Nota redacției: scrisoarea următoare a fost trimisă în atenția Asociației Scânteia (patronată de Comitetul de Inițiativă PCR – Ignatencu) și a fost publicată online pe Facebook (https://www.facebook.com/notes/asociatia-scanteia/scrisoare-din-italia/548653941915636). Dramatismul reflectat de vorbele Gabrielei Borta este o lecție de viață din care ar trebui să învățăm cu toții câte ceva – mai ales politicienii!

Dragi tovarăşi,

Mă numesc Borta Gabriela şi am 42 de ani. Am absolvit o şcoală profesională de panificaţie, cum făcea majoritatea pe vremea mea. La 18 ani am început să lucrez la o fabrică de pâine, în trei schimburi.

După trei luni, din păcate, a venit faimoasa „Revoluţie”. Am rămas angajaţi la Stat încă o perioadă de vreo 4-5 ani. Prin ’95 – ’96 conducerea Întreprinderii a început „lucrările” pentru privatizare. După „N” procese, Tribunalul a stabilit că privatizarea e posibilă numai cu acordul angajaţilor. Acordul trebuia să cuprindă seria şi numărul Buletinului de identitate, însoţite de semnătura tuturor salariaţilor Întreprinderii.

Cum puteau ei obţine aşa ceva, conştienţi fiind că majoritatea n-ar fi fost de acord cu privatizarea? Pornind de la această întrebare, le-a venit în minte o „briliantă” idee…

În postul mare al anului 1995 sau 1996 (nu îmi amintesc exact anul), unul dintre directorii Întreprinderii a anunţat o şedinţă cu toţi angajaţii fabricii, la care ne-a vorbit de un mic ajutor pentru Sărbătoarea Paştelui, anume că vom fi ajutaţi cu câte un pachet de drojdie şi şase kilograme de făină „000” de persoană, dar, pentru a putea beneficia de ajutor, trebuia să prezentăm Buletinul de identitate… Eu eram prea tânără sau poate prea ingenuă pentru idei suspecte, însă alţi colegi mai în etate, cu mai multă vechime şi mai isteţi la minte, se întrebau între ei: cum de ni se cere Buletinul pentru un pachet de drojdie şi şase kilograme de făină?

La puţin timp după Paşti, după ce s-a terminat micul ajutor, cele două persoane însărcinate să facă listele au început să vorbească, binenţeles cu persoane mai de încredere, că listele trebuiau făcute fără titlu. De fapt, ele trebuiau să scrie numai: numele şi prenumele, seria şi numărul de Buletin şi – binenţeles – semnătura după ce ne ridicam ajutorul.

În sfârşit, visul lor s-a împlinit. Întreprinderea cu mai multe fabrici de pâine a devenit S.A., iar şefii şi directorii au devenit patronii noştri… După puţin timp, domniile lor au devenit tot mai nervoşi şi mai nemulţumiţi. Au început să facă reduceri după reduceri, iar celor care am mai rămas ne-au transformat viaţa într-un infern. Eram tot mai stresaţi, trebuia să muncim tot mai mult, dar eram tot mai puţin plătiţi şi mai maltrataţi.

Acum îmi este ruşine de mine însămi, că în ’89 mă bucuram şi eu pentru moartea lui Ceauşescu, şi că făceam şi eu la fel ca toţi, cu degetele, semnul „victoriei”. Pentru că fericirea românilor a durat puţin. În mai puţin de trei ani ne-am dat seama ce păcat am făcut…
Pe de altă parte, eu şi generaţia mea, acum 25 de ani în urmă, crescuţi şi educaţi sub un singur Partid, nu ştiam cât poate să fie de crudă diferenţa dintre clasele sociale – săraci şi bogaţi – dar mai ales diferenţa dintre Comunism şi Capitalism! Mărturisesc că, până la a pleca din ţară, nu prea mă interesa politica, şi că la votări mereu am votat „trandafirii”.

Am plecat din România în 2004. Aici, în Italia, nu pot să mă laud că am avut mult noroc. Am lucrat tot timpul ca badantă (îngrijitoare la bătrâni) şi timp de patru ani ca servitoare.

Simţeam nevoia să aştern pe hârtie experienţa mea de patru ani, de „slugă la boieri”, pe care acum îi numesc „Vampiri” sau „Acei care-i constrâng pe muncitori să-şi rupă oasele şi să îmbătrânească înainte de vreme, pentru averile lor”.

Aveau două fabrici: una de 200 de salariaţi, iar alta de circa 50. În realitate, am fost luată ca ”badantă” pentru mama patronului, dar bătrâna era mai tare ca mine.

Făceam de toate, în afară de badantă. Până la urmă eram obligată să calc şi pentru fetele patronului (femei cu familii şi la casele lor). Călătoreau mereu în jurul Pământului: America, Asia, Europa, Australia.

Între timp, vedeam de faccendele (treburile) casei: curăţam, aveam grijă de trei căţeluşi, şi mă  pregăteam de întoarcerea lor. Bineînţeles, trebuia să-i fac companie şi bătrânei, deci nu puteam să ies, ca să nu rămână singură.

Am plecat din acea casă de scârbă, ca să nu mai văd şi ca să nu mai aud discuţiile lor. Să nu mai văd cenele (cinele) luxoase organizate pentru prieteni, binenţeles de rangul lor. Aici vreau să precizez că, atunci când organizau aceste cene, alergam toată ziua ca o nebună, iar noaptea mă culcam pe la 1.00 sau 2.00, după ce terminam de pus totul la punct.

Totodată, nu mai suportam să văd şi să aud cum patronul licenţiază (concediază) italieni cu 10-11 Euro/oră, ca în realitate să angajeze români şi alţi străini cu 6-7 Euro/oră. Dacă până acum 6-7 ani în urmă orele suplimentare le plătea cu 11-12 Euro/oră, în regulă, cu ştat de plată, acum opreşte numai străini cu 7-8 Euro/oră, depinde care-cum acceptă, şi la negru!

Până când Italia a început să fie „muşcată” de criza economică, iar italienilor să nu le mai ajungă salariile până la sfârşitul lunii, dumnealui, patronul, şi-a făcut o „căsuţă” de 3-4 milioane de Euro, cu două piscine, saună, baie turcească, palestră etc., pictată de pictorii de la „Belle Arte di Firenze”. Ca să nu mai vorbim de luxul din interiorul casei…

După ce şi-a terminat „căsuţa”, şi-a cumpărat şi o „bijuterie” de maşină Maserati, ca să fie în sintonie cu casa, chiar dacă avea deja trei Mercedes-uri în curte.

Astăzi mă simt o norocoasă care a trăit şi a lucrat sub două regimuri politice. În concluzie, dacă în Comunism aveam nu numai îndatoriri, ci şi drepturi, în Capitalism drepturile nu există, doar îndatoririle! Iar dacă nu îţi convine, patronul îţi arată repede uşa!
Câteodată mă simt norocoasă şi pentru faptul că am lucrat ca servitoare – numai aşa puteam să fiu atrasă de politică, să devin din inimă comunistă şi să urăsc mai mult ca orice pe acest pământ boierii şi burghezia.

M-am întors ca badantă, adevărată de acestă dată, în regulă 100%! Bineînţeles, cu bătrânii e nevoie de multă răbdare…

Eh!…De câte ori nu mă culc repetând cuvintele lui Ceauşescu: „NU exploatării omului de către om!”, cuvinte pe care noi, tinerii de atunci, nu le înţelegeam pentru că nu le cunoşteam. Dar şi cuvintele lui Karl Marx: „Proletari din toată ţările, uniţi-vă!”, care astăzi poate ar suna mai bine: „Dezocupaţi, stresaţi, umiliţi, maltrataţi din toată lumea, UNIŢI-VĂ!”.

Încerc să-mi închei scrisoarea cu speranţa că într-o zi voi deveni o adevărată comunistă, cu Carnet de Membru de Partid!

Cu nostalgie şi afecţiune, vă salută din toată inima,
Gabriela

Articol scris de Redactia

Vizualizari: 780 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Valea Jiului în agonie

    În volumul lui David Kideckel România postsocialistă. Munca, trupul și cultura clasei muncitoare, tradus în […]