Suntem în anul potopului. Ar fi trebuit să ieșim din el. Dar, după ce am plecat din București pe un ger de crăpau pietrele am ajuns la Berlin unde ne aștepta un potop de ploaie cu fulgere și trăsnete, da, da, cu fulgere și trăsnete în ianuarie. Vreau, adică, să spun că ploua, în ianuarie, cu o mândrețe de grindină, ce ar fi putut face geloase toate lunile de vară în care au loc asemenea manifestări meteo. Spuneam, așadar, că, în perioada despre care vorbesc, 09. 01. 2015, eram la Berlin pentru o întâlnire a Biroului Executiv al Partidului Stânga Europeană. Niciodată, în scurta istorie a participării mele la lucrările acestei organizații, atmosfera din timpul lucrărilor nu a fost mai încordată și mai stresantă. Aceasta deoarece Europa era în adevărate convulsii socio-politico -etnico-religioase. Totul a început la Paris unde un comando, cosmetizat a fi islamic și în mod fanatic supraexcitat religios, a ucis, fără drept de apel, o întreagă redacție a unei reviste satirice care, în paginile sale, ironiza valorile religioase ale Islamului. Cum era de așteptat, fapta oribilă a asasinatului a creat un adevărat tsunami care, la reflux, a provocat necontrolabile acțiuni de răzbunare în țări cu tradiție pe tărâmul toleranței. Asasinatele din redacția revistei Charlie Hebdo au fost ”asezonate” cu alte orori teroriste, încotro mergem Doamne!?, cu alți mulți nevinovați asasinați. Revenind în sala în care se desfășura ședința la care participam, observam cum vorbitorii formau o tabără, a celor preocupați de ordinea de zi, în timp ce ascultătorii, preocupați cu totul de ”fenomenul Paris”, tastau telefoanele mobile sau alte echipamente IT căutând informații noi, care, în cea mai mare parte, îi lăsau fără speranță. După mimica fețelor lor îmi dădeam seama de cruzimea situației. Fără să-i cunosc pe cei care, ca mine, dispăreau – din motive de destin – sub gloanțele ucigașe ale unor nebuni, incontrolabili, mă întrebam cât de nebună este lumea în care trăim și dacă ar mai putea fi vreun remediu pentru liniștirea ei ? Urmărind și televiziunile germane mă cutremuram să constat că pe seama nenorocirii se făceau speculații politice acutizându-se încleștările politice existente sau se aruncau invective și calificative menite să ducă evenimentul, pe un eșichier politic, în zonele calificate drept exremiste. Mă frământau dureros câteva întrebări.

Cine controlează pe cine ?; Cine asmute pe cine ?; Cine omoară pe cine ?; Cine mai poate opri nebunia ?; Cine urmează să cadă sub sabia destinului?

Lipsa de logică din această mișcare browniană a asasinatelor la întâmplare mă forțează să accept ideea STĂRII DE DESTIN. Nu se mai poate spune ”scapă cine poate” ci, mai degrabă, scapă cine este predestinat pentru aceasta. Cât timp va mai trece până când gloanțele automatelor vor fi înlocuite cu cocteiluri atomice sau cu ”făcături” mai ucigașe ? Atunci nu va mai scăpa nimeni, nici victimele dar nici călăii.

Într-un sistem în care, în virtutea ”sfântului ”profit, totul este de vânzare, nu este de mirare că oricine, cu bani sau chiar fără, își poate procura orice: gloanțe, kalajnikovuri, tancuri, materiale radioactive etc.. În asemenea condiții toți oamenii, dar ce zic eu oameni, mai degrabă rebuturi umane, omoară: pruncii își omoară mamele cu pistoalele găsite în poșete alături de rujuri, pudre sau alte d-alde astea; preșcolarii își omoară colegii de grădiniță care îi terorizează în gașcă; tinerii își omoară colegii de școală și profesorii care devin ”obositori” prin platitudinea vieții lor; cetățenii maturi omoară din motive religioase, politice, militare, etnice sau de altă natură; vârstnicii omoară din plictiseală de prea multă viață, prea multă mizerie, prea multe lipsuri etc.

Și, uite așa, monotonia vieții în capitalism este spartă brusc de sarabandele ucigașe care nu se știe cine le inițiază și nici cine le oprește. Ca un vârtej moartea apare din senin și dispare la fel, aparent. După ultimul ”spectacol” cu pistoale, care a avut loc pe 8 ianuarie, la Paris, mulțimi imense de oameni revoltați s-au adunat în piețe agitând în mâini nevinovate creioane și scandând că ei sunt liberi și, deci, pot face orice. Aici mi-aș manifesta îndoiala în legătură cu ideea că libertatea îți dă dreptul să faci orice. Dar cine sunt eu să-mi exprim îndoieli și de ce trebuie să strig și eu ceea ce simt? Din păcate eu sunt ”vox clamantis in deserto”. Cu vreo două mii de ani în urmă, un altul striga, ca și mine, iar dintre toți cei care l-au ascultat nimeni nu l-a auzit. Aceasta este, de fapt, zădărnicia lucrurilor mărețe: să nu fie auzite și nici văzute de nimeni.

Cu un gust amar de cocleală socio-politică pătrund într-un magazin simandicos, cu ștaif capitalist, și-mi achiziționez o sticlă de DESPERADOS, un amestec de bere cu tequila, care, sper eu, să-mi mai deschidă apetitul de discuție și comentariu în iminenta confruntare cu nevasta mea.

DE PARCĂ AR MAI FI CEVA DE DISCUTAT ȘI COMENTAT.

BERLIN 09. 01. 2015

Articol scris de dr. Dumitru Stanciu

dr. Dumitru Stanciu

Profesor universitar, Universitatea Politehnică București. Reprezentant al Partidului Alternativa Socialistă și membru al Biroului Executiv în Partidul Stânga Europeană. Preşedintele fondator al Asociaţiei de Prietenie România-Cuba.

Vizualizari: 673 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Valea Jiului în agonie

    În volumul lui David Kideckel România postsocialistă. Munca, trupul și cultura clasei muncitoare, tradus în […]