Lenin acordau cea mai mare însemnătate studierii aprofundate a condiţiilor isterice concrete şi ce­reau comuniştilor să analizeze transformările ce apar în cursul evoluţiei sociale pentru a trage pe această bază con­cluzii teoretice şi practice corespunzătoare.

Există astăzi condiţii internaţionale mai favorabile ca oricând desfăşurării luptei pentru eliberarea socială şi na­ţională a popoarelor, pentru pace şi socialism. Polemica publică ascuţită din mişcarea comunistă împiedică folosirea din plin a acestor condiţii, diminuează rolul şi influenţa sistemului mondial socialist, abate partidele comuniste şi muncitoreşti de la sarcinile lor majore, dăunează unităţii de luptă a clasei muncitoare internaţionale şi a mişcării de eliberare naţională, dezorientează masele.

Aşa cum sublinia Declaraţia Consfătuirii din 1960, în zilele noastre se impune ca o necesitate obiectivă unirea într-un singur torent, într-un unic şuvoi, a tuturor forţelor revoluţionare şi curentelor progresiste ale contemporanei­tăţii. Coeziunea lor strânsă, acţiunea lor unită constituie factorul hotărâtor al victoriei asupra imperialismului, al triumfului cauzei socialismului, eliberării naţionale şi păcii în lumea întreagă.

III.APĂRAREA PĂCII,

CAUZA VITALĂ A ÎNTREGII OMENIRI

Pacea este năzuinţa arzătoare a întregii omeniri. în faţa primejdiei grave pe care ar reprezenta-o pentru toate popoarele un nou război mondial ce ar atrage după sine calamităţi şi suferinţe incomparabile cu cele din trecutele războaie, mase populare din cele mai largi, forţe politice şi sociale de pe toate continentele s-au ridicat la luptă pentru a salvgarda şi întări pacea.

Cel mai important rezultat obţinut în ultimii ani în această luptă constă în faptul că pacea a fost menţinută şi s-a conturat un început de destindere în viaţa internaţio­nală. Întâmpină o tot mai mare împotrivire acţiunile cercu­rilor militariste agresive;  în opinia publică mondială adepţii războiului, promotorii încordării şi ai cursei înar­mărilor cunosc o izolare crescândă. Chiar şi în cercuri con­ducătoare din ţările capitaliste se manifestă aprecieri rea­liste, tendinţe spre normalizarea relaţiilor internaţionale, spre evitarea evoluţiei evenimentelor în direcţia unei con­flagraţii mondiale.

Pentru comunişti este absolut evident că natura agre­sivă şi reacţionară a imperialismului a rămas aceeaşi, că atâta timp cât el va dăinui, se va menţine şi terenul pentru războaie agresive. Cercurile extremiste, militariste nu re­nunţă la ideea de a modifica cursul istoriei, care le este nefavorabil, de a înăbuşi lupta de eliberare a popoarelor, folosind în acest scop orice mijloace, inclusiv armele.

O analiză ştiinţifică în scopul stabilirii unei politici juste nu se poate limita însă la constatarea caracteristici­lor imperialismului, ci trebuie să ţină seama de faptul hotărâtor că, deşi esenţa acestuia nu s-a schimbat, s-a modificat radical raportul de forţe în favoarea păcii.

Imperialismului i se opun forţe uriaşe, în continuă creş­tere: comunitatea ţărilor socialiste, cu gigantica sa putere materială, clasa muncitoare din ţările capitaliste, mişcarea de eliberare naţională, statele care şi-au dobândit recent independenţa, larga mişcare pentru apărarea păcii. Mobili­zarea tuturor acestor forţe, unirea lor în cel mai larg front, lupta lor hotărâtă fac ca imperialismul să nu mai poată acţiona după bunul său plac pe arena internaţională, pot zădărnici încercările cercurilor imperialiste de a arunca omenirea într-un nou război mondial, pot impune şi consolida pacea. Comuniştii consideră drept misiunea lor istorică nu numai lichidarea exploatării pe scară mondială, ci şi izbăvirea omenirii, încă în epoca actuală, de coşmarul unui nou război mondial şi îşi consacră capacitatea şi energia înfăptuirii acestei nobile misiuni.

Fără îndoială că existenţa armelor racheto-nucleare nu schimbă şi nu poate schimba natura raporturilor între clasele antagoniste, legile luptei de clasă şi ale dezvoltării societăţii pe calea progresului. Dar nu se poate nesocoti faptul că apariţia, dezvoltarea şi acumularea armelor nu­cleare au produs schimbări esenţiale în modul de ducere a războiului, precum şi în amploarea efectelor distructive pe care acesta le-ar avea pentru întreaga omenire. O con­flagraţie mondială, în care inevitabil s-ar folosi armele nucleare, ar duce la distrugerea unor ţări şi popoare în­tregi, beligerante sau nebeligerante, la transformarea în ruine a principalelor centre ale producţiei şi culturii, la exterminarea a sute de milioane de oameni, ar crea o gravă primejdie biologică pentru specia umană, pentru viaţa pe pământ.

Sporirea continuă a forţei de distrugere a armamente­lor confirmă previziunile lui Engels şi Lenin cu privire la urmările perfecţionărilor în sfera tehnicii militare. Astfel, F. Engels sublinia că potrivit legilor interne ale mişcării dialectice, „militarismul, ca oricare alt fenomen istoric, piere de pe urma consecinţelor propriei sale dezvoltări". Iar Lenin arăta, încă în 1918, că dezvoltarea cu paşi repezi a tehnicii militare contribuie din ce în ce mai mult la agra­varea caracterului distrugător al războiului şi îşi exprima convingerea că va veni o vreme când războiul va deveni atât de distrugător încât va fi în general imposibil.

Conştiente de marea răspundere ce le revine pentru viitorul omenirii, partidele comuniste consideră de datoria lor să dezvăluie proporţiile reale ale primejdiei războiului termonuclear pentru a mobiliza şi a ridica la luptă hotărâtă clasa muncitoare internaţională, forţele revoluţio­nare, popoarele lumii întregi în scopul de a bara drumul războiului.

Militând pentru salvgardarea păcii, ţările socialiste ma­nifestă vigilenţă neslăbită, întăresc capacitatea lor de apărare pentru a putea da riposta cuvenită oricărui agre­sor, în această privinţă, o uriaşă însemnătate are existenţa giganticei forţe racheto-nucleare făurită de Uniunea So­vietică şi pusă în slujba securităţii ţărilor socialiste şi a păcii.

Dându-şi seama de riscurile unui conflict nuclear pen­tru propriile lor ţări, cercuri politice influente din Occi­dent se pronunţă pentru renunţarea la război ca mijloc de reglementare a problemelor internaţionale, pentru o po­litică raţională.

O răspundere deosebită pentru menţinerea şi consoli­darea păcii revine marilor puteri, în special celor care posedă arma nucleară. Dar nici un stat, mare sau mic, nu poate fi scutit de răspundere pentru asigurarea păcii. Fiecare stat are îndatorirea sfântă să militeze activ, neobosit, aducându-şi propria contribuţie la slăbirea încordării inter­naţionale şi la rezolvarea problemelor interstatale pe calea tratativelor.

La baza politicii externe a statelor socialiste se află principiul coexistenţei paşnice între ţări cu sisteme sociale diferite. Acest principiu presupune rezolvarea problemelor internaţionale litigioase pe calea tratativelor, fără a se re­curge la război, pe baza recunoaşterii dreptului fiecărui popor de a-şi hotărî singur soarta, respectării suverani­tăţii şi integrităţii teritoriale a statelor, deplinei egalităţi, neamestecului reciproc în treburile interne.

Coexistenţa paşnică între state cu orânduiri sociale di­ferite nu înseamnă abandonarea politicii de clasă, nu se referă la raporturile între clasele antagoniste, între exploa­tatori şi exploataţi, între popoarele asuprite şi asupritorii lor, nu înseamnă încetarea luptei dintre ideologia burgheză şi ideologia socialistă. în condiţiile coexistenţei paşnice au continuat să se întărească forţele sistemului socialist mon­dial, să se dezvolte lupta clasei muncitoare din ţările capitaliste, mişcarea de eliberare naţională.

Politica de coexistenţă paşnică promovată de ţările socialiste constituie unul din principalele izvoare ale pres­tigiului şi preţuirii de care se bucură socialismul în lumea întreagă, stă la temelia succeselor obţinute până acum pe linia menţinerii şi consolidării păcii. Partidul Muncitoresc Român, poporul nostru dau o înaltă apreciere activităţii perseverente a Uniunii Sovietice, iniţiativelor şi propune­rilor ei îndreptate spre slăbirea încordării internaţionale, reglementarea pe calea tratativelor a problemelor interna­ţionale litigioase, spre asigurarea unei păci trainice.

Aşa cum a dovedit experienţa, oamenii de stat, renunţând la limbajul ameninţărilor, manifestând realism, în­ţelepciune, răbdare şi perseverenţă, pot găsi prin trata­tive soluţii reciproc acceptabile în cele mai complexe şi spinoase probleme ale relaţiilor interstatale. A purta în acest mod tratative cu oricare dintre ţările capitaliste în scopul rezolvării problemelor litigioase şi îmbunătăţirii relaţiilor între state nu înseamnă câtuşi de puţin abdi­carea de la principii, ci înseamnă slujirea intereselor păcii.

Metoda tratativelor în relaţiile internaţionale cere să se depună eforturi stăruitoare, să se manifeste elasticitate, să se ţină seama de contradicţiile din lumea capitalistă, de existenţa acelor cercuri care apreciază lucid actualul raport de forţe pe arena mondială, să se folosească această situaţie pentru a obţine o izolare a cercurilor ultrareacţionare, promotoare ale încordării internaţionale. O ac­tualitate deosebită au în această privinţă recomandările lui Lenin: „...nu ne este indiferent — arăta el în 1922 — dacă avem de-a face cu acei reprezentanţi ai taberei bur­gheze care tind să soluţioneze problema prin război, sau cu aceia dintre reprezentanţii ei care tind spre pacifism, oricât de defectuos ar fi acest pacifism şi oricât de puţin ar rezista el, privit prin prisma comunismului, fie şi unei umbre de critică". In relaţiile sale cu ţările capitaliste, ţara noastră se călăuzeşte după aceste înţelepte indicaţii leniniste, pronunţându-se cu consecvenţă pentru rezolvarea problemelor litigioase dintre state pe calea tratativelor.

Dezvoltarea comerţului, a relaţiilor economice pe baza avantajelor reciproce, precum şi extinderea legăturilor tehnico-ştiinţifice, a schimburilor culturale reprezintă un mijloc deosebit de important pentru promovarea coexisten­ţei paşnice între state cu orânduiri sociale diferite, pentru îmbunătăţirea climatului internaţional, realizarea destin­derii şi întărirea păcii în lume.

După cum este cunoscut, adepţii „războiului rece" au practicat vreme destul de îndelungată o politică de embargo şi discriminări în relaţiile comerciale cu ţările socialiste, cu intenţia de a frâna dezvoltarea lor. Dar această politică de îngustare a relaţiilor economice nu numai că nu a izbutit să împiedice mersul înainte al ţărilor socialiste, ci s-a în­tors împotriva iniţiatorilor ei, prin efectele negative pro­duse de încălcarea necesităţilor obiective ale dezvoltării relaţiilor economice mondiale. Oamenii de afaceri din Occi­dent, chiar şi anumite cercuri economice din S.U.A., mani­festă un interes crescând pentru dezvoltarea schimburilor comerciale cu ţările socialiste.

Dezarmarea generală şi totală este un obiectiv impor­tant al luptei pentru pace. Idee cu adânc răsunet în masele largi, problema dezarmării a fost pusă de mult de către conducătorii proletariatului ca o lozincă de luptă a partidu­lui clasei muncitoare. încă în deceniul al nouălea al seco­lului trecut.  Engels arăta: „în toate ţările, păturile largi ale populaţiei, asupra cărora apasă aproape în exclusivitate obligaţia de a furniza masa soldaţilor şi de a plăti cea mai mare parte din impozite, cheamă la dezarmare".  Propu­neri privind reducerea generală a armamentelor şi dezar­marea generală au fost prezentate pentru prima oară, din indicaţia lui Lenin, de către statul sovietic, la Conferinţa de la Genova, din 1922. Ele şi-au găsit continuarea şi dez­voltarea în propunerile de dezarmare generală şi totală susţinute de delegaţia sovietică la Liga Naţiunilor între anii 1927—1932.

Problema dezarmării se pune astăzi cu o şi mai mare ascuţime datorită primejdiei pe care o reprezintă armele moderne, precum şi enormei risipe de mijloace materiale pe care o implică înarmarea. După aprecierile O.N.U., pen­tru acumularea de arme de distrugere şi întreţinerea unor imense forţe armate, se cheltuiesc anual 120 miliarde de dolari, sumă care ar putea fi folosită pentru lichidarea înapoierii economice a unui mare număr de ţări, a analfa­betismului şi bolilor, pentru îmbunătăţirea vieţii tuturor popoarelor.

Pentru omenire ar avea o importanţă istorică adoptarea programului de dezarmare generală şi totală, preconizat de Uniunea Sovietică şi susţinut de celelalte ţări socialiste şi de alte state iubitoare de pace, program care prevede inter­zicerea şi încetarea producţiei oricărui gen de arme, inclu­siv cea atomică, cu hidrogen, chimică, bacteriologică, dis­trugerea stocurilor, distrugerea tuturor mijloacelor de transportare a armelor nucleare la ţintă, lichidarea tuturor bazelor militare de pe teritorii străine, desfiinţarea tuturor forţelor armate.

Cercurile monopoliste cele mai agresive, profitoare ale cursei înarmărilor, se opun cu înverşunare oricărei măsuri în direcţia dezarmării şi destinderii încordării. Lupta pen­tru pace, pentru dezarmare are un profund caracter anti-imperialist, mobilizează şi uneşte masele largi populare, popoarele lumii tocmai împotriva cercurilor agresive ale imperialismului, împotriva celor mai reacţionare forţe din societatea contemporană.

Aşa cum se arată în Declaraţia Consfătuirii "din 1960, „lupta trebuie dusă cu o amploare crescândă, urmărind cu perseverenţă rezultate reale: interzicerea experienţelor cu arme nucleare şi a fabricării acestor arme, lichidarea blocu­rilor militare şi a bazelor militare de pe teritoriile străine, reducerea considerabilă a forţelor armate şi a armamente­lor, netezindu-se astfel calea spre dezarmarea generală". Pe această cale trebuie înaintat cu perseverenţă, adoptându-se orice măsuri de natură să favorizeze destinderea, să apropie rezolvarea problemei dezarmării.

În acest sens apreciem însemnătatea Tratatului de la Moscova privind interzicerea experienţelor cu armele nucleare în atmosferă, în cosmos şi sub apă — semnat, printre primele state, de către R. P. Română.  Încheierea lui constituie un succes al acţiunii desfăşurate de forţele păcii pentru a se pune capăt contaminării aerului şi apei în urma radiaţiilor, care periclitau de pe acum sănătatea şi viaţa oamenilor, întăreşte hotărârea popoarelor de a lupta cu şi mai mare energie pentru încetarea oricăror experienţe nucleare, pentru interzicerea armelor atomice, pentru în­făptuirea dezarmării. Deşi nu rezolvă problemele majore ale preîntâmpinării războiului, însemnătatea tratatului con­stă în faptul că el a contribuit la o anumită înseninare a atmosferei internaţionale, încheierea sa demonstrând că problemele internaţionale litigioase pot fi rezolvate pe calea tratativelor. Iată de ce considerăm nejust să se califice acest tratat ca un act de trădare a  intereselor popoarelor din ţă­rile lagărului socialist, o mare înşelătorie sau o expresie a alierii cu forţele războiului împotriva forţelor păcii, a alierii cu imperialismul împotriva socialismului.

Republica Populară Română promovează o politică de dezvoltare a legăturilor de prietenie şi colaborare frăţească cu toate ţările socialiste, de întărire continuă a unităţii la­gărului socialist, de solidaritate şi sprijinire hotărâtă a miş­cării de eliberare a popoarelor, de dezvoltare a relaţiilor de colaborare cu ţările cu altă orânduire social-politică, pe baza principiilor coexistenţei paşnice. Unindu-şi eforturile cu celelalte ţări socialiste, cu toate forţele păcii şi progresu­lui, ţara noastră militează neabătut pentru destinderea internaţională, zădărnicirea acţiunilor cercurilor agresive, înfăptuirea dezarmării, pentru întărirea păcii şi prieteniei între popoare.

Suntem pentru desfiinţarea oricăror blocuri militare şi, ca o măsură tranzitorie în acest sens, ne declarăm pentru încheierea unui pact de neagresiune între Organizaţia Tra­tatului de la Varşovia şi Pactul Atlanticului de Nord.

Ţara noastră se pronunţă în favoarea creării de zone denuclearizate ca un mijloc de slăbire a primejdiei de război. Susţinem proiectele pentru înfăptuirea unor astfel de zone în Europa Centrală şi de Nord, America Latină, Africa, zona Pacificului şi în alte regiuni ale lumii şi depu­nem eforturi perseverente pentru transformarea Balcanilor într-o zonă fără arme nucleare, o zonă a păcii şi colaborării internaţionale.

Considerăm că lichidarea rămăşiţelor celui de-al doilea război mondial prin încheierea Tratatului de pace german ar avea o mare însemnătate pentru eliminarea primejdiilor pe care le creează la adresa păcii în Europa cercurile revanşarde.

Apreciind rolul ce revine Organizaţiei Naţiunilor Unite în asigurarea păcii şi dezvoltarea colaborării internaţionale, România subliniază necesitatea ca această organizaţie să devină cu adevărat universală şi, în acest scop, se pronunţă consecvent pentru restabilirea neîntârziată a drepturilor legitime ale Republicii Populare Chineze la O.N.U.

Chezăşia victoriei cauzei păcii stă în unitatea ţărilor socialiste — forţa de bază a luptei pentru pace, în unitatea partidelor comuniste şi muncitoreşti — avangarda acestei lupte. Este o sarcină arzătoare a ţărilor socialiste, a partide­lor frăţeşti de a nu admite nimic ce ar putea duce la slă­birea forţelor păcii, de a milita pentru unirea strânsă a tuturor acestor forţe într-un uriaş front de luptă, de a le mobiliza la noi acţiuni hotărâte pentru asigurarea păcii.

IV. SISTEMUL MONDIAL SOCIALIST,

FACTOR DETERMINANT

AL  DEZVOLTĂRII  ISTORICE

Influenţa determinantă exercitată de sistemul mondial socialist asupra dezvoltării istorice este indisolubil le­gată de forţa pe care el o constituie pe toate planurile — economic, politic şi social.

Pe plan economic, datorită ritmurilor rapide de dez­voltare industrială, mai înalte decât cele din lumea capita­listă, ponderea sistemului mondial socialist în producţia industrială mondială a crescut de la 20 la sută în 1950 la 38 la sută în 1963.

În Uniunea Sovietică se realizează cu succes construc­ţia desfăşurată a comunismului; avântul forţelor de pro­ducţie îşi găseşte expresie în îndeplinirea şi depăşirea sarcinilor planului septenal ; U.R.S.S. ocupă primul loc din lume în ce priveşte volumul producţiei la o serie de pro­duse industriale;  se înfăptuieşte un vast program de dezvoltare a agriculturii. Remarcabile rezultate au fost obţinute pe tărâm tehnic-ştiinţific şi cultural, în creşterea bunăstării poporului.

În R.P. Chineză, ca rezultat al eforturilor depuse în perioada celor două planuri cincinale, s-a creat baza in­dustrializării socialiste a ţării. În cursul anului 1963 au fost obţinute succese însemnate în creşterea producţiei industriale şi agricole, în dezvoltarea economiei naţionale şi îmbunătăţirea continuă a vieţii celor ce muncesc.

Realizări importante au obţinut şi celelalte ţări so­cialiste în domeniul economiei şi culturii, ştiinţei şi teh­nicii;  mai multe ţări socialiste, între care şi România, au intrat în etapa desăvârşirii construcţiei socialiste.

Înfăptuirea unei opere atât de vaste cum este constru­irea societăţii noi impune soluţionarea a numeroase pro­bleme complexe; în rezolvarea acestora pot să apară greutăţi, să aibă loc greşeli, dar ceea ce este caracteristic evoluţiei ţărilor socialiste sunt marile succese în înflorirea economiei şi culturii, în dezvoltarea continuă a orânduirii sociale şi de stat.

Corespunzător schimbărilor petrecute în baza econo­mică, s-au produs adânci transformări în structura socială a acestor ţări, s-a format o societate nouă, s-au întărit alianţa clasei muncitoare cu masele ţărănimii sub condu­cerea clasei muncitoare, unitatea moral-politică a po­porului. Acumulând o bogată experienţă, partidele comu­niste şi muncitoreşti constituie forţa politică conducătoare a societăţii. Se dezvoltă democraţia socialistă, puterea populară şi-a dovedit trăinicia.

Prin rezultatele pe care le obţin, ţările socialiste de­monstrează că socialismul lichidează tarele, inegalităţile şi contradicţiile inerente capitalismului, făureşte o orânduire socială dreaptă, superioară, creează condiţiile unei înalte productivităţi a muncii în neîntreruptă creştere, asigură dezvoltarea continuă şi folosirea deplină a mij­loacelor tehnice şi ştiinţifice create de geniul uman, are ca ţel fundamental satisfacerea maximă a nevoilor mate­riale şi spirituale mereu crescânde ale celor ce muncesc.

Desigur, o analiză obiectivă nu poate face abstracţie de faptul că majoritatea ţărilor în care a învins socialis­mul au pornit de la un nivel economic coborât. Drumul pe care l-au străbătut într-un răstimp istoric scurt, suc­cesele însemnate obţinute în opera de industrializare, continua micşorare a decalajului faţă de ţările capitaliste înaintate arată că numai socialismul deschide tuturor po­poarelor posibilităţi de progres rapid. Aceste rezultate contrastează izbitor cu dezvoltarea inegală şi cu insta­bilitatea caracteristice economiei ţărilor capitaliste, cu incapacitatea sistemului capitalist de a scoate din starea de înapoiere economică şi culturală ţările slab dezvoltate — care constituie covârşitoarea majoritate a lumii capitaliste.

Realizările ţărilor socialiste şi perspectivele spre care ele se îndreaptă au un puternic ecou internaţional, însu­fleţesc masele oamenilor muncii din ţările capitaliste la lupta revoluţionară, sub conducerea partidelor comuniste şi muncitoreşti, pentru răsturnarea domniei capitalului şi instaurarea puterii celor ce muncesc, constituie un în­demn la transformarea socialistă a societăţii. Se confirmă previziunea lui Lenin care, încă de la apariţia primului stat socialist, sublinia importanţa întrecerii istorice dintre capitalism şi socialism.

Construirea noii societăţi este opera istorică a poporu­lui din ţara respectivă, rodul activităţii sale creatoare, al eforturilor şi muncii sale.   

Succesele obţinute de R.P. Română, ca şi de celelalte ţări socialiste, arată că soluţionarea cu succes a sarcinilor dezvoltării economiei depinde în primul rând de folosirea tuturor posibilităţilor interne ale fiecărei ţări, prin mobili­zarea intensă a propriilor forţe şi maxima valorificare a resurselor ei naturale. Hotărâtoare pentru dezvoltarea ţărilor care au moştenit de la capitalism o stare de îna­poiere economică este industrializarea socialistă, singura cale prin care se asigură creşterea armonioasă, echilibrată, pe o linie mereu ascendentă şi în ritm rapid a întregii economii naţionale, sporirea continuă a productivităţii muncii sociale, dezvoltarea intensivă şi complexă a agri­culturii, ridicarea sistematică a nivelului de trai al poporu­lui. Rezultatele obţinute de ţara noastră în toate domeniile construcţiei socialiste sunt indisolubil legate de această politică aplicată în mod consecvent de Partidul Muncito­resc Român.

Progresul economic şi tehnico-ştiinţific al ţărilor socia­liste se sprijină totodată pe relaţiile de colaborare şi întrajutorare statornicite între ele. Aceste relaţii rodnice au cunoscut şi cunosc o continuă dezvoltare;  ele şi-au dovedit eficacitatea aducând o contribuţie de o deosebită însemnătate la succesele repurtate de ţările socialiste.

În vederea deplinei folosiri a avantajelor acestor relaţii a fost constituit Consiliul de Ajutor Economic Reciproc care, potrivit statutului său, are ca scop să contribuie, prin unirea şi coordonarea eforturilor, la dezvoltarea eco­nomiei naţionale, la accelerarea progresului economic şi tehnic, la ridicarea nivelului de industrializare al ţărilor mai puţin dezvoltate, la creşterea continuă a productivi­tăţii muncii şi la ridicarea neîncetată a bunăstării po­poarelor ţărilor membre.

Colaborarea în cadrul CAER. se desfăşoară potrivit principiilor egalităţii depline în drepturi, respectării suveranităţii şi intereselor naţionale, avantajului reciproc şi întrajutorării tovărăşeşti.

În ce priveşte metoda colaborării economice, ţările socialiste membre ale CAE R. au stabilit că mijlocul principal de înfăptuire a diviziunii internaţionale socia­liste a muncii, forma principală de colaborare între econo­miile lor naţionale este coordonarea planurilor pe baza înţelegerilor bi şi multilaterale.

Pe parcursul dezvoltării relaţiilor de colaborare între ţările socialiste membre ale C.A.E.R. s-au preconizat forme şi măsuri ca planul unic şi organul unic de plani­ficare, comun pentru toate ţările membre, uniunile inter­statale tehnico-productive de ramură, întreprinderile proprietate comună a mai multor ţări, complexele econo­mice interstatale etc.

Partidul nostru şi-a exprimat cu toată claritatea punc­tul său de vedere, arătând că, întrucât esenţa măsurilor preconizate constă în trecerea unor funcţii de conducere economică din competenţa statului respectiv în atribuţiile unor organe sau organisme suprastatale, ele nu sunt corespunzătoare principiilor care stau la baza relaţiilor dintre ţările socialiste.

Ideea organului unic de planificare, comun pentru toate ţările din C.A.E.R., comportă implicaţii economice şi politice dintre cele mai serioase. Conducerea planificată a economiei naţionale este unul din atributele fundamen­tale, esenţiale şi inalienabile ale suveranităţii statului socialist — planul de stat fiind principalul instrument prin care acesta îşi realizează obiectivele sale politice şi social-economice, stabileşte direcţiile şi ritmul de dez­voltare a economiei naţionale, proporţiile ei fundamentale, acumulările, măsurile pentru ridicarea nivelului de trai material şi cultural al poporului. Suveranitatea statului socialist presupune ca el să dispună efectiv şi integral de mijloacele îndeplinirii practice a acestor atribuţii, deţinând în mâinile sale totalitatea pârghiilor de conducere a vieţii economice şi sociale. Trecerea unor asemenea pârghii în competenţa unor organe suprastatale sau extrastatale ar transforma suveranitatea într-o noţiune lipsită de conţinut.

Toate acestea sunt întrutotul valabile şi în ce priveşte uniunile interstatale tehnico-productive de ramură, cât şi întreprinderile proprietate comună a două sau mai multe state. Planul de stat este unic şi indivizibil, din el nu se pot extrage părţi sau secţiuni care să fie transferate în afara statului. Conducerea economiei naţionale în ansamblu nu este posibilă dacă problemele conducerii unor ramuri sau întreprinderi sunt scoase din competenţa partidului şi guvernului ţării respective şi trecute unor organe extrastatale.

Uneori formele de conducere economică suprastatală de natura celor sus-amintite sunt prezentate ca derivând din cuvintele lui Lenin despre „tendinţa de a crea o singură economie mondială, reglementată după un plan general de către proletariatul aparţinând tuturor naţiuni­lor, tendinţă care apare destul de clar chiar în capita­lism şi care, fără îndoială, urmează să fie dezvoltată şi să fie desăvârşită în întregime în socialism" .

Această prezentare nu ţine însă seama de faptul că Lenin s-a referit la o problemă a epocii socialismului victorios în întreaga lume, când  „planul general" al unei „singure economii mondiale" va fi opera proletariatului „aparţinând tuturor naţiunilor".

Chiar atunci când socialismul va învinge pe plan mondial sau cel puţin în majoritatea ţărilor, diversitatea particularităţilor acestor ţări, a deosebirilor naţionale şi statale care, aşa cum arăta Lenin, se vor menţine vreme îndelungată şi după victoria proletariatului pe scară mondială, vor face extrem de complexă găsirea formelor de organizare a colaborării economice. Care vor fi atunci aceste forme, care vor fi metodele concrete de colaborare — aceasta o va arăta viaţa, experienţa. Sta­bilirea de pe acum a acestor forme, legate de crearea economiei mondiale unice, problemă a unei alte etape istorice, este lipsită de o bază reală.

Tendinţa spre formarea economiei mondiale unice arătată de Lenin este un factor obiectiv în dezvoltarea societăţii, care se manifestă şi în condiţiile de azi, dar acest factor nu poate acţiona prin încălcarea legilor obiective caracteristice actualei etape în care se află sis­temul economic mondial socialist, alcătuit din economii naţionale ale unor ţări suverane şi independente.

Acesta este punctul de vedere al Partidului Munci­toresc Român în ce priveşte natura, în actuala etapă istorică, a relaţiilor de colaborare economică dintre ţă­rile socialiste.

Fără îndoială, dacă unele ţări socialiste găsesc potri­vit să adopte în relaţiile directe dintre ele forme de colaborare deosebite de cele convenite   unanim   în C.A.E.R., aceasta este o problemă care priveşte exclusiv acele ţări şi pe care o pot hotărî numai ele, în mod suveran.

În actualele condiţii, când în lume există 14 ţări socialiste dintre care numai o parte sunt membre ale C.A.E.R., încât alcătuirea acestuia nu reflectă decât par­ţial configuraţia sistemului mondial socialist, un obiectiv care ar contribui la dezvoltarea colaborării economice între toate ţările socialiste ar fi ca, împreună cu cele care în prezent nu fac parte din C.A.E.R., să se găsească cele mai bune căi pentru participarea la acesta a tuturor ţărilor socialiste, să se asigure forme şi metode de colabo­rare din cele mai largi, elastice, care să atragă şi să înlesnească cuprinderea a noi şi noi state, pe măsura desfăşurării procesului revoluţionar mondial. în acest fel C.A.E.R. ar răspunde în cel mai înalt grad intereselor creşterii forţei economice a comunităţii socialiste, valo­rificării depline a avantajelor transformării socialismului într-un sistem mondial şi asigurării unei trainice baze materiale unităţii ţărilor socialiste. Mai mult, noi con­siderăm că, şi pentru ţările care merg pe calea unei dezvoltări necapitaliste, trebuie găsite forme şi metode de participare la activitatea C.A.E.R. în domeniile care le pot interesa.

În ceea ce-1 priveşte, Partidul Muncitoresc Român se pronunţă statornic pentru întărirea şi lărgirea colaborării cu toate ţările socialiste, pentru înfăptuirea diviziunii internaţionale socialiste a muncii pe întregul sistem eco­nomic socialist, ca necesitate obiectivă a dezvoltării acestui sistem.

Totodată, diviziunea internaţională socialistă a muncii nu poate însemna izolarea ţărilor socialiste de ansamblul relaţiilor economice mondiale. Militând pentru promo­varea unor relaţii economice normale, reciproc avanta­joase, fără condiţii politice, fără restricţii şi discriminări, Republica Populară Română, ca şi celelalte state socia­liste, îşi dezvoltă legăturile economice cu toate statele, indiferent de orânduirea lor socială. Au o mare actuali­tate şi se confirmă pe deplin cuvintele lui Lenin care arăta că „există o forţă mai puternică decât dorinţa, voinţa şi hotărârea oricăruia dintre guvernele sau clasele ostile nouă;  această forţă o constituie relaţiile economice mondiale generale, care le silesc să păşească pe această cale a stabilirii de legături cu noi".

Transformarea socialismului într-un sistem mondial, cucerirea puterii de către oamenii muncii într-un şir de state au pus în faţa partidelor comuniste şi munci­toreşti sarcina de a schimba radical nu numai relaţiile sociale din cadrul naţional al ţărilor lor, ci şi de a orga­niza relaţiile reciproce dintre aceste ţări, a elabora nor­mele colaborării din cadrul unei mari comunităţi mon­diale de state. Aceasta a apărut ca o problemă cu totul nouă, în care lipsea o experienţă practică anterioară — şi cu atât mai complexă cu cât ea privea ţări inegale ca mărime, forţă, grad de dezvoltare economică, politică şi socială, pe lângă deosebirile naţionale şi particularităţile istorice proprii.

Promovând pe arena internaţională un sistem de relaţii calitativ nou, fără precedent în istorie, partidele comu­niste şi muncitoreşti din ţările socialiste au aşezat la baza acestor relaţii principiile independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii în drepturi, avantajului reciproc, întrajutorării tovărăşeşti, neamestecului în treburile in­terne, respectării integrităţii teritoriale, principiile inter­naţionalismului socialist.

Aşa cum sublinia Declaraţia Consfătuirii din 1960 şi cum a verificat pe deplin experienţa istorică, aceste prin­cipii formează legea de neclintit, chezăşia dezvoltării în­tregului sistem socialist mondial. Ele s-au impus ca o necesitate obiectivă pentru dezvoltarea relaţiilor de co­laborare, pentru asigurarea unităţii de acţiune şi coeziunii unei comunităţi de state independente şi egale în drepturi. Orice ştirbire sau încălcare a lor nu poate decât să creeze surse de neînţelegeri şi disensiuni.

Provoacă o mare îngrijorare faptul că actualele diver­genţe şi polemica publică tot mai ascuţită din mişcarea co­munistă şi muncitorească internaţională se răsfrâng în do­meniul relaţiilor dintre ţările lagărului socialist. Sunt afectate relaţiile economice, se reduc schimburile co­merciale, se înrăutăţesc relaţiile politice reciproce, se creează o atmosferă de neîncredere şi tensiune între ţările respective, ceea ce slăbeşte unitatea şi forţa între­gului sistem mondial socialist.

Interesele fundamentale ale tuturor popoarelor şi ale tuturor ţărilor socialiste, fără excepţie, interesele miş­cării comuniste şi muncitoreşti mondiale, interesele su­preme ale clasei muncitoare internaţionale şi ale oame­nilor muncii de pretutindeni impun normalizarea grabnică a relaţiilor dintre ţările socialiste. Partidul nostru consi­deră că, chiar dacă divergenţele nu vor fi soluţionate acum şi, spre regretul profund al comuniştilor, polemica publică va continua — relaţiile interstatale între ţările socialiste trebuie să reintre pe făgaşul lor normal. în aceasta parti­dul nostru vede o obligaţie imediată, arzătoare a partide­lor comuniste şi muncitoreşti din toate ţările socialiste,  mari sau mici, şi a guvernelor acestor ţări, o îndatorire imperioasă faţă de propriul popor şi faţă de toate po­poarele.

În procesul dezvoltării lor istorice, ţările socialiste s-au întărit economic, politic şi social, partidele comu­niste şi muncitoreşti din aceste ţări s-au maturizat, a crescut capacitatea lor de a soluţiona diversele probleme ale construcţiei interne şi relaţiilor internaţionale ale ţărilor lor. În evoluţia sistemului socialist mondial, o dată cu creşterea forţei şi a influenţei sale, cu dezvolta­rea multilaterală a fiecărei ţări socialiste, apar, în cadrul ţelurilor fundamentale comune, o diversitate de sarcini concrete, de la ţară la ţară. Este firesc ca statele socia­liste, acţionând în spirit de unitate şi solidaritate, acordându-şi sprijin reciproc, să aibă iniţiative, să se mani­feste activ pe arena internaţională, să întreprindă diverse acţiuni corespunzător problemelor şi intereselor specifice ale fiecăreia, cât şi intereselor generale ale comunităţii socialiste în ansamblu.

Sunt de o neştirbită actualitate cuvintele lui Lenin care sublinia că „atâta timp cât există între popoare şi ţări deosebiri naţionale şi statale — şi aceste deosebiri vor dăinui încă foarte multă vreme, chiar şi după în­făptuirea dictaturii proletariatului pe scară mondială — unitatea tacticii internaţionale a mişcării muncitoreşti co­muniste din toate ţările nu cere înlăturarea diversităţii, suprimarea deosebirilor naţionale (ceea ce ar fi un vis absurd în momentul de faţă), ci cere o aplicare a prin­cipiilor fundamentale ale comunismului... care să modi­fice just aceste principii în amănunte, să le adapteze just şi să le aplice la deosebirile naţionale şi ale fiecărui stat naţional".

Pornind de la acest adevăr leninist că statele şi de­osebirile naţionale se vor menţine până la victoria socia­lismului pe plan mondial şi chiar mult timp după aceea, ţările socialiste realizează unitatea lor de acţiune în orice domeniu, economic ca şi politic, prin consultarea reci­procă, prin elaborarea în comun a unor poziţii unitare în problemele mari, principiale, nu prin stabilirea unor soluţii unice de către vreo autoritate suprastatală. O ase­menea cale este singura justă şi posibilă pentru dezvol­tarea colaborării între state suverane şi egale în drepturi, chezăşuieşte adoptarea unor soluţii realiste şi eficace, asigură o bază trainică eforturilor comune pentru înfăp­tuirea hotărârilor sau liniei generale adoptate.

Este posibil ca între ţările socialiste să se manifeste în unele probleme deosebiri de vederi care, întotdeauna când apar, trebuie analizate şi tratate în mod tovărăşesc, în spirit de înţelegere reciprocă, fără aplicarea de cali­ficative şi etichetări, fără presiuni şi fără recurgerea la măsuri cu caracter discriminatoriu.

În natura sistemului socialist nu există cauze obiec­tive pentru contradicţii între sarcinile naţionale ale ţări­lor socialiste şi sarcinile lor internaţionale, între intere­sele fiecărei ţări şi interesele comunităţii socialiste în ansamblu. Totodată, nici interese proprii, particulare, nu pot fi prezentate ca interese generale, ca cerinţe obiec­tive ale dezvoltării sistemului socialist.

Procesul de consolidare a statelor socialiste, de ma­turizare a partidelor comuniste şi muncitoreşti din aceste ţări trebuie privit ca un semn al tăriei acestora, ca o expresie a forţei crescânde a fiecărei ţări socialiste în parte şi a sistemului mondial socialist în ansamblu, un factor pozitiv, îmbucurător, al dezvoltării întregii mişcări comuniste.

Experienţa acumulată de ţările sistemului mondial so­cialist a verificat necesitatea ca partidele comuniste şi muncitoreşti să ţină seama de acţiunea legilor generale ale construcţiei socialiste, universal valabile în esenţa lor. Aceste legi au un caracter obiectiv şi, fireşte, nimeni nu poate în mod arbitrar să „creeze" noi legi generale, să decreteze fenomene specifice proprii ca având o valoare universală, să încerce impunerea lor în alte ţări şi în alte condiţii istorice.

Cerinţele acestor legi se aplică în condiţii concrete de o mare diversitate, potrivit stadiului sau etapei de dezvoltare a fiecărei ţări socialiste, particularităţilor ei istorice. Încălcarea legilor generale ale construcţiei so­cialiste, îndepărtarea de principiile lor fundamentale, ca şi ignorarea particularităţilor naţionale nu pot decât să aducă prejudicii construcţiei socialiste din fiecare ţară.

Pentru a stabili cele mai corespunzătoare forme şi metode de construire a socialismului, partidele comuniste şi muncitoreşti, luând în considerare atât cerinţele legilor obiective cât şi condiţiile istorice concrete din ţările lor, desfăşoară o intensă activitate creatoare, sesizând cerin­ţele dezvoltării sociale, sintetizând propria experienţă şi studiind experienţa altor partide frăţeşti.

Dată fiind diversitatea condiţiilor de construcţie so­cialistă nu există şi nu pot exista tipare sau reţete unice, nimeni nu poate hotărî ce este just şi ce nu pentru alte ţări sau partide. Elaborarea, alegerea sau schimbarea for­melor şi metodelor construcţiei socialiste constituie un atribut al fiecărui partid marxist-leninist, un drept su­veran al fiecărui stat socialist.

Stricta respectare a principiilor de bază ale relaţiilor de tip nou dintre ţările socialiste constituie condiţia pri­mordială a unităţii şi coeziunii acestor ţări, a exercitării rolului determinant al sistemului socialist mondial asupra dezvoltării omenirii.

Aplicarea consecventă în practică a principiilor de bază ale relaţiilor dintre ţările socialiste constituie o obligaţie de cea mai mare însemnătate nu numai naţio­nală ci şi internaţională, ţinând seama că aceste relaţii exercită o puternică atracţie pe arena mondială, sunt privite cu cea mai mare atenţie de toate popoarele, con­stituie un factor mobilizator în lupta oamenilor muncii din ţările capitaliste şi din noile state independente. Cu­vintele lui Lenin despre puterea exemplului dat de pro­letariatul victorios îşi dovedesc valabilitatea atât în ce priveşte succesele ţărilor socialiste, cât şi în ce priveşte influenţa relaţiilor internaţionale promovate de aceste ţări.

Legăturile de solidaritate internaţionalistă între ţările sistemului socialist au o temelie trainică:  identitatea orânduirii de stat, în care clasa muncitoare exercită rolul de forţă socială conducătoare, interesele fundamentale co­mune ale apărării şi dezvoltării cuceririlor revoluţionare ale popoarelor, unitatea ţelurilor de construire a socia­lismului şi comunismului, ideologia comună a marxism-leninismului.

Experienţa tuturor acestor ani de existenţă a siste­mului mondial socialist a arătat că forţa şi invincibili­tatea fiecărei ţări socialiste au ca izvor unitatea şi coeziu­nea sistemului mondial socialist. Nu ceea ce desparte acum, ci ceea ce uneşte ţările socialiste este mai puternic, trebuie să precumpănească şi să învingă.

V. MIŞCAREA DE ELIBERARE NAŢIONALĂ

PARTE INTEGRANTĂ

A PROCESULUI REVOLUŢIONAR MONDIAL

       În dezbaterea din cadrul mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale, un loc important îl ocupă analiza rolului mişcării de eliberare naţională în cadrul procesului revoluţionar mondial. Prăbuşirea sistemului de robie colonială sub loviturile revoluţiilor de eliberare naţională este al doilea fenomen, ca importanţă istorică, după formarea sistemului mondial socialist. În ultimele două decenii, peste un miliard şi jumătate de oameni au scuturat lanţurile asupririi coloniale, au apărut peste 50 de state noi pe ruinele fostelor imperii coloniale. Partidele comuniste şi muncitoreşti sunt unanime în a aprecia uriaşa importanţă a mişcării de eliberare naţională ca una din marile forţe revoluţionare ale contemporaneităţii, care contribuie la adâncirea contradicţiilor sistemului mondial capitalist, la accentuarea continuă a superiorităţii forţelor socialismului, democraţiei şi păcii asupra forţelor imperialismului, reacţiunii şi războiului, la schimbarea înfăţişării lumii. În lupta pentru înfăptuirea năzuinţelor de libertate şi viaţă mai bună, mase uriaşe de oameni de pe vaste întin­deri ale globului au devenit o forţă antiimperialistă activă, energia revoluţionară a popoarelor s-a descătuşat furtu­nos. Independenţa pe care au dobândit-o sute de milioane de oameni din Asia, Africa şi alte regiuni ale lumii este rodul bătăliilor lor înverşunate împotriva imperialis­mului.

Victoriile luptei de eliberare sunt indisolubil legate de modificarea raportului de forţe pe arena internaţională în favoarea socialismului, de principala contradicţie a lumii contemporane — dintre socialism şi capitalism — care subminează şi slăbeşte forţele imperialismului. Creş­terea forţelor socialismului şi, înainte de toate, formarea sistemului socialist mondial au contribuit în mod hotărâtor la schimbarea calitativă care s-a produs în desfăşu­rarea mişcării de eliberare naţională. în prezent nu mai este vorba de desprinderea unei ţări sau a alteia din lanţurile dependenţei coloniale, ci de destrămarea între­gului sistem colonial.  Întărirea continuă a sistemului mondial socialist, dezvoltarea mişcării muncitoreşti din metropole şi din celelalte ţări capitaliste creează condiţii tot mai favorabile luptei anticolonialiste a popoarelor asu­prite, lichidării definitive a dominaţiei coloniale sub toate formele.

Sublinierea rolului determinant al forţelor socialis­mului mondial în lupta împotriva imperialismului, în înfăptuirea transformării revoluţionare a lumii nu dimi­nuează cu nimic uriaşa contribuţie pe care mişcarea de eliberare naţională, ca parte integrantă a procesului re­voluţionar mondial, ca aliat firesc  al socialismului,  o aduce la lupta împotriva imperialismului, pentru pace şi progres social.

Declarându-se partizanii cei mai hotărâţi ai coexisten­ţei paşnice între state cu sisteme sociale diferite, ai luptei pentru dezarmarea generală, ţările socialiste, partidele comuniste consideră ca sfânt dreptul popoarelor asuprite de a-şi cuceri şi apăra cu arma în mână libertatea şi in­dependenţa, au acordat şi acordă întregul lor sprijin mişcării de eliberare naţională, războaielor drepte îm­potriva sclaviei coloniale, a ocupaţiei străine. Este pro­fund eronat a se prezenta lupta pentru înfăptuirea dezar­mării generale şi totale ca ducând la dezarmarea mişcării de eliberare naţională a popoarelor asuprite în faţa asu­pritorilor.

Procesul înaintării noilor state pe calea progresului aduce numeroase forme şi elemente specifice, originale. Având în faţă exemplul şi experienţa ţărilor socialiste, popoarele eliberate de sub jugul colonial se conving tot mai mult că drumul cel mai sigur pentru lichidarea înapoierii seculare şi îmbunătăţirea condiţiilor de trăi este — aşa cum se arată în Declaraţia din 1960 — drumul dezvoltării necapitaliste.

Concentrându-şi eforturile spre consolidarea cuceriri­lor obţinute şi dobândirea independenţei economice, po­poarele ţărilor eliberate dezvoltă forţele de producţie ale ţărilor lor, înfăptuiesc prefaceri în viaţa economică, poli­tică şi socială. In unele state din Africa şi Asia se iau măsuri pentru restrângerea poziţiilor şi influenţei mono­polurilor străine în economie, pentru crearea şi dezvol­tarea industriei naţionale, creşterea sectorului de stat şi limitarea proprietăţii moşiereşti, se înfăptuiesc programe de ridicare a economiei, se adoptă noi forme de organizare a vieţii obşteşti. Forţele democratice, partidele comuniste din noile state suverane, cărora le revine un rol esenţial în efectuarea transformărilor progresiste, luptă pentru ducerea până la capăt a revoluţiei antiimperialiste, anti­feudale, democratice.

Un sprijin important în dezvoltarea de sine stătătoare a tinerelor state eliberate îl constituie colaborarea lor economică cu ţările socialiste, colaborare care se înte­meiază pe respectarea strictă a suveranităţii naţionale, egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile interne şi avantajul reciproc.

Ţările socialiste, clasa muncitoare internaţională în frunte cu partidele comuniste şi popoarele care luptă pentru cucerirea şi consolidarea independenţei naţionale, toate forţele revoluţionare din lumea contemporană for­mează un front unic antiimperialist. A despărţi ţările Asiei, Africii şi Americii Latine de ţările socialiste, miş­carea de eliberare naţională şi de solidaritate afro-asiatică de clasa muncitoare internaţională şi de forţele socialis­mului mondial ar însemna să se aducă mari prejudicii atât intereselor mişcării de eliberare naţională cât şi intereselor socialismului.

Mai mult ca oricând este actuală chemarea înflăcărată a lui Lenin care, militând neobosit pentru unirea strânsă a mişcării de eliberare naţională cu forţele socialismului ca o condiţie principală a desfăşurării cu succes a procesului revoluţionar mondial, spunea : „întotdeauna noi am fost, suntem şi vom fi pentru cea mai strânsă apro­piere şi unire între muncitorii conştienţi din ţările înain­tate şi muncitorii, ţăranii, sclavii din toate ţările asuprite.

Noi am sfătuit întotdeauna şi vom sfătui întotdeauna toate masele asuprite din toate ţările asuprite, inclusiv coloniile, să nu se despartă de noi, ci să se apropie şi să se contopească cât se poate mai strâns eu noi"

VI. MIŞCAREA COMUNISTA INTERNAŢIONALA,

CEA MAI INFLUENTĂ FORŢĂ POLITICA

A CONTEMPORANEITĂŢII

Având drept far călăuzitor ideile marxism-leninismului, partidele comuniste şi muncitoreşti — cea mai importantă forţă politică a contemporaneităţii, cel mai influent factor al progresului social — păşesc în primele rânduri ale luptei pentru pace şi socialism;  ele numără în prezent peste 42 milioane de membri şi grupează tot mai mult în jurul lor forţele democratice şi progresiste.

Maturitatea politică şi ideologică a mişcării comuniste şi-a găsit o puternică expresie în Declaraţiile adoptate la Consfătuirile reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti de la Moscova din 1957 şi 1960, care cuprind aprecierile şi concluziile comune ale mişcării comuniste asupra celor mai importante probleme ale contempora­neităţii.

În ţările socialiste partidele marxist-leniniste conduc destinele a sute de milioane de oameni. Partidele comu­niste din ţările capitaliste se află în fruntea unor puternice lupte sociale. Cresc amploarea şi combativitatea demons­traţiilor şi grevelor muncitoreşti — numai în anul 1963 au participat la greve aproximativ 57 milioane de oameni. În aceste acţiuni se împletesc tot mai frecvent revendicările economice cu cele politice.

În focul luptelor de clasă numeroase partide comuniste din ţările capitaliste s-au dezvoltat şi s-au călit, au acu­mulat o bogată experienţă în conducerea acţiunilor oame­nilor muncii, şi-au sporit influenţa în viaţa politică a so­cietăţii. Sunt semnificative succesele importante obţinute de o serie de partide comuniste în alegerile parlamentare şi comunale, în alegerile din sindicate.

Partidele comuniste dintr-o serie de ţări capitaliste activează în ilegalitate, înfruntând cu eroism teroarea şi prigoana poliţienească, dând dovadă de abnegaţie neţărmu­rită şi profund devotament faţă de clasa muncitoare şi de popoarele lor, ţin sus steagul libertăţii şi progresului social, al independenţei naţionale şi păcii.

Partidele comuniste şi muncitoreşti consideră unitatea de acţiune a clasei muncitoare, a partidelor comuniste şi socialiste de o însemnătate hotărâtoare şi militează pentru înfăptuirea ei. în lupta pentru apărarea drepturilor eco­nomice şi libertăţilor democratice, a independenţei şi su­veranităţii naţionale păşesc alături de clasa muncitoare în frunte cu comuniştii mase largi ale ţărănimii, noi pături şi categorii ale populaţiei; în această luptă se unesc comu­nişti şi socialişti, organizaţii sindicale de diferite orientări, organizaţii de tineret, de femei şi alte organizaţii obşteşti, mişcări larg democratice. Câştigă tot mai mult teren ideea închegării unui larg front împotriva dominaţiei monopo­lurilor, pentru interesele vitale ale maselor populare.

Lupta pentru socialism în ţările capitaliste are loc în condiţii deosebit de complexe, diferit de la ţară la ţară. Întreaga dezvoltare istorică arată cât de justă este ideea lui Lenin cu privire la abundenţa şi diversitatea enormă de forme, metode şi căi în care îşi găsesc aplicarea legile generale ale revoluţiei socialiste. Se confirmă previziunea leninistă că această diversitate va creşte în mod inevitabil pe măsura cuprinderii în procesul revoluţionar a noi ţări şi popoare.

Misiunea plină de răspundere de a elabora linia poli­tică ce corespunde cel mai bine condiţiilor concrete, parti­cularităţilor fiecărei ţări, de a stabili etapele procesului revoluţionar, căile şi metodele cele mai potrivite desfăşu­rării revoluţiei socialiste revine clasei muncitoare, forţelor revoluţionare interne, partidului marxist-leninist din ţara respectivă. Revoluţia socialistă este rezultatul unui proces istoric obiectiv, al ascuţirii contradicţiilor şi al luptei ma­selor populare din fiecare ţară.

În epoca actuală, de mari prefaceri sociale, când pu­terea de înrâurire a clasei muncitoare, a sistemului mon­dial socialist şi a tuturor forţelor antiimperialiste a crescut considerabil, se creează condiţii din ce în ce mai favora­bile pentru cucerirea puterii politice de către clasa munci­toare şi aliaţii săi.

Una din problemele cele mai controversate în mişcarea comunistă contemporană este aceea a trecerii de la capi­talism la socialism, pe cale paşnică sau nepaşnică, contro­versă în care îşi găsesc expresie tendinţe de absolutizare a unei căi sau alteia.

Posibilitatea trecerii de la capitalism la socialism pe cale paşnică sau pe cale nepaşnică este determinată în fiecare ţară de condiţiile istorice concrete. Clasa munci­toare este interesată să cucerească puterea fără război civil. Dar clasele exploatatoare nu cedează de bună voie puterea, gradul de ascuţire a luptei de clasă depinzând nu atât de proletariat, cât de folosirea violenţei de către cla­sele exploatatoare, de forţa lor de împotrivire.

Esenţial pentru asigurarea succesului revoluţiei prole­tare este ca clasa muncitoare şi partidul său să stăpânească toate formele de luptă, fără excepţie, să aibă capacitatea de a le mânui pe toate, să fie pe deplin pregătite pentru orice eventualitate, spre a putea înlocui rapid o formă a luptei cu alta, potrivit schimbărilor ce survin în condiţiile concrete de desfăşurare a revoluţiei.

„Istoria în general — ne învaţă Lenin — şi istoria revoluţiilor în special este întotdeauna mai bogată în con­ţinut, mai variată, mai multilaterală, mai vie, mai «vi­cleană» decât îşi închipuie cele mai bune partide, cele mai conştiente avangărzi ale claselor celor mai înaintate... De aci rezultă două concluzii practice foarte importante:  prima — pentru a înfăptui sarcina sa, clasa revoluţionară trebuie să ştie să stăpânească toate formele sau laturile activităţii sociale, fără cea mai mică excepţie (ducând până la capăt după cucerirea puterii politice, câteodată cu preţul unui mare risc şi al unui imens pericol, ceea ce n-a dus până la capăt înainte de această cucerire);  a doua — clasa revoluţionară trebuie să fie pregătită pentru înlo­cuirea cea mai rapidă şi mai neaşteptată a unei forme cu alta.

Oricine va fi de acord că este neraţională şi chiar cri­minală comportarea unei armate care nu se pregăteşte să mânuiască toate genurile de arme, toate mijloacele şi toate metodele de luptă pe care le posedă sau poate să le posede inamicul. Această constatare referitoare la arta militară este şi mai valabilă atunci când este vorba de politică.  În politică se poate prevedea şi mai puţin care mijloc de luptă se va dovedi aplicabil şi avantajos pentru noi în cutare sau cutare împrejurări viitoare. A nu stăpâni toate mijloa­cele de luptă înseamnă a risca o mare înfrângere — uneori chiar o înfrângere hotărâtoare — dacă schimbări indepen­dente de voinţa noastră, survenite în situaţia altor clase, vor aduce la ordinea zilei o formă de activitate în care noi suntem foarte slabi. Dacă vom stăpâni toate mijloacele de luptă, noi vom învinge cu siguranţă, din moment ce reprezentăm interesele clasei într-adevăr înaintate, în­tr-adevăr revoluţionare, chiar dacă împrejurările nu ne vor permite să facem uz de arma cea mai periculoasă pentru inamic, de arma care dă cel mai repede lovituri mortale"

Istoria confirmă că trecerea de la capitalism la socia­lism este posibilă numai prin înfăptuirea revoluţiei prole­tare, prin instaurarea, într-o formă sau alta, a dictaturii proletariatului, menită să apere cuceririle revoluţionare, să facă posibilă transformarea socialistă a societăţii. Re­voluţia proletară presupune cuprinderea unor puternice forţe sociale, alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea muncitoare, unirea într-un front larg a tuturor forţelor şi mişcărilor de masă îndreptate împotriva claselor exploa­tatoare, împotriva încercărilor acestora de a-şi restaura dominaţia; ea este nemijlocit legată de intensa activitate organizatorică, politică şi ideologică desfăşurată de comu­nişti în rândurile clasei muncitoare, ale celorlalte mase populare, în vederea mobilizării lor la luptă, a educării şi călirii lor revoluţionare.

Atenţia neslăbită acordată întăririi continue a rândurilor sale, creşterii influenţei politice şi ideologice, lupta intransigentă împotriva oricăror concepţii străine, pentru apărarea purităţii marxism-leninismului asigură forţa şi tăria partidului, capacitatea de a-şi îndeplini misiunea sa istorică.

VII.        PENTRU SALVGARDAREA UNITĂŢII

ŞI COEZIUNII MIŞCĂRII COMUNISTE INTERNAŢIONALE

În ultimul timp, divergenţele din mişcarea comunistă şi muncitorească internaţională s-au adâncit, iar polemica publică a căpătat o ascuţime deosebită. în locul unei dezbateri animate de străduinţa de a se apropia poziţiile şi a se găsi soluţii pe baza ideologiei marxist-leniniste — în desfăşurarea polemicii publice s-au adoptat forme şi metode care înveninează considerabil relaţiile între partide, se recurge la aprecieri jignitoare, acuzaţii şi pro­cese de intenţii.

O deosebită gravitate are faptul că în polemică sunt atrase aproape toate partidele frăţeşti şi că tonul îl dau partidele care, datorită meritelor şi experienţei lor re­voluţionare, au mare influenţă în mişcarea comunistă.

Elaborarea liniei generale comune şi a normelor care să asigure unitatea de acţiune a partidelor comuniste şi muncitoreşti nu poate fi decât rodul înţelepciunii lor colec­tive, în marea varietate de condiţii în care activează partidele marxist-leniniste, coeziunea mişcării comuniste trebuie concepută în lumina necesităţilor istorice de a asigura, ţinând seama de această varietate, unitatea în problemele de interes comun, în problemele fundamentale ale dezvoltării sociale. Această unitate nu exclude, fireşte, păreri diferite într-o problemă sau alta a vieţii interne sau internaţionale.

Atunci când apar păreri deosebite în problemele ge­nerale ale mişcării comuniste şi muncitoreşti, este esen­ţial ca ele să nu ducă la încordarea în relaţiile între partide, la contradicţii ireconciliabile, la acuzaţii şi excomunicări reciproce din familia partidelor marxist-le­niniste.

La Consfătuirea din 1960 reprezentanţii partidelor frăţeşti din întreaga lume au stabilit de comun acord normele şi metodele care trebuie folosite în dezbaterea problemelor mişcării comuniste mondiale, pentru a asi­gura unitatea ei de acţiune.

Dacă între două sau mai multe partide comuniste apar deosebiri de vederi în probleme de interes comun sau generale, dezbaterea lor trebuie astfel pregătită şi organizată încât să ducă la unitatea reală de acţiune a partidelor, să îmbogăţească şi să dezvolte creator, po­trivit condiţiilor epocii noastre şi ale fiecărei ţări, în­văţătura marxist-leninistă. în cazul când în cursul dez­baterilor tovărăşeşti, constructive, nu se poate ajunge la un punct de vedere unitar în unele probleme, putem lăsa ca viaţa, practica socială să demonstreze justeţea uneia sau alteia dintre poziţii, iar partidele să acţio­neze în spiritul înţelegerii şi respectului reciproc, pentru realizarea scopurilor comune.

Îndelungata istorie a mişcării comuniste demonstrează la ce rezultate negative  duce  nerespectarea  normelor juste ale relaţiilor dintre partide, bazate pe elaborarea colectivă a hotărârilor, pe independenţa şi egalitatea în drepturi a fiecărui partid, pe neamestecul în treburile interne ale altor partide.

Încă în ultima perioadă de existenţă a Cominternului, devenise clar că rezolvarea problemelor mişcării munci­toreşti, dintr-o ţară sau alta, de către un centru inter­naţional nu mai corespundea stadiului de dezvoltare a mişcării comuniste şi muncitoreşti mondiale. Metodele greşite, amestecul în treburile interne ale partidelor co­muniste au mers până la înlăturarea şi schimbarea unor cadre din conducerea de partid şi chiar a unor Comitete Centrale în întregul lor, la impunerea din afară a unor conducători, la reprimarea unor cadre valoroase de con­ducere din diferite partide, la blamarea şi chiar dizol­varea unor partide comuniste.

Partidul nostru a trecut şi el, în acea perioadă, prin grele încercări. Amestecul în treburile sale interne a adus daune din cele mai serioase liniei partidului, po­liticii sale de cadre şi muncii organizatorice, legăturilor partidului cu masele.

Practicile generate de cultul personalităţii în cadrul Cominternului s-au făcut simţite şi în Biroul Informativ. După formarea sistemului mondial socialist, aceste prac­tici s-au extins şi asupra relaţiilor dintre state, ceea ce a sporit gravitatea consecinţelor lor. In 1948 s-a trecut la condamnarea şi excluderea din Biroul Informativ şi din comunitatea statelor socialiste a Partidului Comunist din Iugoslavia şi a Iugoslaviei, ţară care construieşte so­cialismul. In unele ţări socialiste au avut loc numeroase excluderi din partid, arestări, procese şi reprimarea mul­tor cadre de conducere de partid şi de stat. Reabilitarea acestora a fost posibilă numai după ce Congresul al XX-lea al P.C.U.S. a dezvăluit şi criticat cultul per­sonalităţii şi practicile pe care acesta le-a generat.

Partidul nostru a considerat justă analiza critică fă­cută de Congresul al XX-lea al P.C.U.S. cultului perso­nalităţii, dând o înaltă apreciere acestei analize, cât şi sublinierii de către congres a necesităţii de a se aplica cu cea mai mare consecvenţă normele leniniste în viaţa de partid şi în mişcarea comunistă mondială.

Aceste concluzii partidul nostru le consideră de mare actualitate în condiţiile divergenţelor ascuţite existente astăzi în mişcarea comunistă, când ar putea să apară pericolul reeditării metodelor şi practicilor generate de cultul personalităţii.

Întreaga experienţă a mişcării comuniste arată ce rol hotărâtor are aplicarea normelor leniniste în activi­tatea partidelor şi în relaţiile dintre ele, precum şi din­tre ţările socialiste.

Respectarea strictă a principiului potrivit căruia toate partidele marxist-leniniste sunt egale în drepturi, a ne­amestecului în treburile interne ale altor partide, a drep­tului exclusiv al fiecărui partid de a-şi rezolva proble­mele politice şi organizatorice, de a-şi desemna condu­cerea, de a-şi orienta membrii asupra problemelor po­liticii interne şi internaţionale, reprezintă condiţia esen­ţială pentru soluţionarea justă a problemelor divergente, ca şi a oricăror probleme pe care le ridică lupta lor comună.

Raportul şi dispozitivul forţelor de clasă dintr-o ţară sau alta, deplasările de forţe şi evoluţia stării de spirit a maselor, particularităţile condiţiilor politice interne şi internaţionale ale unei ţări nu pot fi de nimeni cunoscute mai temeinic şi mai profund decât de partidul comunist din ţara respectivă. Este dreptul exclusiv al fiecărui partid de a-şi elabora, de sine stătător, linia politică, obiectivele concrete, căile şi metodele atingerii acestora, aplicând creator adevărurile generale ale marxism-leninismului şi concluziile pe care le desprinde din studierea atentă a experienţei celorlalte partide comuniste şi mun­citoreşti.

Nu există şi nu poate exista un partid „părinte"' şi un „partid-fiu", partide „superioare" şi partide „sub­ordonate", dar există marea familie a partidelor comu­niste şi muncitoreşti egale în drepturi ; nici un partid nu are şi nu poate avea un loc privilegiat, nu poate impune altor partide linia şi părerile sale. Fiecare partid îşi aduce contribuţia la dezvoltarea tezaurului comun al învăţăturii marxist-leniniste, la îmbogăţirea formelor şi metodelor practice ale luptei revoluţionare pentru cu­cerirea puterii şi construirea societăţii socialiste.

În dezbaterea şi confruntarea punctelor de vedere deosebite privind probleme ale luptei revoluţionare sau ale construcţiei socialiste nici un partid nu trebuie să eticheteze partidul frăţesc cu care este în divergenţă de păreri ca fiind antimarxist, antileninist.

Considerăm nejustă practica de a se folosi, în docu­mente de partid, în materiale de presă şi radio, în întâlniri din cadrul organizaţiilor  internaţionale ş.a. apre­cieri, acuzaţii şi calificative jignitoare la adresa parti­delor frăţeşti şi a conducerii lor, de a se prelucra în mod neprietenesc şi deformat în rândurile partidului sau în mase poziţia altor partide, de a se condamna la congre­sele sau în hotărârile unui partid punctul de vedere şi poziţia altor partide comuniste.

Nici unui partid nu-i este îngăduit a trece peste capul conducerii de partid dintr-o ţară sau alta, şi cu atât mai mult nu-i este îngăduit a face apeluri la înlăturarea sau schimbarea conducerii unui partid. Aprecierile şi mani­festările lipsite de respect faţă de un partid comunist şi de conducerea acestuia pot fi interpretate pe drept cuvânt ca lipsă de respect faţă de clasa muncitoare, de poporul care acordă încredere partidului şi conducerii partidului comu­nist din ţara sa, iar aceasta agravează şi mai mult relaţiile între partide, între state socialiste, afectează prietenia popoarelor respective.

Din păcate, în focul polemicii, acuzaţiile reciproce au ajuns să înlocuiască analiza ştiinţifică a deosebirilor de pă­reri, să întunece fondul problemelor, depăşind orice limite.

Este de neconceput ca în relaţiile dintre partidele comu­niste să se recurgă la acuzaţii reciproce, profund jignitoare la adresa conducătorilor unui partid frăţesc — că ar fi „cei mai mari revizionişti ai timpurilor noastre" care fac „cârdăşie cu imperialismul S.U.A." şi „deschid larg porţile pentru reinstaurarea capitalismului" sau că ar fi „troţkişti" care „desfăşoară un atac furios împotriva socialismului mon­dial", „parteneri din flancul drept al «turbaţilor» ameri­cani" ş.a.

Asemenea invective grave nu pot duce decât la încor­darea relaţiilor între partide, la îngreunarea contactelor între conducerile partidelor respective şi împing spre rup­tură, spre sciziunea mişcării comuniste.

Într-o perioadă în care partidelor comuniste şi munci­toreşti le revin sarcini hotărâtoare pentru destinele ome­nirii, când unitatea lor este necesară mai mult ca oricând, polemica publică, formele ei de manifestare au creat confuzii într-un şir de partide comuniste şi în rândul oamenilor muncii dintr-o serie de ţări. Cu numeroase prilejuri, lideri ai popoarelor din ţările recent eliberate şi ai mişcării de eliberare naţională şi-au manifestat amărăciunea şi îngrijo­rarea în legătură cu disensiunile dintre ţările socialiste, exprimându-şi speranţa că se va pune capăt fără întârziere acestor disensiuni.

Prezintă o deosebită gravitate faptul că într-o astfel de situaţie, în organele centrale de presă ale unuia dintre cele mai mari partide frăţeşti, P. C. Chinez, se susţine că în ac­tualele condiţii din mişcarea comunistă sciziunea, atât pe plan internaţional cât şi în diferite partide, devine nece­sară şi inevitabilă şi că dialectica dezvoltării mişcării clasei muncitoare internaţionale este „unitatea, lupta şi chiar sciziunile, precum şi o unitate nouă pe o bază nouă".

După părerea noastră, aceasta înseamnă teoretizarea sciziunii, un apel la sciziune.

Profitând de actuala stare de lucruri din mişcarea co­munistă, tot felul de elemente nemulţumite, antipartinice, dizolvante, dintr-o serie de partide se ridică împotriva con­ducerii de partid, se constituie în grupuri scizioniste, se autointitulează „adevărate partide marxist-leniniste" şi luptă pentru spargerea mişcării muncitoreşti din ţara respectivă.

Este regretabil că aceste grupuri găsesc apreciere favo­rabilă şi sprijin la tovarăşii chinezi.

Consfătuirile, sesiunile şi congresele din ultimii ani ale diferitelor organizaţii democratice internaţionale, şi mai ales cele recente, arată că polemica deschisă duce la mă­cinarea influenţei şi prestigiului de care se bucură comu­niştii, ţările socialiste în aceste organizaţii, la slăbirea uni­tăţii şi capacităţii de luptă a organizaţiilor internaţionale muncitoreşti şi democratice.

Constatăm cu regret că în materialele unor partide comuniste şi muncitoreşti se adresează îndemnuri partide­lor frăţeşti la ascuţirea polemicii publice — ceea ce duce la încordarea relaţiilor, la agravarea pericolului de sciziune.

Partidului Comunist al Uniunii Sovietice şi Partidului Comunist Chinez, datorită prestigiului de care se bucură, le revin o răspundere şi un rol deosebit în restabilirea uni­tăţii mişcării comuniste. Adresăm un apel către toate partidele frăţeşti şi în primul rând către cele două mari partide, Partidul Comunist al Uniunii Sovietice şi Partidul Comunist Chinez:  să ne unim cu toţii eforturile pentru a bara calea sciziunii, pentru a salvgarda unitatea şi coeziu­nea lagărului ţărilor socialiste, a mişcării comuniste şi muncitoreşti mondiale!

Primul şi cel mai important pas, în momentul de faţă, este încetarea imediată şi sub toate formele a polemicii pu­blice între partidele comuniste şi muncitoreşti.

Adresăm un călduros apel către toate partidele pentru încetarea imediată a polemicii publice şi pregă­tirea Consfătuirii reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti, pentru apărarea şi întărirea unităţii lagă­rului ţărilor socialiste, a mişcării comuniste şi muncito­reşti mondiale.

Încetarea imediată a polemicii publice ar fi privită de întreaga omenire ea o demonstraţie a forţei şi vitalităţii marxism-leninismului, a capacităţii partidelor comuniste de a rezolva divergenţele pe cale tovărăşească, principială. Aceasta ar întări considerabil prestigiul şi influenţa socia­lismului, ar da un puternic avânt forţelor mişcării revolu­ţionare antiimperialiste, cu consecinţe deosebit de favora­bile asupra întregului proces revoluţionar mondial.

Dacă nu se va putea realiza încetarea completă a po­lemicii deschise, atunci deosebirile de păreri să fie dezbă­tute principial, cu obiectivitate. Invectivele şi aprecierile jignitoare, acuzaţiile reciproce, procesele de intenţii, defor­marea şi mistificarea poziţiilor altor partide nu pot consti­tui argumente convingătoare, care să contribuie la solu­ţionarea problemelor.

Partidul Muncitoresc Român consideră că este necesar să se înceapă de îndată consultări între Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, Partidul Comunist Chinez şi celelalte partide frăţeşti în vederea constituirii unei Comisii formate din reprezentanţii unui număr de partide, care să treacă la pregătirea unei Consfătuiri a reprezentanţilor partidelor comuniste şi muncitoreşti.

O asemenea Consfătuire trebuie organizată numai pe baza participării tuturor partidelor comuniste şi muncito­reşti şi trebuie convocată numai după ce va fi temeinic pregătită.

CC. al P.M.R. consideră că o Consfătuire la care ar participa numai o parte din partidele comuniste ar fi împo­triva cauzei unităţii, ar duce la agravarea situaţiei, la izo­larea unor partide frăţeşti, la consacrarea sciziunii mişcării comuniste şi muncitoreşti mondiale.

Suntem convinşi că unitatea în principalele probleme ale dezvoltării sociale poate şi trebuie să fie înfăptuită dacă partidele frăţeşti vor căuta, cu perseverenţă şi răbdare, căile de înţelegere reciprocă şi de apropiere a poziţiilor.

CC. al P.M.R. îşi reafirmă convingerea că deasupra ori­căror divergenţe stă ceea ce este comun partidelor comu­niste şi muncitoreşti;  ceea ce le uneşte reprezintă esen­ţialul şi este infinit mai puternic decât orice deosebiri de vederi. Ne unesc ţelurile comune ale cuceririi puterii de către clasa muncitoare, ale victoriei socialismului şi comu­nismului în întreaga lume. Ne uneşte lupta comună împo­triva imperialismului, pentru interesele vitale şi drepturile democratice ale maselor populare, împotriva colonialismu­lui sub toate formele sale, pentru eliberarea naţională a popoarelor; ne uneşte ţelul comun al statornicirii unei păci trainice în lume, ca sarcină vitală a întregii omeniri. Ne unesc internaţionalismul proletar, solidaritatea internaţionalistă de clasă, răspunderea istorică faţă de prole­tariatul internaţional şi faţă de oamenii muncii de pre­tutindeni, ne unesc ideologia comună, învăţătura marxist-leninistă.

Aceste legături unesc partidele comuniste şi muncito­reşti într-o mare familie de partide frăţeşti, formează baza trainică a coeziunii mişcării comuniste şi muncitoreşti mon­diale, constituie factorii obiectivi ai soluţionării tovărăşeşti a oricăror probleme dintre partidele noastre.

Mai mult decât oricând sunt de o arzătoare actualitate concluziile Declaraţiei de la Moscova din 1960 că „intere­sele luptei pentru cauza clasei muncitoare impun unirea tot mai strânsă a rândurilor fiecărui partid comunist şi ale marii armate a comuniştilor din toate ţările".

22 aprilie 1964

COMITETUL CENTRAL

AL PARTIDULUI MUNCITORESC ROMÂN

Colectivul de redactare al Declaraţiei:

Gheorghe Gheorghiu-Dej

Ion Gheorghe Maurer

Emil Botnăraş

Alexandru Bârlădeanu

Nicolae Ceauşescu

Gheorghe Apostol

Chivu Stoica

Leonte Răutu

Paul Niculescu-Mizil

Dezbaterile colectivului s-au desfăşurat

în biroul lui Nicolae Ceauşescu.

(Paul Niculescu-Mizil, O istorie trăită,

ediţia a II-a, Bucureşti, octombrie 2001)

Biroul Politic al CC al PMR - 1964:

Gheorghe Gheorghiu Dej

Chivu Stoica

Gheorghe Apostol

Emil Botnăraş

Petre Borilă

Nicolae Ceauşescu

Alexandru Drăghici

Ion Gheorghe Maurer

Alexandru Moghioroş

Membri supleanţi:

Dumitru Coliu

Leonte Răutu

Leontin Sălăjan

Ştefan Voitec

Secretariatul:

Gheorghe Gheorghiu-Dej, prim secretar

Nicolae Ceauşescu

Mihai Dalea

Janos Fazekaş

COMUNICAT

Între 15—22 aprilie 1964 a avut loc Plenara lărgită a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român. La Plenară au participat, în afară de membri şi membri su­pleanţi ai CC. al P.M.R., miniştri, conducători ai unor in­stituţii centrale, ai organizaţiilor de masă şi obşteşti, ai organelor locale de partid şi de stat, precum şi alţi lucră­tori cu munci de răspundere din aparatul central de partid şi de stat.

Plenara a ascultat darea de seamă cu privire la acti­vitatea delegaţiei Partidului Muncitoresc Român care a dus discuţii cu delegaţiile Partidului Comunist Chinez, Partidului Muncii din Coreea şi Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

Plenara Comitetului Central al Partidului Muncito­resc Român a aprobat în unanimitate acţiunile întreprinse de Biroul Politic al CC. al P.M.R. în legătură cu polemica publică din mişcarea comunistă şi muncitorească interna­ţională şi activitatea delegaţiei Partidului Muncitoresc Român.

In cursul dezbaterilor, care au decurs în spirit de unitate deplină, Plenara lărgită a adoptat în unanimitate documente corespunzătoare, care vor fi date publicităţii.