psr

                La noi ca în nici o altă ţară: legal suntem în situaţia de a sărbători ziua naţională de două ori pe an. Constituţional, ziua naţională este 1 Decembrie. Este ziua care ne aminteşte de una dintre cele mai frumoase împliniri ale noastre ca popor, ca naţiune: unirea Transilvaniei cu România proclamată, plebiscitar, prin hotărârea adoptată la Alba Iulia în prezenţa unei imense adunări populare de peste 100.000 de oameni şi prin care era desăvârşită unitatea naţională deplină după ce se uniseră cu ţara Basarabia (27 martie/9 aprilie 1918) şi Bucovina (15/28 noiembrie 1918). Dar, s-au găsit nişte parlamentari că nu-i suficientă doar o zi naţională şi, ca nişte patrioţi uriaşi ce au fost în Parlamentul trecut şi unii mai sunt şi în actualul for lgislativ suprem,  au mai inventat o zi… demnă de a fi sărbătorită ca „zi naţională”, ziua de 10 mai, numită şi ziua … regalităţii. În fapt o zi pentru un om, pentru Carol I proclamat doar de Parlament în 1866 ca domn al României, în urma înlăturării, pe calea loviturii de stat, a lui Alexandru Ioan Cuza supranumit nu numai „domnul Unirii”, după dubla sa alegere de către Adunările elective: cea de la Iaşi pe 5 ianuarie şi cea de la Bucureşti pe 24 ianuarie 1859, dar şi domnul reformelor de numele său fiind legate acte normative de uriaşă semnificaţie istorică şi în primul rând reforma agrară din 1864. De aceea, personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza a şi pătruns adânc şi trainic, după alte personalităţi ilustre ca Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sau Constantin Brâncoveanu,  în conştiinţa istorică a naţiunii după numai 7 ani de domnie ceea ce n-avea să fie cazul cu persoana lui Carol I după… 48 de ani, mai întâi ca domn şi, din martie 1831, ca rege. Este drept, din perspectiva tot mai largă a istoriei nu se poate să nu i se recunoască unele merite, reale, precum în timpul războiului de independenţă din 1877-1878 sau ca responsabil pentru desfăşurqarea politicii externe a ţării, dar e de neacceptat apologia deşănţată ce i se aduce nu doar lui, ci şi întregii dinastii de la Ferdinand I şi Carol al II-lea la Mihai I. Aşa, de pildă, se trece cu vederea miopia politică a lui Carol I referitoare la blocarea, în spirit prusac, a procesului reformist de dezvoltare modernă a societăţii româneşti fie că vorbim de domeniul relaţiilor agrare fie că ne referim la nivelul limitat de participare la viaţa politică a ţării, introducerea votului unicersal realizându-se abia după primul război mondial. De unde şi tensiunile deosebite din societatea românească mai ales în lumea satului, unde răscoalele truditorilor pământului ajunseseră a avea un caracter periodic. Iar în primăvara anului 1907, când ridicarea la luptă a ţăranilor a căpătat un caracter generalizat, Carol I, prezidând el însuşi o şedinţă de guverna fost cel care a ordonat să fie înăbuşită cu orice preţ, armata şi jandarmeria recurgând la armele de foc din dotare, inclusiv la tunurile Krupp ca la Stăneşti şi Hodivoaia (judeţul Vlaşca) Galicea Mare sau Băileşti (jud. Dolj). Au fost mii de morţi şi zeci de mii de răniţi. Au ajuns în închisori alte zeci de mii până ce acesta din urmă au devenit neîncăpătoare. Apoi Carol I a mai făcut un gest. Pe 29 martie 1907, prin ordin de zi către armată, el aducea mulţumiri unităţilor militare pentru felul cum executaseră ordinele primite în acţiunea de reprimare a ţăranilor răsculaţi. Actele represive s-au extins şi asupra socialiştilor români pentru „culpa” lor de a se fi solidarizat cu obidiţii satelor răpuşi pentru că ceruseră pământ, dreptate socială şi, pentru munca lor, o viaţă mai bună.

(M.B)

Articol scris de conf. univ. dr. Marin Badea

Vizualizari: 1328 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *