De la an la an statutul de republică al României erodează din ce în ce mai mult şi mai vizibil. De la entuziasmul republican existent în primii ani ai regimului postdecembrist, exprimat, între altele, printr-o exigenţă categorică de respingere a ideii monarhice, ca în cazul tentativei fostului rege Mihai I din primăvara anului 1990 de a vizita mormintele înaintaşilor săi de la Curtea de Argeş, s-a ajuns la legiferarea zilei de 10 mai ca zi de sărbătoare naţională în 2015. Şi aceasta după ce în anii anteriori a fost repusă aşa-zisa Casă regală în sistemul instituţional al ţării deşi România constituţional, este şi continuă (încă) să fie o republică. Pentru aşa-zisa noastră clasă politică postdecembristă nu există, instituţional vorbind, nici o deosebire între republică şi monarhie şi, ca atare, pot foarte bine coexista. Nu numai atât, dar, sub cupola legilor restituirii proprietăţilor „abuziv” confiscate în anii fostului regim socialist (comunist), fostul rege Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen şi familia sa, chiar în forma ei extinsă dacă-l avem în vedere şi pe „prinţul” Nicolae, a fost reîmproprietărită (pentru a doua oară) cu întinse suprafeţe de pământ, arabil şi împădurit, cu castele (Peleş) şi palate (Elisabeta, Săvârşin, Foişor etc.) a primit, de asemenea, o susţinere financiară sub forma pensiei speciale ce i se cuvine unui fost şef de stat. Ba, mai mult, a fost repus în circulaţie cunoscutul „tren regal” de dinainte de 30 decembrie 1947. Pentru acest noian de privilegii n-a fost nevoie de nici un tablou cât de cât realist care să-l reprezinte pe Mihai I de Hohenzollern-Sigmaringen, adică un tablou cu lumini, dar şi cu umbre. Pentru cei care l-au împopoţonat pe fostul suveran al ţării (septembrie 1940-30 decembrie 1947) au contat doar „luminile” gen regele-păpuşă din anii regenţei (1927-1930), răsturnat din jilţul monarhic cu brutalitate chiar de tatăl său, revenirea pe tron în septembrie 1940, în plină criză de regim politic, contribuind la instalarea regimului dictaturii legionare şi arestarea mareşalului Antonescu în cursul loviturii de stat de la 23 August 1944, decorarea sa de către Stalin cu ordinul „Victoria” în 1945 şi bineînţeles exilul la care a fost obligat de comunişti. Pentru păpuşarii vieţii politice din România postdecembristă care, la rândul lor au executat mişcările dictate de afară cu exregele Mihai de pe tabla de şah a României, cele ce se ascund dincolo de umbrele inerente unei biografii şi ale unui tablou cât de cât realist redându-l pe fostul suveran chiar nu contează. Iar interesului legitim al celor mulţi care ar vrea să ştie, măcar din bun-simţ, şi ce se ascunde dincolo de amintitele umbre n-are, deocamdată, cine să-i răspundă. De aceea aceştia au privit cu indiferenţă cum s-au lăfăit pe ecranele televizoarelor de 10 Mai 2015 „prinţii” moştenitori ai „omului de la Versoix”.

Articol scris de Mircea Poenaru

Vizualizari: 512 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *