Îpsrntr-o istorie politică obiectivă despre România şi oamenii ei în secolul al XX-lea zilele de 8-11 mai 1921 nu pot să nu reprezinte un reper. Atunci, adică în urmă cu 96 de ani, s-au reunit la Bucureşti delegaţii Partidului Socialist Român într-un Congres reprezentativ pentru toate forţele cu orientare programatică reflectând interesele clasei muncitoare, ale ţărănimii, ale altor segmente sociale a căror condiţie de existenţă era apropiată: Partidul Social-Democrat din Transilvania, Partidul Social Democrat din Bucovina sau Partidul Socialist din Basarabia. Două erau principalele obiective ale Congresului: unificarea într-un partid unitar a tuturor partidelor de orientare marxistă (socialiste sau social-democrate) şi tranşarea prin vot a aderării la o structură internaţională: Internaţionala a II-a care era de factură social-democrată sau Internaţionala a III-a Comunistă denumită şi Komintern care fusese creată din iniţiativa lui Lenin şi a Partidului Comunist (bolşevic). Atât pentru realizarea unificării, cât şi în procesul de clarificare ideologică, implicit al cristalizării obiectivelor programatice care să călăuzească activitatea viitorului partid pe scena politică a ţării, avuseseră loc ample dezbateri în cadre organizatorice precum comferinţa din 1919 sau comitetele reunite ale partidelor amintite mai sus dar mai ales prin intermediul publicaţiilor editate şi în primul rând al cotidianului „Socialismul”, organul central de presă al Partidului Socialist Român. Congresul însuşi s-a dovedit a fi un forum extrem de eficient pentru modul deosebit de intens al dezbaterilor de idei şi care, finalmente, s-au concentrat pe ideea aderării sau nu la structurile Internaţionalei Comuniste. Votul delegaţilor prezenţi a fost unul masiv în favoarea Cominternului, urmat imediat de apariţia forţelor represive care, din ordinul ministrului de Interne, nimeni altul decât celebrul om politic cu vederi conservatoare, Constantin Argentoianu, i-au arestat pe delegaţii care votaseră pentru transformarea Partidului Socialist în Partid Comunist. Alte proiecte de documente reflectând punctele de vedere ale Partidului Socialist (Comunist) vizavi de diversele domenii ale vieţii economice, sociale sau politico-instituţionale n-au mai putut fi adoptate decât în anii următori.

          Vocea comuniştilor a putut fi auzită public până în 1924 când Partidul Comunist din România (aceasta era denumirea adoptată la Congresul din 1922 de la Ploieşti) a fost scos în afara legii. Comuniştii şi-au continuat activitatea în ilegalitate până la 23 august 1944. Existenţa Partidului Comunist n-a putut fi înăbuşită ba, mai mult, a fost acceptată, ba chiar căutată de forţe politice democratice fie în lupta comună împotriva fascismului, a Mişcării Legionare, fie în rezistenţa faţă de regimurile dictatoriale conduse de Carol al II-lea, Horia Sima sau Ion Antonescu. Coaliţia care a înlăturat la 23 August 1944 regimul antonescian i-a avut ca principali protagonişti pe comunişti în frunte cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi Emil Bodnăraş alături de Iuliu Maniu (PNŢ), Constantin Brătianu (PNL) şi Constantin Titel-Petrescu (PSD). În condiţiile regimului de ocupaţie militară sovietică, Partidul Comunist a avut câştig de cauză în confruntarea cu partidele dreptei politice româneşti şi a condus ţara până în decembrie 1989, cu lumini (cele mai multe) şi umbre care în niciun fel nu reprezintă o paranteză în istoria noastră naţională cum continuă a perora ideologii anticomunismului agresiv, deşănţat şi intolerant prin care se caută a se acoperi dezastrul cumplit în care a fost adusă România după 28 de ani de guvernare „democratică”.

          Conf. univ. dr. Marin BADEA

Articol scris de conf. univ. dr. Marin Badea

Vizualizari: 983 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *