„UBI BENE, IBI PATRIA”, „Unde e bine, acolo e patria” este o expresie cu origini antice  greco-latine și este atribuită atât dramaturgului grec Aristofan, care a exprimat astfel modul în care se repartizau bunurile în societate, cât și poetului latin Pacuvius, al cărui vers reluat și de Cicero, „Patria est ibicumque est bene”, transmite aceeași idee „Patria este oriunde este bine”. Inițial, a fost considerată deviza celor care sunt gata, pentru avantaje materiale, să calce în picioare până și înaltul sentiment al dragostei de țară, altfel spus, o expresie a oportunismului, a lipsei de conduită morală a celor care pentru satisfacerea intereselor personale, în funcție de împrejurări, adoptă principii și manifestări diferite. În timp, conținutul expresiei s-a adaptat, corespunzător evoluției și, mai ales, apariției unor diferențe majore ale condițiilor socio-economice și politice între diverse zone geografice ale lumii și a devenit deviza emigranților.  În timpul marii emigrații spre Americi a fost înlocuită cu „UBI PANIS, IBI PATRIA”, adică „UNDE ESTE PÂINE, ESTE PATRIA”, considerată drept motto-ul tuturor emigranților, de către J. Hector St. John de Crèvecœur în „What is an American”, scrisoarea a treia din „Letters from an American Farmer.”

Emigrarea, în zilele noastre trebuie privită, în primul rând ca un mijloc de  supraviețuire. Este și cazul poporului român care suferă acum de o boală specifică societății capitaliste – alienarea (neputința individului față de societate și față de el însuși, înstrăinarea) – acutizată de mizerie și sărăcie. Dacă am analiza din punct de vedere teoretic situația muncitorului român am constata cu ușurință valabilitatea celor patru surse ale alienării la locul de muncă, identificate de Karl Marx, respectiv: muncitorul nu mai produce conform ideilor și intereselor sale, el își vinde forța de muncă celui ce deține capital în schimbul dobândirii mijloacelor de supraviețuire; muncitorul nu mai deține controlul asupra produselor muncii sale care nu-i  aparțin și sunt valorificate de proprietar, de capitalist; muncitorul este supus unei competiții pentru locul de muncă necesar supraviețuirii, situație ce-i permite proprietarului să ceară mai multă muncă la un preț mai mic și care, totodată, conduce la înstrăinare și rivalitate dintre muncitori; muncitorul se transformă, în timpul muncii, dintr-o ființă umană într-o mașinărie de multiplicare a capitalului, munca nemaifiind o manifestare liberă a propriei voințe apare alienarea față de propriul potențial.

Cred că începerea unei dezbateri, chiar și pur teoretice, asupra situației muncitorului român, este aproape inutilă, nu știu dacă mai avem chiar subiectul discuției sau cât din acest subiect – câți și unde sunt acum muncitorii români?

În fiecare an, la sfârșitul lunii decembrie, ca om care are o imagine reală a zilelor loviturii de stat din decembrie 1989 și a celor care au urmat, îmi pun aceleași întrebări:

  • Unde era Clasa Muncitoare din România în acele zile? Am auzit un răspuns – „Ceaușescu să ne ierți că-n decembrie am fost beți!”, dar nu ține!;
  • Cum a putut ea să sfideze speranțele lui Marx legate tocmai de conștiința clasei muncitoare, cum a putut fi înșelată și, cât ai clipi, să piardă totul, să abdice în urlete de bucurie de la poziția privilegiată pe care și-o dobândise prin propria-i muncă?;
  • Cum a putut ea să se sinucidă la îndrumările unui celebru regizor de filme istorice?;
  • Cum a putut ea să creadă că o industrie care a susținut o dezvoltare fără precedent și a plătit toată datoria externă este „UN MORMAN DE FIARE VECHI”?;
  • Cine au fost atunci conducătorii clasei muncitoare și ce fac ei astăzi?.

Desigur sunt întrebări retorice. Răspunsurile sunt deja clare, au învins cei ce au deținut mijloace și tehnici superioare de manipulare, de comunicare, de mituire, de intimidare, de amenințare, de umilire, de dezumanizare, într-un cuvânt de distrugere din interior a sistemului politic pentru a putea distruge sistemul economic și a transforma țara într-o colonie.

Cine a pierdut cel mai mult? Evident, clasa muncitoare care a dispărut complet ca și concept și, din păcate, a dispărut aproape complet și la propriu.

Auzim sau citim continuu informații publice privind numărul întrepriderilor distruse, a subramurilor industriale dispărute, a piețelor de desfacere pierdute, a creanțelor României Socialiste nerecuperate sau recuperate de „capitaliștii de succes” ai anilor ’90, a pierderii locurilor fruntașe la nivel mondial în diverse domenii, cum ar fi: locul doi la exportul de utilaj petrolier, locul opt la producția de calculatoare electronice, locul nouă la exportul de armament, locul nouă la mărimea flotei comerciale de pescuit, locul cinsprezece la producția de oțel etc., dar în schimb a crescut datoria publică de la zero la peste 100 miliarde de euro, sărăcia a cuprins jumătate din populație, analfabetismul crește accelerat ș.a.m.d.

Dar, eu mă alătur celor care cred că cea mai mare pierdere a României capitaliste este exodul muncitorimii, de toate vârstele, cu toate nivelurile de pregătire și din cele mai diverse domenii profesionale. Cu toate că oficialii nu oferă date privind numărul și profesiile acestora, se apreciază ca fiind în jurul cifrei de 5 milioane. Pentru acuratețe am să recurg la câteva informații furnizate de ultimul Raport al ONU privind migrația în perioada 2000-2015, care situează România printre primele 20 de state cu cea mai mare diasporă. Astfel, în numai 15 ani, au plecat din țară 3,4 milioane de români (înregistrați legal), respectiv 17% din populație. În această perioadă, în funcție de rata anuală de creștere a emigranților, România ocupă locul al doilea cu 7,3% (cea mai mare rată de creștere pentru o țară care nu este în situație de război), după Siria cu 13,1% și este urmată de Polonia cu 5,1% și India cu 4,5%. Creșterea emigrației, în ceastă perioadă, s-a datorat, pe de o parte, distrugerii totale a economiei românești și creșterii masive a șomajului și, pe de altă parte, facilităților acordate de statele europene imigranților – în anul 2002 s-a desființat regimul de vize pentru românii care intrau în spațiul Shengen iar în anul 2007, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, s-a liberalizat și intrarea pe piața forței de muncă. Țările cu cel mai mare număr de imigranți români sunt Italia și Spania, cu câte 29,5% din totalul emigranților din România. De exemplu, în Spania, la sfârșitul anului 2014 erau înregistrați 950 000 de români, adică 16% din cei 5 000 000 de străini stabiliți în Spania, acum, conform datelor prezentate de Ambasada României la Madrid, numărul rezidenților este de pe peste 1 milion de persoane. Preocupată de această situație, Uniunea Europeană a lansat în noiembrie 2017, un amplu studiu de cercetare științifică, ce se va derula pe parcursul a trei ani, referitor la diaspora românească din Spania. Au fost alese două enclave geografice, Castello de la Plana (Valencia) și Roquetas de Mar (Almeria), în care românii reprezintă peste 10% din populație.

Pe de altă parte, din date interne aflăm că mai avem 57 000 de medici pentru că aproape un sfert au plecat, respectiv peste 14 000 de medici și mai mult de 30 000 de asistenți medicali. Sunt pregătiți anual 3500 de medici și pleacă 3000. După 1990 au plecat și 300 000 de ingineri, acum pleacă anual cca. 18-20% dintre ingineri; în perioada 1990-2000, un sfert dintre cadrele tehnice emigrate în Canada erau români; în anul 1999 au rămas în țară 5 dintre cei 250 de absolvenți ai Facultății Automatică și Calculatoare, Universitatea Politehnica București, în 2000 au rămas 5 și în 2001 au rămas 11.

Cred că pentru orice român aceste cifre și aceste exemplificări sunt cutremurătoare, numai că cei ce trebuie să pună capăt acestei situații rămân încă la stadiul de constatare și de justificare. Dacă aș fi ceva mai sarcastică aș spune că politicienii noștri sunt chiar mulțumiți că au scăpat de „responsabilitatea găzduirii” a încă 5 milioane de cetățeni și că, dacă aceștia au fi muncit în țară, România ar fi evoluat mai bine iar ei n-ar mai fi fost în stare să o administreze și, prin urmare, n-ar mai fi rezistat la putere.

Despre cauzele acestei crude realități nu mai este cazul să vorbim, sunt bine cunoscute și înțelese de orice român, dar suntem obligați să insistăm asupra vinovățiilor și vinovaților. De regulă situația se tratează în bloc și se spune, politicienii sunt de vină, cele 25 de guverne și peste 400 de miniștri sunt de vină sau, și mai grav, ori mai amuzant, românii sunt de vină, pentru că nu iubesc munca, ori „comuniștii sunt de vină pentru că au construit prea mult” etc.!

O abordarea  serioasă se impune, nu neapărat pentru a stabili pedepse, ci pentru a readuce la lumină adevărul, a prezenta  generațiilor următoare imaginea corectă a trecutului apropiat al țării, a le demonstra că românii sunt în stare să muncească, să trăiască bine, liberi și independenți fără „scuturile de apărare” ale celor care deocamdată au reușit să-i dezbine, să-i sărăcească, să-i risipească și să-i înspăimâteze. Numai așa vom reuși să identificăm și soluții, măcar pe termen mediu și lung.

Ce părere aveți?

Eu cred că merită și sper ca fiecare cu experiența și priceperea sa să ni se alăture!

30.01.2018

 

 

 

 

 

 

Articol scris de ing. Lucia Stanciu

vicepreședinte al Partidului Alternativa Socialistă

Vizualizari: 1088 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *