In memoriam: Viorel ȘTIRBU

 

Îți amintești, bre Viorele, când dezbăteam noi, vârtos, subiectul? Cum care subiect? Cel referitor la singurătatea omului înconjurat de multă lume, neostilă dar indiferentă? Vorbeam atunci și de empatie. Ei, află că eu, abia acum, după ce ai plecat tu, am aflat cum este să fii singur, fie și numai dintr-o anumită perspectivă. Da, acum simt dureros de real ce înseamnă să fiu „singur de tine”. Da, da, singur de tine. Aveam atunci, când discutam subiectul vreau să spun, „argumente” sau, cel puțin, așa cedeam eu. Acum am certitudinea care constat că este departe de argumentele de atunci. Un lucru mi-a rămas clar și anume acela că starea de singurătate poate fi relativă sau absolută. Să te ferească Dumnezeu de singurătatea absolută! Dar nici singurătatea relativă nu este chiar o plăcere. Iată, de exemplu, dureroasa ta absență pentru mine a fost mult ușurată de prezența Lucicăi, am folosit apelativul pe care îl utilizai tu. Ea m-a ajutat, de multe ori, să nu îmi simt obrajii umezi.

Smiorcăitule, ai putea să-mi spui. Dar, n-ai s-o faci pentru că tu, cel puțin pentru mine, lucru constatat, ai fost întotdeauna un elegant, un ardelean elegant. Să știi, acum îndrăznesc să-ți spun, eu nu m-am „topit” niciodată după ardeleni. Tu ai fost excepția care ai întărit regula. Tu, cu atenția ta rafinată pentru prietenia noastră.

Și, totuși, tu, care ești „icoană” în toate cele, pentru mine, mi-ai făcut-o?! Cum ai putut, bre Viorele, să-mi ascunzi, auzi tu?!, să-mi ascunzi că ești un POET atât de mare? Ce te-aș mai „urechea” pentru asta acuma, dacă am mai fi doar noi doi lângă „patriotica noastră” țuică! Te-aș „obliga” să-mi reciți, minute în șir, din „produsele” tale. Începusem să cred că te cunosc și, acum, tocmai când mă consideram „sigur” de tine, primesc, brusc, o „depeșă” de la Sabina, admirabila Sabina, cu „poeziile tatei”. Le citesc, le recitesc, mă bucur, mă entuziasmez și nu-mi vine să cred.

Auzi dumneata!?, Viorel Știrbu, marele Viorel Știrbu, acest Caraiman al Literaturii Române, poet „autopierdut”! Uneori, eu te consideram, hai să zicem, un fel de naiv, dar un naiv literar, un naiv gata să piardă „lupte” cu alde Frenkel dar nu un naiv care să plece urechea la „aprecierile profesionale” ale unora roși de viermele invidiei. Pe scurt, bravo Sabina!, că ai făcut dreptate.

Bre Viorele, ai plecat modest așa cum, de altfel, ai fost, ai trăit am vrut să spun, cel puțin în perioada în care te-am cunoscut eu. Ne-ai lăsat, nouă românilor conștienți, câți om mai fi, un munte de avere literară dar și două femei admirabile, pe Ileana și pe Sabina. Ele două, cu tenacitatea și sârguința gospodinelor românce, s-au apucat să „șteargă colbul”, după cum spunea mai deunăzi Bădia Eminescu, de pe excursul tău prin viață. Mă băiatule, să știi că au făcut-o atât de bine, din toate punctele de vedere, încât nici chiar ție, „Meșterului” Viorel Știrbu, nu ți-ar veni să crezi.

Am în fața ochilor cartea „scrisă” de tine, într-o viață de om, și tipărită de ele. FORMIDABILĂ!!! Câtă zbatere!, câtă voință!, câtă tenacitate!, cât curaj!, câtă omenie!, câtă dragoste!, cât patriotism!, cât patos politic!, câte frământări!, nici o abandonare!, cât Viorel Știrbu mai putea încă să întregească tabloul!?

Tu n-ai fost niciodată singur. Dar, totuși, în perioada prieteniei noastre, aveam impresia că trăiai din amintiri, că te răscolea mult amarul strâns într-o viață. În viața noastră frumoasă și tumultoasă! Ai avut și mai aveai încă mulți prieteni despre care îmi povesteai cu plăcere. Îmi amintesc, și chiar sunt răvășit, de „escapada” noastră literară de la Cheia. Cum să nu îmi amintesc?! A fost o întâlnire literară mai reușită decât ședința unui cenaclu. Pe mine, cel puțin, m-au fascinat toți prietenii tăi, profesori „de română”. Tu, perseverând ca întotdeauna, încercai să mă „târăști” pe mine în Panteonul Literaturii Române, în timp ce eu, „subtil” cum mă știi, mă chinuiam să te târăsc în Templul Credinței Creștine. Imparțial fiind, cred că amândoi am reușit câte ceva. Ce frumos a fost! Vezi, mata, bre Viorele, de ce îți spun că m-ai lăsat singur? De un lucru pot să te asigur, că nu am găsit ceva sau pe cineva ca să pun în locul tău. Te citesc, te recitesc, te caut dar nu te mai găsesc. Oricum, să știi că-mi este tare dor de dumneata și că ai rămas pentru mine acel „CEVA” de care nu mă pot despărți niciodată.

Dr. Dumitru STANCIU                                             Vlădeni; 19. 09. 2019

Articol scris de dr. Dumitru Stanciu

dr. Dumitru Stanciu

Profesor universitar, Universitatea Politehnică București. Reprezentant al Partidului Alternativa Socialistă și membru al Biroului Executiv în Partidul Stânga Europeană. Preşedintele fondator al Asociaţiei de Prietenie România-Cuba.

Vizualizari: 16995 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Socialistul pe Facebook