|
DE CE, NOI, SOCIALIŞTII SUNTEM LA ŢEBEA?
An de an la Ţebea, către mijloc de lună septembrie, români mai ales din Transilvania, cu precădere din zona Munţilor Apuseni, se adună pentru a lua parte la ceea ce s-a întipărit adânc şi trainic pe retina conştiinţei lor istorice: serbările Iancului.
A devenit efectiv un adevărat „moment” de serbare naţională ziua de 15 septembrie după ce într-o toamnă timpurie a anului 1872 a decedat la Chişineu-Criş cel care fusese unul dintre cei mai viguroşi, mai îndârjiţi şi mai neînduplecaţi luptători/conducători ai revoluţiei române din 1848-1849 în efortul eroic, de factură socială, dar mai ales naţională, al poporului român de a se elibera de sub dominaţia străină; pentru înlăturarea asupririi exercitate de Imperiile înconjurătoare (habsburgic, otoman şi ţarist) dar şi pentru emanciparea de sub jugul apăsător al iobăgiei în Transilvania, Banat, Maramureş, sau al clăcăşiei în Moldova şi Ţara Românească. Sigur, galeria conducătorilor revoluţiei române de la 1848-1849, de la săvârşirea căreia se împlinesc 160 de ani, a fost amplă: Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, George Bariţ, fraţii Ion şi Dumitru C. Brătianu, Alecu Russo, Simion Bărnuţ, Alexandru Ioan Cuza, C.A. Rosetti, Costache Negri sau Axente Sever, dar în această constelaţie, numele lui Avram Iancu degajă o strălucire aparte, ca şi personalitatea emblematică a lui Nicolae Bălcescu, la acest plus de strălucire contribuind, probabil, şi destinele lor tragice: B
ălcescu luptându-se eroic cu o boală, la vremea respectivă incurabilă, pentru a-şi da obştescu sfârşit departe de ţară, la Palermo, Avram Iancu devenind din septembrie 1849, în urma schingiuirilor la care a fost supus de către reprezentanţi ai autorităţilor habsburgice, o umbră a celui ce fusese timp de mai bine de un an conducătorul de nebiruit al apărătorilor Munţilor Apuseni, al lăncierilor care au respins unul după altul toate atacurile militare organizate de guvernul de la Budapesta al revoluţiei maghiare condus de Kossuth Lajos. Un guvern care înţelesese să-şi proclame independenţa Ungariei faţă de Viena, dar fără să înţeleagă în nici un chip că acelaşi drept de libertate naţională şi socială, de independenţă şi unitate îl aveau şi românii; că pentru o asemenea împlinire se luptau, până la a se jertfi pe ei înşişi, toţi cei care-l urmau în luptă pe „crăişorul munţilor”, pe comandantul neîncoronat al trupelor de lăncieri din Ţara Moţilor şi nu numai.
Amintirea şi evocarea acelor vremuri, în cursul cărora românii au plătit un preţ deosebit, adică vieţile a peste 40000 de oameni, fără a se mai lua în consideraţie pierderile de bunuri materiale, trebuie reîmprospătate în aceste zile cu atât mai mult cu cât în prezent, urmaşi ai cauzei nedrepte pe care au slujit-o conducătorii revoluţiei maghiare de la 1848-1849, adevăraţi strigoi ai istoriei, aşa cum se prezintă de 20 de ani liderii UDMR, cei mai înrăiţi dovedindu-se a fi Marko Bela şi Tokes Laszlo, caută nici mai mult, nici mai puţin să rupă statul unitar român, să creeze enclave teritoriale gen Ţinutul Secuiesc, să altereze artificial relaţiile fireşti de colaborare dintre români şi maghiari în surse de conflict şi confruntări etnice, să transforme eşecul de-acum aproape 20 de ani al evenimentelor de la Tg. Mureş într-un alt butoi artificial de pulbere naţionalistă, xenofobă şi iredentistă.
De la Ţebea, de la mormântul Iancului şi gorunul lui Horea, noi, socialiştii, le spunem, cu toată hotărârea, că România este şi va rămâne un stat naţional unitar, independent, susţinut de cei care reprezintă peste 93% din populaţie, oţeliţi de experienţa istorică şi de voinţa ca România să se regăsească falnică, cu ceea ce avem noi mai original în contextul Uniunii Europene ca o federaţie de state libere şi independente.
Conf. Univ. Dr. Marin BADEA
|
