Scenariul de distrugere a României Socialiste poate fi considerat similar celui derulat și în celelalte state foste socialiste. În esență tranziția între cele două sisteme politice s-a centrat pe lichidarea proprietății socialiste și transformarea acesteia în proprietate capitalistă. Cu o singură mare deosebire, începutul sfârșitului a fost mult mai dureros și mai sângeros iar distrugerile sunt aproape totale. Și toate acestea s-au realizat cu sprijinul direct al trădătorilor din interior. Este deja aproape unanim acreditată ideea că în România nu a fost vorba de o revoluție ci de o lovitură de stat, ai cărei autori, organizați de cercuri politice externe, prin mijloace ultrasofisticate de manipulare au valorificat starea de nemulțumire a populației privind scăderea nivelului de trai în ultimii ani socialiști, în principal datorată eforturilor de achitare a datoriei externe.

De ce a fost aplicat acest scenariu?

România, a șaptea țară ca mărime în Europa, după populație și suprafață, trebuia transformată, cât mai repede, într-o colonie americano-europeană, într-un paradis al multinaționalelor care să-i exploateze toate resursele, să-i domine piețele de desfacere și din care occidentul să-și asigure apărarea strategică față de așa ziși-i „dușmani din est”. Această trecere nu se putea realiza firesc, fiind deja cunoscute câteva momente ale istoriei recente care demonstrau dorința de independență a României și nesupunerea față de presiunile externe, de exemplu:

– impunerea retragerii totale a armatelor sovietice de pe teritoriul României, în anul 1958;

– respingerea, în anul 1964, a planului Valev, de creare a Complexului de producție interstatal al Dunării de jos, producător de cereale pentru statele membre ale CAER, prin unificarea unor părți din Ucraina, Moldova, România și Bulgaria, cca. 12 milioane de locuitori și cca. 150 000 km2, din care o suprafață de 100 000 km2, reprezenta sud-estul României;

– interzicerea participării armatei române la invadarea Cehoslovaciei, de către armatele unor state componente ale Pactului (Tratatului) de la Varșovia, în august 1968;

– industrializarea în ritm susținut și trecerea, în ultimul deceniu socialist, la modernizare și dezvoltarea ramurilor de vârf;

– creșterea exporturilor și reducerea drastică a importurilor;

– lichidarea datoriei externe, de cca. 11 miliarde de dolari, la sfârșitul lunii martie 1989 (în perioada 1975-1989 s-au plătit 21 miliarde de dolari către creditorii externi, F.M.I., Banca Mondială etc.).

 

Referitor la ceea ce a urmat, mă voi opri numai la câteva aspecte privind restructurarea și privatizarea, modul în care statul, proprietarul unic, a renunțat la averea sa, fără niciun avantaj pentru adevărații proprietari, cetățenii României. Încă de la început s-a acreditat ideea conform căreia privatizarea este obligatorie deoarece statul este cel mai prost administrator. Confuzia a fost acreditată în mod interesat, puțini au înțeles că ascunde un mare neadevăr, statul este proprietar, nu administrator. Statul trebuia să-și desemneze administratorii, să le creeze condiții legale, instituționale și monetar-finaciare pentru a-și exercita atribuțiile și să-i tragă la răspundere pentru nerespectarea criteriilor stabilite prin contracte de mandat.

Cu toate că nu sunt disponibile studii exhaustive referitoare la rezultatele trecerii proprietății statului în proprietate privată, sunt numeroase evaluări de etapă care demonstrează că în toate statele foste socialiste procesul de restructurare și privatizare a produs mari pierderi economiilor naționale. Totuși, există și diferențe în favoarea celor care au aplicat mai rapid și mai eficient strategii proprii, cu accent pe elaborarea și impunerea sistemului legislativ al economiei de piață, dezvoltarea sistemului bancar și al structurilor de reglementare, aplicarea unor politici fiscale și monetare restrictive, reglementarea pieței muncii și crearea instituțiilor de protecție socială, alegerea momentului și metodei de privatizare, utilizarea veniturilor obținute din vânzare. Indiferent de calea aleasă, fie că au aplicat politicile de reformă ale Consensului de la Washington, impuse de experții Fondului Monetar Internațional și Băncii Mondiale, fie că au aplicat strategii proprii, gen „terapia de șoc”, tranziția de la economia centralizată socialistă la economia de tip neoliberal a condus la reducerea dramatică a PIB-ului, de la an la an, cu mici șanse de revenire abia după minimum șase-șapte ani și evident evoluția nefavorabilă a tuturor indicatorilor economico-financiari-sociali.

Unul dintre cei mai cunoscuți economiști ai vremii, Joseph Stiglitz, aprecia încă din anul anul 2002, (Joseph. E. Stiglitz, Globalization and Its Discontents, W.W. Norton&Company New York London, 2002) că această tranziție este dezamăgitoare, că rareori decalajul dintre așteptări și realitate a fost mai mare, că rezultatele aplicării politicilor stipulate în Consensul de la Washington nu sunt încurajatoare și că cei care au îndurat perioada de austeritate se mai întreabă încă, când vor apărea și rezultatele? Din analiza comparativă a rezultatelor obținute în procesele de reformă, pe de o parte de țările foste socialiste incluzând și Rusia și, pe de altă parte, de țările asiatice incluzând și China, Stiglitz apreciază că nu se poate ajunge la capitalism pe scurtătură, scurtătura a constat în simplificarea conceptului „economie de piață” prin luarea în considerare a numai trei componente – prețurile, proprietatea privată și profiturile – și neglijarea structurilor legislative și de reglementare care să determine exercitarea concurenței, funcționarea băncilor, dezvoltarea burselor de valori, crearea unui nou tip de manageri, reforma sistemului de protecție socială etc.

Numeroși alți specialiști și politicieni continuă să critice eșecul experimentului „tranziție de la comunism la capitalism” la care au fost supuse țările noastre. Chiar John Williamson, autorul principal al Consensului de la Washington, aplicat inițial țărilor din America Latină și apoi fostelor țări socialiste, își exprima îndoiala asupra rezultatelor înregistrate (John Williamson, What should the World Bank think about the Washington Consensus?, The World Bank Observer, Vol. 15, Nr.2, August 2000).

În România, printre cele mai semnificative măsuri care au condus la ruinarea industriei, readucerea agriculturii la nivelul epocii feudale, distrugerea sectoarelor publice – învățământ, sănătate, cultură, sport etc. au fost:

– desființarea peste noapte (în decembrie 1989) a întregului sistem legislativ și instituțional al statului fără a fi înlocuit cu elemente tranzitorii (tranziție, spre ce? probabil știau numai cei care au preluat puterea);

– transformarea tuturor întreprinderilor de stat în societăți comerciale pe acțiuni, cu un singur acționar – statul – (în prealabil au fost răscumpărate toate părțile sociale deținute de angajați la intreprinderi pentru ca aceștia să nu rămână acționari și, implicit, să nu aibă acces la hotărârile acționarilor);

– dirijarea tuturor rezervelor financiare spre consumul populației și ignorarea totală a investițiilor (la sfârșitul anului 1989, în visteria statului erau 3,5 miliarde de dolari, datoria externă era achitată și erau de recuperat creanțe de cel puțin 3,5 miliarde de dolari);

– eliminarea tuturor cadrelor de conducere, din toate domeniile, pe motiv că au fost „comuniști” și înlocuirea, în primă fază cu exponenții „revoluționarilor” (adică oameni fără pregătire sau experiență, exemple: șoferi, îngrijitori, bișnițari etc.), apoi cu reprezentanții partidelor care s-au perindat la putere; sub masca „democrației”, în realitate a unei false democrații, atât la nivel macro cât și microeconomic s-a practicat un management haotic, incompetent și empiric, în lipsa legislației moștenite sau a uneia specifice economiei de piață întreprinderile au fost devalizate, managerii și administratorii s-au transformat în acționari importanți;

– invitarea consultanților străini, reprezentanți ai F.M.I, Bancii Mondiale, Comisiei Europene, NATO să stabilească, în locul poporului român, care este calea de urmat (de altfel, România nu are nici astăzi un Proiect de țară, o gândire stategică; din 1990 până în prezent, România a avut 18 guverne, fiecare a făcut ce i s-a dictat, de regulă de la Ambasada SUA la București sau de la Comisia Europeană);

– etichetarea industriei, în anul 1990, de către Prim ministrul Petre Roman, ca fiind „un morman de fiare vechi”; începerea precesul de restructurare și privatizare de la acest nivel; derularea lui de către o instituție, denumită „Fondul Proprietății de Stat”, după modelul Treuhandanstald din Germania, cu rezultate similare, adică de distrugere totală a proprietății statului;

– retrocedarea în natură a averilor naționalizate, majoritatea în baza unor documente falsificate și martori plătiți;

– „restructurarea întreprinderilor”, practic falimentarea lor cu intenție, în vederea privatizării pe bani puțini; vinderea lor capitalului străin, în lipsa capitalului românesc, pe baza unor contracte fără clauze asiguratorii, conform principiului că proprietarul face ce vrea cu averea lui, și cu facilități speciale; exploatarea acestora de către noii proprietari atât cât mai puteau produce bani și apoi vinderea utilajelor la fier vechi și a terenurilor ca active imobiliare etc.;

– acordarea unor salarii compensatorii salariaților pentru a renunța la locurile de muncă, transformarea lor în șomeri și apoi în emigranți, căutători de locuri de muncă prin lume, de regulă înjositoare, mult sub nivelul de pregătire individuală.

 

Abia în anul 1999 s-a reluat dezvoltarea economică, dar de la ce nivel? Mult sub nivelul celor din anul 1989.

La sfârșitul anului 2004 s-a declarat încheierea tranziției (28.12.2004, Prim ministru liberal Călin Popescu Tăriceanu, la investirea Guvernului său), în linii mari privatizarea se încheiase, rămânând spre vânzare câteva societăți comerciale importante sau pachete minoritare de acțiuni deținute încă de stat la unele societăți comerciale.

Până la finalul anului 2004, se privatizaseră peste 7500 de societăți comerciale, din toate domeniile – industrie, agricultură, bănci, servicii etc.. După privatizare au fost lichidate cca. 3000 de întreprinderi, din care peste 1300 mari și foarte mari, unități strategice a căror distrugere a condus la dispariția unor întregi subramuri ale economiei naționale, din domeniile: metalurgie, siderurgie, chimie, construcții de mașini ( mașini unelte specializate, calculatoare, televizoare, roboți, avioane, vagoane de călători, armament, tractoare), industria lemnului, industria textilă, industrie alimentară, industrie ușoară, industrie farmaceutică și cosmetică etc.

Eforturile pentru reindustrializarea țării sunt simple sloganuri politice, în realitate pașii sunt aproape nesemnificativi, se creează numai întreprinderi mici și mijlocii, iar unitățile mai mari sunt de fapt filiale ale societăților multinaționale care funcționează numai atâta timp cât forța de muncă este foarte ieftină, apoi se relochează în Asia sau Africa. Și mai trebuie menționat un element esențial, majoritatea intreprinderilor productive lucrează într-un regim total nefavorabil, regim de lohn, deci se plătește numai forța de muncă, materiile prime și componentele sunt importate. În același timp, materia primă românească este exportată neprelucrată, deci la prețuri foarte mici (exemplu, situația exploatării lemnului, pădurile noastre sunt în curs de lichidare, lemnul a plecat neprelucrat, în timp ce industria românească de prelucrare a lemnului a fost lichidată iar mediul este puternic afectat).

Și pentru concretizare, iată câteva cifre care ilustrează ce a fost și ce a ajuns România:

– în anul 1989, erau 8 milioane de salariați și 3,5 milioane pensionari; în 2014, erau 4,4 milioane salariați și 5,1 milioane pensionari;

– în anul 1989, infrastructura industrială a României se situa printre primele zece din Europa;

– în anul 1989, România ocupa locul doi în lume la exportul de utilaj petrolier; locul opt la producția de calculatoare electronice, locul nouă la exportul de armament; locul 15 la producția de oțel; locul nouă ca mărime a flotei comerciale și de pescuit (deținea 360 de vase construite în șantierele de la Dunăre și Marea Neagră, dispărute toate după 1990); dispunea de un fond important de creatori în domeniul științific și de o bună integrare cu învățământul și producția;

– urmare privatizării și distrugerii marilor întreprinderi, începând cu anul 2000, noii proprietari au exportat peste 50 milioane de tone deșeuri de fier, cupru, aluminiu și alte metale neferoase, în valoare de peste 10 miliarde de euro;

– urmare falimentării industriei de prelucrare a lemnului și industriei alimentare, s-au exportat lemn brut, în valoare de 10 miliarde euro și produse agricole neprelucrate (cereale, legume, fructe, animale vii) în valoare de 5 miliarde euro;

– au fost falimentate bănci importante, începând cu Banca Română pentru Comerț Exterior, BANCOREX, depozitara valutei moștenite de la regimul socialist;

– peste 40% din suprafața terenurilor agricole este vândută străinilor.

 

Au mai rămas de privatizat o parte dintre resursele minerale (aur, cupru, metale rare, sare), centrale hidroelectrice și centrala nucleară, transporturile aeriene etc., pentru care se bat șacalii lumii, inclusiv prin impunerea fățișă a reprezentanților lor în funcții cheie în conducerea politică și executivă a României. Și ca o exemplificare a modului în care continuă jaful, s-a ajuns ca funcționari ai statului român să vândă, în anul 2013, până și pavilionul de stat (pavilionul național indică statul sub a cărui protecție se află nava care îl arborează și mărfurile transportate) unui Off-shore din Cipru, pentru 30 de ani.

România a acceptat fără niciun avantaj, ba din contră cu cheltuieli uriașe, amplasarea scutului antirachetă american și cumpărarea avioanelor F16, a fregatelor și altor elemente de înzestrare a armatei, la prețuri foarte mari în comparație cu gradul de uzură morală și fizică a cestora.

În acest timp, absolut toți indicatorii economici, sociali și financiari, care exprimă nivelul de dezvoltare al unei țări au înregistrat grave reduceri. Concret, toţi indicatori care vizează direct nivelul de trai din fiecare ţară membră a Uniunii Europene, aşa cum sunt raportaţi de EUROSTAT, plasează anual România pe cele mai defavorabile poziţii între statele Uniunii Europene.

Se poate concluziona cu realism că toate realizările unei jumătăți de secol de muncă și de mari eforturi din partea tuturor cetățenilor au fost aruncate la gunoi, s-a atins un grad de sărăcire fără precedent, s-a reinstalat analfabetismul, forța de muncă emigrează și poporul a fost transformat într-o populație amorfă, fără speranțe și fără idealuri.

Aceasta este binefacerea capitalismului pentru România!

24.01.2017

 

Lucia Stanciu

Dumitru Stanciu

Vicepreședinți ai Partidului Socialist Român

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Articol scris de Redactia

Vizualizari: 5094 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *