„Pe cei pe care nu-i poți face să cunoască adevărul, învață-i cel puțin să nu-l disprețuiască.”
Monseniorul Vladimir Ghika

Mă gândesc adeseori cu amărăciune la modul în care școala românească, de fapt diriguitorii școlii României capitaliste, dirijează instruirea și educarea copiilor prin aplicarea continuă a unei așa zise Reforme, prin acceptarea unor modele impuse de fel de fel de „experți și consultanți străini”, care conduc la degradarea continuă a nivelului de pregătire și a comportamentului unei largi majorități a tinerilor absolvenți. Nu-mi propun în acest cadru o analiză extensivă a dezastrului care macină învățământul, am să remarc numai că dacă la începutul anilor ’90 elevii români care solicitau înscrierea la școli din țările dezvoltate ale lumii în care se stabileau familiile lor erau primiți cu mare ușurință, în multe cazuri chiar într-o clasă superioară, valoarea pregătirii românilor fiind unanim recunoscută în lume, acum, după 25 de ani de reformă, toate analizele și toate statisticile internaționale ne remarcă numai pentru analfabetism și slaba calitate a pregătirii absolvenților.

Una dintre principalele mele preocupări și totodată ale prietenilor mei din adevărata mișcare de stânga, atâta câtă a mai rămas ea, se referă la consecvența cu care regimul nostru capitalist distruge tot ceea ce este specific românesc, tot ceea ce au gândit, descoperit sau construit românii, falsifică sau ascunde adevărul, ignoră sau chiar umilește valorile, dar ceea ce este mai grav rescrie istoria după cum o cer finanțatorii de aici sau de aiurea, istorie pe care o învață tânăra generație care, în lipsa alternativei, chiar ajunge să creadă că acesta este „adevărul istoric”. Și nu mă refer numai la modul criminal în care se neagă sau defăimează 50 de ani din viața poporului nostru, anii regimului socialist, dar și la felul incorect sau insuficient în care sunt prezentate momente sau personalități extrem de importante pentru existența și evoluția noastră pe aceste meleaguri. Ascunzându-se în spatele comandamentelor „globalizării”, puterea muncește continuu la distrugerea a tot ceea ce ar putea aminti de specificul național; patriotismul sau mândria de a fi român fiind considerate concepte comuniste, în total dezacord cu statutul nostru de colonie europeano- americană. Cu foarte puține excepții, istoricii și politicienii zilelor noastre, nu numai că nu prezintă adevărul, ba și mai grav, minciuna și denigrarea sunt însoțite de acțiuni concrete de distrugere a dovezilor materiale, de ignorare sau umilire a adevăratelor personalități și de glorificare a celor care, în cel mai fericit caz, nu au făcut vreun bine poporului român, dar se revendică drept mari „anticomuniști” (exemple notorii fiind chiar unii legionari dovediți sau fiii și nepoțiii unor celebri ilegaliști, așezați acum la aceeași masă îmbelșugată de parastas după asasinarea comunismului).

Și mai dureroasă este constatarea că acest tip de comportament nu se regăsește și la alte popoare al căror parcurs istoric este similar sau apropiat nouă, care au puterea de a-și asuma trecutul și de a păstra urmele concrete ale acestuia. Așa se face că la Budapesta, pe Dealul Gellért se înalță și astăzi monumentul emblematic al orașului, grupul sculptural Statuia Libertății, denumit anterior Monumentul Eliberării și contruit în anul 1947 în cinstea eliberării Ungariei de către Uniunea Sovietică spre sfărșitul celui de Al Doilea Război Mondial. Singura intervenție se referă la modificarea textului inscripției, care la inaugurare a fost „În memoria eroilor sovietici eliberatori ridicată de poporul maghiar recunoscător” și acum este „ În memoria tuturor acelora care și-au sacrificat viețile pentru independența, libertatea și prosperitatea Ungariei”. Acesta nu îl exclude pe primul și mi se pare mult mai cuprinzător și mai corect.

Dar pentru că tot suntem în zonă, vreau să vă reamintesc că și la Viena tronează semeț și central, în Piața Schwarzenberg, „Memorialul Armatei Roșii” sau mai popular Monumentul ostașilor sovietici, inaugurat în 1946, în memoria a cca. 17000 de soldați sovietici care au murit pentru eliberarea Vienei și asta nu reduce cu nimic farmecul romanticului oraș.

Nu vreau să insist cu exemplificările, ci vreau să mă opresc asupra celui mai impresionant caz pe care îl cunosc și care merită din partea tuturor un gest de recunoaștere cu respectuosul „Jos Pălăria”, adică o adevărată plecăciune în fața poporului german, a cărui istorie este brăzdată de unele dintre cele mai condamnabile și reprobabile momente ale istoriei universale. Am avut posibilitatea, în momente diferite și la mare distanță în timp, să cunosc modul în care germanii își asumă istoria, demnitatea cu care vorbesc despre trecutul fără de care nu ar fi cei de astăzi și forța cu care se îndreaptă spre viitorul în care vor fi și mai și.

Primul meu contact cu germanii, la ei acasă, a fost în vara anului 1969, când studentă fiind (în anul patru la Facultatea Electrotehnică, Institutul Politehnic București) am avut onoarea să fac parte dintr-un grup de studenți români invitați să cunoască Germania Federală de către studenți ai facultății similare din cadrul Universității Tehnice din Aachen. Aveam să înțelegem misterul acestei invitații abia după ce am ajuns la Aachen unde gazdele noastre, tineri susținători ai lui Willy Brandt, după ce ne-au prezentat programul ne-au asigurat că nu vor apărea niciun fel de probleme deoarece este organizat și finanțat de partidul Sozialdemokratiche Partei Deutschlands (SPD). Se pregătea campania electorală şi Willy Brandt, preşedintele Partidului Social Democrat al Germaniei (SPD) încerca pentru a treia oară să obţină funcţia de Cancelar al Republicii Federale Germane, succes pe care l-a repurtat de această dată şi a îndeplinit această funcţie în perioada 21.10.1969 – 07.05.1974. Excursia noastră făcea parte din programul său electoral, cunoscută fiind politica externă de deschidere către ţările Europei de est promovată de Willy Brandt. Noul tip de politică externă – OSTPOLITIK avea să marcheze istoria Germaniei Federale prin recunoaşterea oficială a Republicii Democrate Germane şi dezvoltarea legăturilor diplomatice cu ţările din Europa de Est. OSTPOLITIK a fost începută simbolic la Varşovia prin îngenuncherea lui Brandt în faţa memorialului revoltei din ghetoul varşovian. În acest context se înscrie şi deschiderea Germaniei Federale către România, ţară apreciată pe plan internaţional, mai ales după poziţia adoptată în 1968 împotriva invaziei Cehoslovaciei de către armatele unor state componente ale Tratatului de la Varşovia. De altfel, vizita lui Nicolae Ceauşescu la Bonn, în anul 1973, este a doua vizită a unui şef de stat socialist, după vizita sovieticului Leonid Brejnev.

Nicolae Ceaușescu și Willy Brandt la semnarea documentelor vizitei oficiale (Bonn, iunie 1973)

Nicolae Ceaușescu și Willy Brandt la semnarea documentelor vizitei oficiale (Bonn, iunie 1973)

Și pentru că tot sunt cu gândul la istoria recentă, nu pot să nu vă împărtășesc emoția și mândria pe care am trăit-o într-o zi a acestei vizite, dar nu o zi oarecare, era data de 3 august 1969, când am fost invitați de primarul orașului München la televiziunea publică ZDF, ca soli ai poporului român. Eram pentru prima dată într-un studiou de televiziune şi nu unul oarecare, era vorba de o transmisie color iar pe fundal rulau imagini ale primirii oficiale ce avusese loc în ziua anterioară, pe 2 august 1969, adică imagini color de la primirea la Bucureşti a Preşedintelui Statelor Unite ale Americii Richard Nixon de către preşedintele României Nicolae Ceauşescu şi entuziasta populaţie a Bucureştiului.

pres-richard-nixon-and-pres-nicolae-ceausescu-and-crowd-during-motorcade-in-bucharest-aug-2-1969[1]

president-richard-nixon-and-president-nicolae-ceausescu-ride-through-bucharest-romania[1]

nixon_ceausescu[1]

 

Am părăsit studiourile ZDF poate chiar mai emoţionaţi decât eram la intrare, eram fericiţi pentru că am avut posibilitatea să ne prezentăm şi să prezentăm ţara unui public telespectator care ne cunoştea numai din spusele unor străini, care şi dacă ar fi vrut să fie obiectivi nu ar fi avut cum să cunoască specificităţile unei ţări atât de străină lor din multe puncte de vedere – istoric, geografic, tradiţional, cultural, politic etc. – sau, şi mai grav, din spusele detractorilor români de la postul de radio „Europa Liberă”.

A doua zi eram toţi destul de preocupaţi, abia ne dezmeticisem după emisiunea televizată şi ne întrebam dacă am făcut bine că am acceptat invitaţia, dacă ne-am descurcat bine, dacă nu ne-am făcut de râs, ce informaţii vor primi cei de acasă etc.. Dar cum Şeful delegației, profesorul Liviu Constantinescu, era foarte sigur pe sine, a găsit repede vorbe admirative la adresa noastră şi ne-a asigurat că a fost foarte bine, că am creat o imagine bună ţării şi că nu ar fi fost bine să refuzăm participarea deoarece nu aveam nimic de ascuns sau de evitat. Au venit şi partenerii noştri germani cu mai multe ziare care comentau favorabil emisiunea şi mai ales ţara noastră, publicau şi imagini, reţin că din nici un ziar nu lipsea poza cu Nicolae Ceauşescu şi Richard Nixon într-o mașină decapotabilă, salutând bucureştenii.

Deşi participasem la mai multe discuţii „oficiale“ la primării si universităţi, abia acum simţeam cu adevărat mândria de fi român în inima capitalismului german.

După întoarcerea din Germania Federală am povestit celor apropiaţi multe despre ceea ce văzusem şi, mai ales, despre ce înţelesesem eu, în mod deosebit despre ceea ce ne deosebeşte de marele popor german din diverse puncte de vedere: istoric, geografic, cultural, educaţional, economic și politic. Poate unele erau corecte, poate altele erau hiperbolizate sau minimalizate, cert este faptul că depăşirea graniţelor ţării a fost un mare câştig personal, nu numai pentru că a trebuit să mă descurc singură în condiţii complet diferite celor în care trăisem până atunci, sau pentru că a trebuit să fac faţă unor tentaţii extreme, sau pentru că am văzut locuri frumoase şi oameni minunaţi, ci mai ales pentru că am putut să-mi consolidez sistemul referenţial al vieţii. Sună uşor cam pompos, dar aşa este, fiecare avem pe parcursul evoluţiei un sistem de referinţă, un sumum de norme şi valori la care ne referim atunci când hotărâm ce avem de făcut, când întreprindem sau când evaluăm rezultatele acţiunilor noastre.

Ce am adăugat sau ce am consolidat în sistemul propriu de referinţă, ar cam fi: patriotismul, respectul faţă de muncă şi rezultatele ei, pragmatismul, economisirea, depăşirea obstacolelor zâmbind. Am să mă opresc acum numai la – PATRIOTISM – , la patriotism deoarece până atunci aveam impresia că numai în familia mea PATRIOTISMUL era așezat la baza educației, că numai tata aprecia că cel mai puternic sentiment trebuie să fie PATRIOTISMUL și raporta aproape orice simțire sau acțiune la PATRIOTISM, că numai noi (adică cele trei fiice) trebuia să învățăm ca să ajungem utile neamului noastru, că numai noi trebuie să ne mândrim cu originea, trecutul și prezentul României, că numai noi trebuie să onorăm apartenența la populația românească ș.a.m.d.. Aveam să descopăr însă că ceea ce auzeam eu acasă sau la școală erau palide imagini ale PATRIOTISMULUI, că emoțiile noastre legate de istoria României sau de bucuriile și suferințele românilor erau normale, că ambițiile mele de a învăța cât mai bine sau de a respecta moștenirea primită puteau fi amplificate, că dorința de a prezenta străinilor o țară minunată și un popor harnic și primitor era firească și multe, multe altele.

Din confruntarea simțirilor mele față de țara și neamul cărora le aparțineam cu simțirile studenților din Aachen, cred că nu apăreau mari diferențe, și ei erau tineri, și ei erau crescuți și educați cu respect față de trecut, față de limbă, față de muncă, față de natură, față de familie și societate etc. dar și cu datoria de a continua munca și lupta înaintașilor pentru dezvoltarea și apărarea națiunii germane. Marea diferență dintre noi și ei consta în modul de a-și exprima simțirile patriotice. În timp ce noi simțim foarte rar să ne mândrim cu ceva specific românesc, ei, uneori cu ostentație, însă de cele mai multe ori cu discreție, ne impuneau cunoașterea specificului german, de la relief până la muzică, accentuau că acesta sau aceasta este, de pildă, un castel german, un fluviu german, un laborator german, o stradă germană, un localnic german, o biserică germană, o supă germană, o pictură germană, un dans german, un ceas german, un măr german și așa mai departe, totul era german. Frecvent noi „cleveteam” pe seama atitudinei, sau mai bine zis a lipsei unei atitudini afișate față de istoria recentă, față de urmările tragice ale războiului provocat de germani, sub conducerea lui Hitler. I-am și provocat la discuții, am văzut că unii condamnau cele întâmplate, alții aveau explicații sau chiar înțelegere pentru diverse etape ale războiului, dar întotdeauna erau demni și puternici. Ca să folosesc vorbe mari, își asumau trecutul cu bune și cu rele, nu acuzau, nu negau, nu împărtășeau vinovăția sau rușinea unor fapte condamnabile. Erau mândri de trecutul lor, convinși că sunt parte a unui neam „mare” și dârji față de importanța fiecăruia în construirea Germaniei de mâine. În acele zile, de la nemți, am înțeles ce înseamnă cu adevărat să fii PATRIOT și cât de mult mai aveam noi de învățat și de simțit pentru neamul românesc.

Dar iată că după foarte mulți ani și în condiții radical schimbate trebuie să mă înclin, din nou, cu admirație în fața poporului german.

Mai întâi, pentru că în timp valorificând la maximum diversele deplasări în întreaga Germanie, fie în vest, fie în est, am remarcat că mă pot descurca cu mare ușurință, mare lucru nu s-a schimbat din punct de vedere edilitar. De exemplu, în Berlinul de Est marile bulevarde de altă dată se numesc și acum tot Karl Marx, Roza Luxemburg, Karl Liebnecht, Franz Mehring etc. Și m-am întrebat ades – De ce oare la ei se poate și la noi a trebuit să se distrugă sau schimbe tot, chiar și numele străzilor?

Acum însă mă voi opri la al doilea motiv al admirației mele, un eveniment cu totul deosebit, petrecut la începutul lunii ianuarie 2015, cu ocazia participării la Berlin, la lucrările Biroului Executiv al Partidului Stânga Europeană, în calitate de reprezentant al Partidului Alternativa Socialistă, împreună cu Prof. dr. ing. Dumitru Stanciu.

Dar iată sintetic evenimentul. Anual, în a doua duminecă a lunii ianuarie, berlinezii, și nu numai, comemorează dispariția personalităților marcante ale mișcării de stânga, pe Roza Luxemburg și Karl Liebknecht. Gazda întâlnirii noastre, Die Linke (Stânga), partid cu reprezentare semnificativă în Bundestag și în Parlamentul European, ne-a invitat să participăm la acestă comemorare, în ziua de 11.01.2015., la Memorialul “Gedenkstatte der Sozialisten”, aflat în Berlinul de Est – Zentralfriedhof (Cimitirul central) Friedrichsfelde. Și nu întâmplător am precizat „de est”, pentru că trebuie remarcat că și după 25 de ani de la dărâmarea zidului se păstrează diferența între cele două părți ale orașului, dar această situație ar merita mai multe comentarii. “Gedenkstatte der Sozialisten” este Memorialul martirilor socialişti şi comunişti germani. Sunt acolo înmormântaţi Karl Liebknecht, Rosa Luxemburg, Franz Mehring, Clara Zetkin, Ernst Thalmann, Walter Ulbricht și mulți alții, recunosc unii mai puțin cunoscuți nouă.

Cu toate că vremea era extrem de nefavorabilă, ploaie, vânt și frig, atmosfera s-a schimbat încă de la coborârea în stația S-Bahn și U-Bahn Lichtenberg, unde vânzători ambulanți te atrăgeau cu garoafe roșii, simbol al dragostei și recunoștinței față de cei dispăruți. De-a lungul unei străzi largi, cca. un kilometru, o coloană tăcută se îndrepta spre memorial, doar din când în când câte un copilaș striga țopăind vesel între părinți sau bunici. Pe ambele părți ale drumului erau amplasate corturi ale partidelor și organizațiilor de stânga care impărțeau ziare și vindeau cărți, steaguri și alte produse de propagandă. Odată ajunși în fața memorialului, au urmat câteva momente de pregătire a protocolului de omagiere, apoi pe fondul unei muzici funebre sau militante și a unei vremi triste chiar la propriu au fost depuse coroane de către partidele Die Linke și Deutsche Kommunistische Partei, Grupul europarlamentar Die Linke, alte organizații și fundații, și câteva sute de cetățeni.

De remarcat ar fi cel puțin două aspecte: primul se referă la componența participanților – oameni de toate vârstele, mulți tineri cu copii, unii cu landourile – și al doilea ține de respectul pe care-l acordau tuturor mormintelor, multe flori se depuneau și la ceilalți foști conducători ai mișcării de stânga.

Încerc să ilustrez evenimentul cu câteva imagini surprinse, în condițiile de mare agitație ale reprezentanților mass-media.

Prof. Uiv. Dr. Ing. Dumitru Stanciu, reprezentant al PAS în Biroul Executiv al PSE, și Andreas Günter, șeful Departamentului Relații Internaționale al Partidului german Die Linke (Stânga)

Prof. Uiv. Dr. Ing. Dumitru Stanciu, reprezentant al PAS în Biroul Executiv al PSE, și Andreas Günter, șeful Departamentului Relații Internaționale al Partidului german Die Linke (Stânga)

Delegația Partidului Stânga Europeană

Delegația Partidului Stânga Europeană

Delegația Partidului german  Die Linke

Delegația Partidului german Die Linke

Reprezentantul Partidului Alternativa Socialistă „oferă” flori eroilor germani

Reprezentantul Partidului Alternativa Socialistă „oferă” flori eroilor germani

Reprezentantul Partidului Alternativa Socialistă „oferă” flori eroilor germani

Reprezentantul Partidului Alternativa Socialistă „oferă” flori eroilor germani

Momente de reculegere la monumentul „În amintirea celor morți”, la mormintele Rozei Luxemburg al lui Karl Liebknecht

Momente de reculegere la monumentul „În amintirea celor morți”, la mormintele Rozei Luxemburg al lui Karl Liebknecht

Moment de reculegere  la mormântul lui Walter Ulbricht

Moment de reculegere la mormântul lui Walter Ulbricht

După amiază am fost invitați la un spectacol militant, organizat de Die Linke la Volksbühne, cel mai mare teatru al Berlinului de Est.

Titlul spectacolului : 1945 - Eliberarea de barbarie

Titlul spectacolului : 1945 – Eliberarea de barbarie

Încă din genericul manifestării se poate constata că germanii sunt în stare să judece cu luciditate trecutul, nu-l ignoră, nu-l ascund și nu-l falsifică. Este cazul să mă întreb din nou – De ce la ei se poate și la noi nu?

Și am să închei cu începutul „Pe cei pe care nu-i poți face să cunoască adevărul, învață-i cel puțin să nu-l disprețuiască.” Monseniorul Vladimir Ghika

Va fi o muncă grea, educația se face și mai ales se reface cu mari eforturi, dar trebuie să începem odată!

Articol scris de ing. Lucia Stanciu

vicepreședinte al Partidului Alternativa Socialistă

Vizualizari: 1862 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Socialistul pe Facebook