„NU RAŢIUNEA ESTE CHIPUL OMULUI, CI CHIPUL LUI DUMNEZEU”

SAU „2009 – ANUL DARWIN”

În ultima vreme tema evoluţionismului revine cu insistenţă pe tot locul, dar ... într-o perspectivă creaţionistă. După ce am învăţat şi eu în anii de şcoală câte ceva ca toţi ceilalţi, am rămas  cu ideea că aceasta, teoria evoluţionistă e un bun al întregului popor, adică face parte din minima cultură generală, precum aritmetica ori formula apei de exemplu.

            Dar, uite că alţii sunt de altă părere. Şi, mai ales acum, la douăzeci de ani după marea revoluţie, sunt din ce în ce  mai insistenţi, cu atât mai mult cu cât  părerile contrare lipsesc cu desăvârşire. Aşa stând lucrurile, nu e de mirare  că, atunci când  am căutat pe internet, în limba română, toate, dar toate articolele cu privire la evoluţionism  erau scrise dintr-un punct de vedere religios, desigur cu diverse nuanţe. Dar, cea ce m-a determinat  să caut şi să scriu despre această temă este cartea  pe care un amic, de altfel cu formaţie universitară, mi-a dat-o, spre marea mea surpriză, şi a insistat s-o citesc. Am făcut şi treaba aceasta, că doar sunt dintre aceia care nu refuză nicicând  să citească o carte, indiferent de conţinut, că doar  nu degeaba ziceau romanii „ascultaţi şi o altă părere”.

            Această carte despre care vă vorbeam este „Şi Dumnezeu a zis ... autoritatea Bibliei confirmată de ştiinţă” (Farid Abou Rahme, Ed.Logos, Cluj Napoca, 1998) (1). Sigur că autorul este un creştin, dar un creştin .. exemplar: ”domnul m-a învăţat să accept tot ce spune Biblia, fără a încerca s-o interpretez” (p.15), „Biblia, indiferent de subiectul abordat, este o autoritate în domeniul respectiv. Acceptaţi-o în întregime ! Este desăvârşită. Nu e cazul să facem compromisuri” (p.105) „.... care reduc măreţia Creatorului nostru atotputernic” (p.103); „dacă suntem credincioşi, nu putem pune sub semnul întrebării cele scrise de degetul lui Dumnezeu” (p.104); „vom susţine existenţa literală a celor şase zile ... Biblia nu este supusă interpretării noastre omeneşti, nu avem voie s-o interpretăm potrivit minţilor noastre mărginite şi supuse greşelilor” (p.104). Totodată, autorul afirmă răspicat: „metodele lui Satan nu s-au schimbat ... astăzi el a reuşit să obţină sute de doctorate ... continuă să propage aceleaşi minciuni ... astfel, necredincioşii vor găsi în „ştiinţă” un motiv în plus pentru a nu se apropia de adevăr ...  din păcate, până în acest moment Satan a reuşit: în şcoli şi universităţi, în cercurile ştiinţifice ... oamenii se îndepărtează de adevăr, deoarece creierul lor a fost spălat şi învăţat să creadă în evoluţionism” (1, p.40). Deci, Satana ar fi întruchiparea oamenilor de ştiinţă (cu doctorate), deci şcolile şi universităţile, în concepţia autorului, întreg demersul ştiinţific ar fi duşmanul omenirii, Satan ... Sigur că, în aceste condiţii autorul condamnă ferm şi irevocabil  teoria evoluţionistă, în numele bibliei  şi a creaţiei „perfecte”, de vreme ce ea ne spune  că, după ce Dumnezeu l-a creat pe om în ziua a şasea, a declarat  că toate sunt „foarte bune” (Gen.1:3). „Adam şi Eva nu aveau  gene rele, dar după ce ei au păcătuit, întregul pământ  a căzut sub blestemul lui Dumnezeu” (1, p.67). Ar însemna  că Dumnezeu este cel  ce a meşterit genele umane şi ADN-ul „exemplul deosebit de concludent al măreţiei Designerului nostru” (1, p.23). Şi aceasta în condiţiile  în care „ADN-ul  este de 45 milioane de ori mai eficient decât dispozitivele „hi-tech” din silicon ale omului. Într-adevăr suntem ... o lucrare a măreţului Dumnezeu !” (1, p.23) Pare cu adevărat o întreprindere dificilă, dar nu şi pentru Dumnezeu, care a făcut ADN-ul şi tot organismul uman în doar o zi calendaristică, iar lumea în imensa ei complexitate în doar şase zile, cu legile termodinamicii, ale biogenezei cu tot. Dinozaurii, „care apar şi în Biblie sub denumirea de ‚behemoth’ ” (Iov. 40:15-18) (1, p.136), au trăit în acelaşi timp cu oamenii şi au fost efectiv pe corabia lui Noe (1, p.137). Mai apoi, „dimensiunile lor s-au redus azi, din cauza  (!??) păcatelor omului şi degradării lumii întregi” (1, p.138).

            Pe undeva, autorul notează „ştiaţi că rotaţia pământului produce ziua şi noaptea ?” (p.107). Într-adevăr. Există unii oameni  care nu ştiu  acest lucru. Lor li se adresează cartea.

            După cum putem remarca, autorul nu poate refuza informaţia ştiinţifică la zi. Numai că, în mintea lui, lucrul acesta nu contrazice biblia. Astfel, el vorbeşte de legile termodinamicii, dar acestea sunt legi ale naturii şi nu date de Dumnezeu; condamnă mai apoi ştiinţa ca întruchiparea lui Satan, dar afirmă că „azi ştim” (p.20), dar asta se întâmplă ca urmare ca urmare a evoluţiei cunoaşterii ştiinţifice „condamnate” şi datorită minţii cercetătoare a omului, cel care nu s-a mulţumit cu informaţia „completă şi desăvârşită” oferită de biblie. Şi totuşi, el afirmă răspicat: „De ce ştiinţa ? Credinţa ajunge !” (1, p.15). Eu cred că nu.

            Există însă şi alte păreri în domeniu, cum ar fi cele ale lui I. Vlăducă, publicate într-un amplu material pe internet „Evoluţionismul din manualele şcolare”, 1997 (7), evident, pe vremea când acesta se mai  preda în şcolile din România, dar şi autor al unei cărţi Adevarul despre evolutionism, Ed.Egumenita, 2008. Nici vorbă, acest autor este unul mult mai  informat în privinţa ştiinţei în genere şi a evoluţionismului  în special, pe care îl analizează în amănunt, aşa cum apare el în manuale, doar că  le condamnă, le desconsideră şi le minimalizează valoarea: „ateii nu pot explica ...”, „nu există dovezi”, „simplă întâmplare”. Ori, arborele genealogic (elaborat în timp de decenii prin cercetări  şi descoperiri ştiinţifice, coroborat şi mereu perfecţionat), este „un simplu desen din imaginaţia unor oameni”, iar „evoluţia nu s-a observat” – de parcă  observaţia ar constitui singura şi unica modalitate a cercetării ştiinţifice, fără nici o urmă de raţionament, şi asta în condiţiile  în care evoluţia, trecerea de la o formă la alta, cere mii şi milioane de ani ! „Ceea ce deosebeşte foarte mult pe om de animale este viaţa duhovnicească: maimuţele nu se roagă  lui Dumnezeu cu priveghere de toată noaptea, nu ţin post, nu pictează icoane, nu sfinţesc apă şi nu au sfinte moaşte .. acei oameni care se îndepărtează de viaţa  duhovnicească ajung să aibă un comportament asemănător maimuţelor”. Doar că, aceştia din urmă ar reprezenta majoritatea populaţiei globului, de vreme ce viaţa duhovnicească astfel descrisă este ... specific ortodoxă.

            „Cum ar putea să existe un plan fără proiectant ?”. Aici ar fi ceva adevăr, în sensul că doar o întreprindere umană are nevoie de amândouă, de o conştiinţă creatoare. Dar, în condiţiile infinităţii materiei şi a acceptării legilor obiective ale naturii, necesitatea dirijării din „exterior” al acestui vast sistem dispare implicit. Numai că autorul  nostru consideră că natura, fiinţele vii şi tot ce există „se explică cel mai bine (subl.ns.) prin existenţa şi lucrarea Creatorului”. Aşa o fi ...  Explicaţia de tip ştiinţific cere dovezi, raţionamente, ipoteze, demonstraţii, experimente. Iar „lucrarea Creatorului” nu necesită nimic de acest fel.Se afirmă şi atât. Întrebări de tipul de ce ? cum ? când ? în ce condiţii ? nu se pun şi nimeni nu-şi bate capul cu ele. „Se explică cel mai bine” ? desigur. Pentru că nu se explică DELOC. E o „explicaţie” sigură, infailibilă, care nu cere nici un fel de argument şi deci  nu poate fi contrazisă. Comod.

 „Învăţătura Bisericii ortodoxe aduce lumină şi în această problemă” (7). Evident, este vorba despre lumina bibliei şi nimic altceva, şi aceasta într-o interpretare exclusiv ortodoxă. Acest lucru apare cu claritate şi în exprimarea următoare: „asemănarea genetică este normală (subl. ns.) şi uşor de explicat (subl.ns.) prin lucrarea Creatorului”.”Normal” doar pentru autor, într-o viziune creştină, în condiţiile în care nu există un termen mai  relativ decât „normal”, ce depinde în întregime de loc, timp, tipul de societate şi concepţiile acesteia, de mentalitatea individului. Iar „uşor de explicat” înseamnă desigur „nu necesită nici un fel de explicaţie”.

„Fiecare  făptură vie a fost dotată de Creator cu tot ce este necesar pentru a trăi într-un anumit mediu” (7). Deci, după părerea autorului,  „nu e necesară ipoteza evoluţiei”, nici cea a selecţiei naturale, nici cea a adaptării la mediu. Atunci când le-a creat Dumnezeu, ele au fost deja „perfect adaptate mediului în care trăiesc”, datorită voinţei şi ştiinţei acestuia.

Teoria evoluţiei nu este ceva fix, dat, definitiv. Ca orice teorie de tip ştiinţific, ea a fost elaborată pe parcursul unor decenii, secole chiar – cu origine în gândirea antichităţii. După Empedocle (Grecia, sec.V î.e.n.), viaţa s-a născut din mâl, după Lucreţiu (Roma, sec. I e.n.) speciile au apărut după combinarea întâmplătoare a unor elemente, taoismul antic chinez respinge fixitatea speciilor şi afirmă că acestea se adaptează la mediu, filosofii islamici ai sec.X e.n. consideră hotărâtoare influenţa  mediului asupra supravieţuirii speciilor şi lupta pentru existenţă, iar filosoful persan Ibn Miskawayh descrie apariţia şi evoluţia vieţii de la mineralele care devin plante şi apoi animale, ajungând la maimuţe şi apoi la oameni ! (8). Apoi, în timpurile moderne ale secolului al XVII-lea, Lamarck, Cuvier, R.Grant, C.Wells şi nu mai puţin Alfred Russel Wallace, cel ce a formulat teoria evoluţionistă concomitent cu Charles Darwin, au adus contribuţii importante. De asemeni, putem afirma că dezvoltarea teoriei evoluţioniste nu s-a încheiat nici azi, secolul XX adăugându-i noi elemente valoroase, ca de ex. ADN-ul, genele, ori teoria mutaţiei a lui Mendel, putându-se vorbi astăzi de un „evoluţionism sintetic” (8).

În aceste condiţii, nu e de mirare că există tot felul de puncte neclare încă în explicaţiile privind evoluţia, mai cu seamă pentru perioadele îndepărtate, de miliarde de ani, ale apariţiei primelor vieţuitoare din materia anorganică, dar şi într-o serie de aspecte ale mecanismului evoluţiei. Astfel, afirmaţia acestui autor cum că „Există o mare dezordine în sistemul ştiinţific ateist ... teoriile ateiste se contrazic reciproc” (7), este o afirmaţie cu totul răuvoitoare, departe de obiectivitate şi evident exagerată. Poate că unele teorii  se contrazic, dar în amănunt !! şi nu în ceea ce priveşte teoria evoluţiei în ansamblul ei. „Teoria evoluţionistă a fost acceptată de comunitatea ştiinţifică şi publicul larg” (8) afirmă una dintre cele mai prestigioase enciclopedii. În consecinţă, nici afirmaţii de genul „nu există dovezi”, „n-a fost dovedit”, „nu dovedeşte” (7) nu au nici o bază reală.

În schimb, critica „procedeelor de datoare găunoase” (7) are o anumită bază, deşi mult exagerată. De ex. datarea cu carbon radioactiv C14, este valabilă – ca oricare metodă - doar pentru un anumit interval de timp (în acest caz câteva mii de ani) ± 500 de ani ! Dar pentru o asemenea vechime nici nu e necesară datarea la zi ori la an. Aproximarea, deşi pare mare la scară umană, nu dăunează demersului ştiinţific de cercetare a fenomenului evoluţiei, care are loc în intervale de timp foarte mari. În plus,  datarea nu se face niciodată printr-o singură metodă, ci este întotdeauna coroborată cu altele, cu dovezi directe şi indirecte etc. ce dau până la urmă un tablou extrem de plauzibil, apropiat de adevăr, a ceea ce s-a petrecut efectiv. Este ştiinţă, deci ipotezele trebuiesc verificate,  iar nu credinţă, la care  ajunge o simplă afirmaţie fără absolut nici o dovadă – în afară de textul „sfânt” al bibliei.

„Trebuie să existe o persoană care să fi pus informaţia în ADN”(7) zice autorul nostru. Astăzi cunoaştem complexitate acestuia şi deci şi imposibilitatea  teoretică şi practică ca aceasta să fi fost meşterit vreodată.

„Simpla întâmplare (subl. ns.) nu poate explica această activitate complexă şi coordonată” (evoluţia). „Din învăţătura Bisericii Ortodoxe cunoaştem (subl. ns. – ar fi deci suficientă doar acestă sursă de informare) că Dumnezeu a creat universul şi îi poartă de grijă”(7). Cum ? În ce fel ? par întrebări de prisos ce nu intră în  sfera de preocupări ale acestui autor. Deci: „nu e treaba noastră să cercetăm” ....

Concluzia firească nu poate fi alta decât „nu este necesară ipoteza evoluţiei .. s-a rânduit ...” (7). Scurt. De ce să mai citească el şi altceva decât biblia ? Îi ajunge o singură carte într-o viaţă de om.

O altă concepţie demnă de remarcat este a unuia (5) care încearcă o modernizare a concepţiei teologice creaţioniste, într-o formă  „ştiinţifică”: „undele elecromagnetice reprezintă duhul sfânt ... care creează codul genetic; omul este format din corp material, suflet  şi duh; primii oameni sunt creaţi de o civilizaţie extrasolară YHWH (Yahwe) acum 8500 de ani ... care, prin cosmonauţii săi, îngerii ...” etc. Concluzia firească în acest context  este că „există numai creaţie, nu există  evoluţie darwinistă”(5), afirmaţie neînsoţită de nici un argument. Deşi destul de fanteziste, astfel de concepţii „manufacturate” de unii „cugetători” există şi reprezintă o tendinţă în domeniu.

Un alt teolog (ortodox român) afirmă mai detaşat: „Biblia nu este un tratat de biologie ... teoriile biologice nu sunt esenţiale pentru un teolog”, neuitând totuşi să-şi adauge credinţa de bază „omul a apărut prin grija lui Dumnezeu”(4). Amănuntele nu importă.

 În schimb, biserica catolică, Vaticanul şi papa Benedict al XV-lea  consideră în mod oficial că „nu este nici o contradicţie  între teoria evoluţionistă şi concepţia creştină asupra creaţiei”, că evoluţia este compatibilă cu biblia, că e vorba de o lucrare „dinamică” a lui Dumnezeu, interioară, că omul ar proveni prin binecuvântare dintr-un mamifer, în cadrul unei teorii a „evoluţionismului teist”, în care  evoluţia şi creaţia îşi au fiecare locul lor (8).

Iar biserica anglicană, prin glasul episcopului de Oxford, afirmă clar: „Ştim (subl. ns.) că primele câteva capitole despre Geneză sunt mit (subl. ns)” (1,146) !!

O aşa zisă apropiere dintre ştiinţă şi religie, propusă în trecut prin teoria dublului adevăr a lui Avicena (980-1037) şi Averoes (1126-1198), este reînviată în zilele noastre, cu predominanţa evidentă a concepţiilor religioase, promovate în diverse forme. Astfel, în SUA a apărut un Institut pentru cercetarea Ştiinţifică Creaţionistă, dezbinat însă datorită controverselor din interior, şi transformat într-un Institut pentru Cercetarea Creaţionismului – mai puţin „ştiinţific” (8).

Acelaşi lucru încearcă să-l facă şi în România diverse instituţii şi personalităţi „ştiinţifice”, cum ar fi prestigiosul rector Andrei Marga în cărţile sale în care afirmă o asemenea „apropiere”,  Religia în era globalizării, Ed. Fundaţia pentru Studii Europene, Cluj Napoca, 2006 : „Religia este credinţa, dar credinţa nu se mai desparte astăzi de cunoştinţe ... am vrut să aduc părţile [religia şi ştiinţa nota ns.]  la o convorbire lămuritoare”. La fel pare şi un simpozion „ştiinţific” organizat de Universitatea „Brâncoveanu” (3) care doreşte explicit „să prezentăm tema în sprijinul apropierii ştiinţei de religie, sub genericul „Dialogul dintre ştiinţă şi religie în România” [mai degrabă controversa !], să afirme cuceririle ştiinţei: semne că omul începe să  afle taine ale divinităţii”. Articolul citat îşi are „meritul” lui. Dacă intervenţia reprezentantului creaţionismului este prezentată pe larg, cea a evoluţionismului (probabil) este expediată rapid prin formula „au mai susţinut prelegeri profesorii  universitari ...” fără a ni se spune absolut nimic despre părerile acestora. Obiectivitatea este şi în acest caz departe de autoare şi ziar.

Ultimele apariţii editoriale trag spuza tot pe creaţionism, ca de ex. Demisia lui Darwin, J.White, N.Comninellis, Ed.Aquaforte, 2005, în timp ce răspunsul evoluţioniştilor lipseşte şi în acest caz de o bună bucată de timp.

Putem aminti însă activitatea pozitivă a organizaţiei „Solidaritate pentru libertatea de conştiinţă”, de organizare a unor acţiuni protestatare (în Bucureşti, în faţa Ministerului Educaţiei, mart.2008), în scopul reintroducerii teoriei evoluţioniste în manualele şcolare şi la bacalaureat, scoase prin ordinul Ministerului educaţiei şi cercetării nr. 5959/22.12.2006, semnate de Mihail Hărdău, care nu-i preot ci ... ar avea titlul ştiinţific de prof. univ.  În scrisoarea deschisă  adresată ministrului actual al educaţiei, din 9 oct.2007 de către această organizaţie, se afirmă ”Elevilor din România le este refuzat accesul la informaţii şi cunoştinţe esenţiale, pe care sistemul de învăţământ public este obligat să le asigure, în caz contrar fiind afectat accesul lor la cultură, drept prevăzut  de art.33 din Constituţie şi de Legea învăţământului. Mai departe scrisoarea spune „această stare de lucruri trebuie remediată neîntârziat, întrucât reprezintă o totală abdicare a învăţământului românesc de la misiunea şi raţiunile sale fundamentale (subl.ns.) şi o trădare revoltătoare a intereselor educaţionale ale elevilor din România” (5). Iată şi opinia unei participante la demonstaţie „Ceea ce se întâmplă e de nedescris şi arată cât de jos e învăţământul românesc” (5). Iată cum, şi în acest caz, teoria creaţionistă,  este sprijinită de organele abilitate ale statului, chiar de cele care ar trebui să promoveze o educaţie de tip ştiinţific.

Într-adevăr, dacă în perioada de după război se studia în şcoli doar teoria evoluţionistă ştiinţifică, după revoluţia din 1989 s-a introdus treptat studiul religiei în şcoli, devenit în scurt timp obligatoriu, astfel încât  elevii au studiat în paralel teoria evoluţionistă la biologie şi teoria creaţionistă la orele de religie. Dar, în 2007, partizanii creaţionismului au câştigat teren în mod  serios, reuşind să elimine teoria evoluţionistă din şcoli, elevii învăţând  doar despre teoria creaţionistă, un mod de abordare cu totul unilateral. Am văzut cu ce argumente. E un „progres” ...

Dacă teoria dublului adevăr datează de prin sec.X-XI, preponderenţa  religiei în cunoaştere domină întunecatul ev mediu, mult după Renaştere, şi este din nou prezentă în cultura românească postrevoluţionară. „Satan e în şcoală şi universităţi, are doctorate ...” el trebuie deci eliminat ... Reintroducerea religiei în şcoli ca materie obligatorie s-a realizat deja. De asemenea, s-a reuşit scoaterea teoriei evoluţioniste din manualele şcolare. Ar urma scoaterea fizicii, chimiei, biologiei etc. Nu doar biologia este „ateistă” (7), ci şi fizica, chimia !!

Mi se pare totuşi un vis prea îndepărtat, dacă nu cu totul imposibil.

Charles Darwin a fost  prin formaţie şi pasiune un biolog, cu toate că a avut a pregătire  teologică la Cambridge. Dar, prin activitatea  şi articolele sale, ca şi prin publicarea lucrării Originea speciilor (1859) în primul rând, el a devenit un om de ştiinţă de primă mărime, cu o concepţie materialistă spontană, prin afirmarea materialităţii lumii vii şi care a refuzat teoriile asupra fixităţii speciilor, creaţioniste, promovate de biserica creştină.

Concepţia teologală creştină vorbeşte despre Marele lanţ al existenţei, elaborat în evul mediu, în care fiecare fiinţă vie îşi avea propriul loc, într-o ordine prestabilită de către divinitate: „Gânditorii creştini scolastici, cum ar fi Pierre Abelard şi Toma d’Aquino [sec.X, nota ns.] combină clasificarea lui Aristotel cu ideile lui Platon ... se ajunge la o clasificare a tuturor fiinţelor vii şi  lucrurilor, într-un mare sistem, numit „scalae naturae” sau marele lanţ al vieţii. Într-un astfel de sistem, tot ceea ce există poate fi plasat într-o anumită ordine, începând de sus (unde se află cerul), până în partea cea mai de jos (iadul). Cum universul era perfect, şi acest sistem era considerat perfect. În acest lanţ nu exista  nici o verigă lipsă, fiecare specie îşi avea poziţia ei bine stabilită, aşadar nici o specie nu se putea muta dintr-o parte în alta. Astfel, se realiza concordanţa cu textul biblic cal creaţiei. În cazul omului, părăsirea locului prestabilit era considerată un păcat, fie datorită faptului că se apropie de animale, considerate inferioare, fie pentru că încearcă să fie asemenea creatorului” (8). Am prezentat acest lung citat pentru că el este esenţial pentru cunoaşterea şi înţelegerea concepţiei creştine asupra lumii vii şi relevă o serie de amănunte ale concepţiei creaţioniste, pe care credinciosul de rând nu le cunoaşte, chiar dacă afirmă că el este de acord cu această teorie. Până în ziua de azi, creştinismul consideră omul ca fiind superior faţă de animale, în sensul că neagă vehement orice legătură biologică ori filogenetică între aceste două entităţi „animalele n-au viaţă duhovnicească”, în timp ce omul s-ar fi născut prin insuflarea „sufletului divin”. Totodată,  este ferm condamnată şi orice încercare a omului ca fiinţă de a-şi depăşi condiţia prin cunoaştere, prin explicarea raţională şi logică a lumii vii, ca o încercare de a „răzvrătire faţă de Creator” (1, p.95), de a se substitui divinităţii şi a modifica – prin cunoaştere – ordinea perfectă stabilită de către acesta.

Studiind fosilele, Darwin a trebuit să le pună în corelaţie şi cu straturile geologice aflate de asemenea în evoluţie, în mişcare. Aceste constatări îl duc cu necesitate la ideea de  mişcare, dezvoltare, transformare, foarte departe de ideea fixităţii şi imobilităţii Pământului şi a fiinţelor vii, idee promovată  de biserica şi teologia creştină. Ordinea „fixă”, „prestabilită” de către divinitate se dovedeşte labilă,  supusă continuu evoluţiei, transformării. Şi „motorul” acestei transformări este tocmai adaptarea la mediu a tuturor fiinţelor vii, lucru ce iarăşi contravine bibliei, care consideră că tot ce a făcut Dumnezeu a fost de la început „foarte bun” şi nu necesită nici un fel de schimbare. Conform acesteia, adaptarea  la mediu nu este necesară fiinţelor vii, şi, contestând litera bibliei, este de-a dreptul o concepţie „dăunătoare”.

După unii autori creştini, vârsta Pământului nu poate fi mai mare  de 8500 de ani – timpul biblic –în care au existat şi protozoarele şi dinozaurii şi tot, în total vreo 18.000 de specii, care au încăput toate (!) pe corabia lui Noe (1, p.119), câte două din fiecare, regenerându-se  după potop. Doar că nu două ci nici douăzeci de exemplare dintr-o specie  oarecare nu ajung pentru supravieţuirea acesteia, pentru asigurarea continuităţii acesteia în timp. Iar pe tot Pământul cred că ar fi ceva  mai multe specii de fiinţe vii, ne mai luând în considerare subspeciile şi varietăţile – toate „lăsate de Dumnezeu”.

Biologia mai ales, dar mai ales studiul fosilelor, arată cu claritate, prin studiu comparativ, marea asemănare structurală a unor organe similare ale diverselor specii, lucru cunoscut de multă vreme. Structura tuturor mamiferelor este aproape identică, nu mai puţin a omului, care şi el este un mamifer. Dar asemănarea merge mult mai departe, putând fi comparate şi asemănate o serie de specii diferite. Toate acestea dovedesc existenţa unui strămoş comun, a unei evoluţii în trepte succesive, deloc liniare. Iar aceasta are şi ramuri închise ale evoluţiei, care nu s-au mai transformat în alte specii, unele dispărute cu totul, în timp ce altele supravieţuiesc din specii extrem de vechi, în special datorită unor nişe ecologice, adevărate „fosile vii” (cum sunt de ex. lotuşii din apele termale de la Băile Felix). Însăşi compoziţia unitară  a lumii vii, din câteva elemente chimice de bază, cum ar fi carbonul, oxigenul, azotul, dovedeşte originea ei unică, din materia anorganică, în urmă cu câteva miliarde de ani, din cei 4,5 mld. câţi are în total Pământul, departe de ridicola cifră de 8.500 de care vorbesc creaţioniştii.

Astfel, putem spune că selecţia naturală, teoria evoluţionistă în genere nu are nimic divin, ea nu lasă loc divinităţii şi deschide  calea materialismului în ştiinţele biologice. De aici şi acuzaţia de „biologi atei” ori „evoluţionişti atei”, un lucru mai degrabă pozitiv. Evident, prin însăşi natura ei, ştiinţa nu poate fi creaţionistă, adeptă a vreunei credinţe în supranatural. Experimentul ştiinţific, cunoaşterea de tip ştiinţific tinde către cunoaşterea obiectivă a realităţii obiective, a legilor naturii şi nu ale vreunei divinităţi, departe de sacralitatea vreunei scrieri considerate sfinte şi imuabile. Astfel,  orice încercare de reconciliere a ştiinţei cu religia, de a îmbina cele două tipuri de cunoaştere nu este posibilă. În perioada „tranziţiei” fiecare parte se luptă pentru a-şi impune viziunea proprie, dar lupta e câştigată în principiu de mult de materialismul evoluţiei, în timp ce o viziune creaţionistă nu e deloc conformă cu realitatea lumii vii, nici cu nivelul de cunoştinţe  a secolului XXI, iar „succesele” ei de moment nu pot fi de lungă durată. Asta nu înseamnă deloc că argumentarea ştiinţifică a teoriei evoluţioniste nu este necesară în mod continuu (depăşind pauza de după revoluţie !!), înglobând treptat noile descoperiri apărute, noi şi noi generaţii trebuind antrenate în tipul ştiinţific de cunoaştere, prin refuzul credinţei în supranatural.

După cum am văzut,  nici autorii creaţionişti, „creştini” nu pot ocoli formulări de genul „astăzi ştim” (datorită dezvoltării cunoştinţelor ştiinţifice), „legităţi naturale” (nu ale lui Dumnezeu), „progresul gândirii ştiinţifice” (pentru că el chiar există), ori termeni ca „ADN”, „dinozaur”, „celulă”, „mutaţie genetică” şi atâtea altele, inexistente în biblie.

În secolele XVII-XVIII au fost elaborate o serie întreagă de teorii de factură evoluţionistă, care susţineau că viaţa s-a dezvoltat în mod mecanic, fără vreo intervenţie divină, conform viziunii lui Rene Descartes. Datorită marelui filosof francez, această concepţie va rezista o vreme, fiind însă înlocuită în cele din urmă  cu o viziune mai dialectică, presupunând o transformare continuă a lumii vii, diferită de ideea unui mecanism, a unei maşini ce funcţionează uniform.

La fel, teoria evoluţionistă teistă, promovată de biserica catolică, nu este decât o acceptare implicită, voalată a cuceririlor ştiinţifice, un ultim bastion în încercarea de a menţine totuşi, până la ultimele limite, dominaţia spirituală a bisericii.

Chiar dacă teoria evoluţionistă mai are încă lacune, atât în concepţia iniţială a lui Charles Darwin a sec. XIX, cât şi în prezent, unele neclarităţi nefiind depăşite nici azi, teoria evoluţionistă în ansamblul ei nu mai poate fi negată la ora actuală, nici măcar marginalizată, impunându-se de departe ca cea mai apropiată de realitate. Cercetările ulterioare vor aduce  evident precizări, dar ideea de materialitate a lumii în general, de materialitate a lumii vii, ideea de apartenenţă biologică a omului la aceasta, superior doar prin conştiinţă, muncă şi creaţie, de transformare, de evoluţie permanentă sunt în afară de orice dubiu.

Epoca modernă a adus un progres tehnologic şi ştiinţific imens. De ea a profitat desigur şi biserica, prin teorii noi şi prin înfiinţarea de şcoli, universităţi proprii,  accesul larg la mass media, chiar înfiinţarea unor ziare, reviste, posturi de radio şi TV, site-uri pe internet proprii (radio „Renaşterea” ori TV „Trinitas” de ex. în România de azi). Mijloacele materiale şi informative pe care le are astăzi la dispoziţie biserica, oricare ar fi ea, sunt imense şi deloc de neglijat. Ea luptă din răsputeri pentru menţinerea teoriei creaţioniste, nu atât prin susţinerea ştiinţifică a acesteia – lucru  imposibil de altfel -, cât prin criticarea şi denigrarea teoriei evoluţioniste, negarea  fără nici o raţiune a argumentelor şi dovezilor acesteia. Iar în lipsa unui adversar teoretic, ea poate înregistra succese nesperate şi influenţă asupra conştiinţelor unor oameni needucaţi, ori pur şi simplu indiferenţi, pragmatici, preocupaţi  mai degrabă de obţinerea unor avantaje materiale imediate şi prea puţin amatori de explicaţii ştiinţifice complicate, care mai cer şi un dram de cultură.

Dat fiind imensul prestigiu al lui Charles Darwin, cel ce a întemeiat cu forţa argumentelor sale teoria evoluţionismului modern, ştiinţific, anul 2009 a fost proclamat „Anul Darwin”, cu ocazia împlinirii a 200 de ani de la naşterea marelui naturalist şi a 150 de ani de la publicarea lucrării Originea speciilor, de către Adunarea Generală a Organizaţiei Internaţionale de Ştiinţe Biologice, un an în care se speră că ştiinţa va aduce noi soluţii pentru problemele omului modern, ca o recunoaştere a contribuţiei acestuia la progresul ştiinţei (8), la cunoaşterea esenţială a lumii în care trăim.

Bibliografie

1.     Abou Rahme Farid - Şi Dumnezeu a zis ... autoritatea Bibliei confirmată de ştiinţă, Ed.Logos, Cluj Napoca, 1998

2.     Evoluţionismul, 2005, www.referate.com.ro

3.     Filipine A. – Simpozion”Creaţionism- evoluţionism”, Gândul, 12 decembrie  2008, www.gandul.info/tags/evolutionism

4.     Nicolae C. – Părintele-profesor Vasile Răducă: teoria evoluţionistă a dus, în final, la nazism, Gândul, 19 sept.2008, www.gandul.info/tags/evolutionism

5.     Solidaritatea pentru libertate de conştiinţă, www.humanism.ro

6.     Turcu Vasile Creaţionism sau evoluţionism, http://www.stiinta.info/forum

7.     Vlăducă I. – Evoluţionismul din manualele şcolare, 1997 www.sfaturiortodoxe.r/ortodox/evolutionism

8.     Wikipedia,enciclopedie on line, articolele: Charles Darwin, Evoluţionism, Istoria gândirii evoluţioniste, www.wikipedia.org