downloadNe-am adunat în această după-amiază într-un loc-simbol, tradiţional,  de cultură exprimată prin carte, unul dintre puţinele care încă mai există în spaţiul iniţial, chiar dacă şi el substanţial diminuat, pentru a sărbători apariţia unui nou volum pe care îl datorăm spiritului unuia dintre cei mai vechi şi statornici truditori ai literaturii şi publicisticii naţionale, strălucit exemplu de slujire cu neţărmurit devotament, fără fisură sau compromisuri, a României şi a Neamului Românesc.

            Nu pot să nu mă bucur şi să nu fiu mândru că, într-un fel, am avut o contribuţie la drumul spre publicul larg al gândurilor, opiniilor şi experienţei domnului general Radu Theodoru, prin faptul că, în cei 15 ani în care am coordonat televiziunea SIGMA şi politica ei editorială, până la dispariţia, sper temporară, din anul 2015, am rezervat, în mod firesc, în grila de programe a televiziunii spaţiu şi pentru o emisiune de carte, al cărei amfitrion a fost în acest timp colegul, colaboratorul şi prietenul Mircea Coloşenco, eminent editor. Astfel că, deloc întâmplător, acest volum cuprinde şase dialoguri, dintre care cinci realizate cu domnul general Radu Theodoru în studioul televiziunii de maestrul Coloşenco şi unul, cu care se deschide cartea, realizat de mine, în locul în care minunatul ostaş, om de cultură şi patriot se simte cel mai în largul său, în biblioteca din casa domniei sale de la Grădiştea de Giurgiu, străjuită de catargul pe care flutură mândru Drapelul Naţional.

            Ar fi necesar o mulţime de timp pentru a trece în revistă personalitatea copleşitoare a domnului general Radu Theodoru şi domeniile în care s-au manifestat pasiunea, talentul şi energia dumnealui. Ofiţer de carieră, provenit dintr-o familie cu strălucită tradiţie militară, participant la război, ofiţer instructor şi profesor de zbor, membru în consiliile redacţionale ale multor publicaţii culturale sau edituri, publicist într-un mare număr de periodice, de-a lungul a peste 50 de ani, autor de romane şi piese de teatru, în majoritate inspirate din marea, dar zbuciumata istorie a neamului nostru, deţinător de brevet internaţional de căpitan de cuter de croazieră şi navigator în Marea Neagră, Mediterana şi Oceanul Atlantic, membru activ în organizaţii de rezervişti ai oştirii române, om politic de nivel naţional şi luptător pentru dreptate socială şi, nu în ultimul rand, militant pentru cinstirea aşa cum se cuvine a eroilor care au dat patriei suprema jertfă pe câmpurile de luptă, pentru apărarea sau reîntregirea ei.

            Consider că este pe deplin reprezentativ pentru structura sufletească şi morală a celui pe care-l omagiem astăzi să mă refer în special la modul în care militarul de carieră a înţeles să onoreze profesia aleasă şi instituţia oştirii române. În acest sens, este impresionant faptul că, la toate dialogurile pe care le-am avut-şi trebuie să spun că nu sunt toate reproduse în acest volum-, atât la cele desfăşurate în studioul televiziunii, cât şi la cele găzduite de reşedinţa de la Grădiştea sau de Mânăstirea Comana, domnul general a ţinut să fie îmbrăcat în uniforma de gală a armatei. După cum nu pot să nu amintesc că este persoana căreia i se datorează iniţiativa ridicării primului monument care să cinstească memoria şi sacrificiul militarilor români căzuţi în teribila încleştare de la Cotul Donului, care s-a transformat într-o adevărată tragedie naţională, Troiţa Monument construită în incinta Mânăstirii Comana şi inaugurată printr-o impresionantă ceremonie. După cum tot domniei sale i se datorează iniţiativa recentă a comemorării a 75 de ani de la luptele de la Cotul Donului, la Mausoleul eroilor de la Mânăstirea Comana. Şi trebuie să vă mai spun că nu sunt două săptămâni de când, cu o energie demnă de toată admiraţia şi cu evlavia oşteanului care nu poate uita jertfele Armatei Române, a participat la Chişinău la o comemorare similară celei de la Comana.

            Definitoriu pentru personalitatea generalului Radu Theodoru este, cum spuneam, patriotismul fierbinte, pe care l-a dovedit din plin, exemplar, în toate momentele vieţii şi activităţii dumisale. De aceea, am ţinut să intitulez Cuvântul Introductiv pe care l-am scris pentru acest volum, “Generalul patriotismului românesc”. S-ar putea să şocheze pe unii ceea ce voi spune în continuare. În alte vremuri, probabil că nu ar fi fost necesar să insist în mod special pe acest element. Dar, din nefericire, în postdecembriadă, foarte mulţi au considerat că nu ne putem exprima ataşamentul la noi doctrine şi curente, nu ne putem “integra în Europa” (ca şi cum, de la pelasgi, sciţi, traci, geţi, daci, strămoşii noştri şi foarte posibil, chiar probabil, al multora dintre popoarele “cu ţâfnă” ale Europei şi până în decembrie 1989, această ţară ar fi existat pe undeva prin Asia sau Africa şi ar fi fost, subit, teleportată în Europa exclusiv prin graţia şi mărinimia noilor noştri aliaţi de conjunctură!) decât renunţând la conştiinţa şi demnitatea identitară, la sentimentele de naţionalism şi de patriotism, a căror existenţă trebuie cu grijă ascunsă de ochii lumii ca o infirmitate sau o boală ruşinoasă! Dacă aceste ifose, de fapt, scuzaţi-mi exprimarea frustă, de “neam prost”, s-ar observa doar la clasa politică îndoielnică ce a contribuit iresponsabil la distrugerea structurilor productive dar şi a sistemelor de instrucţie şi educaţie, de sănătate, sociale ale României, transformată într-o ţară de mâna a treia, fără niciun cuvânt real nu în marea politică mondială, dar nici măcar în definirea matricii de evoluţie a propriei societăţi, poate că n-ar fi fost atât de frustrant. Dar acest curent, de direcţie aş zice, a pornit de la pseudoelita autoimpusă care, imediat după acel decembrie a căutat să înlocuiască, doar cu un tupeu fără margini, dar şi fără merite şi operă, elita cea adevărată a ţării, izbutind să ocupe, din păcate, cu această atitudine zone largi, inclusiv din lumea universitară şi academică. Astfel încât afişarea patriotismului este întâmpinată prea ades cu strâmbături din prea fine nasuri elitiste, în cel mai bun caz cu un soi de condescendenţă sau jenă. Învăţământului i se impune în mod explicit şi expres “să nu creeze obiceiuri, deprinderi şi tendinţe identitare”, în acest scop sunt pe cale de dispariţie din programele de învăţământ orele de istorie, care nici nu se mai intitulează Istoria României putând, la o adică, să fie predate, după aceleaşi manuale şi de aceiaşi profesori, şi, de exemplu, în Papua-Noua Guinee. Ba, se găsesc şi academicieni, istorici de formaţie, care se îngrijorează ca nu cumva să sărbătorim Centenarul Marii Uniri cu accente naţionaliste!

            Iată de ce consider că am  obligaţia de a aplauda exemplul admirabil pe care îl dă în acest sens venerabilul general Radu Theodoru. Căci, fără patriotism, nu exstă…Patrie! Iar cei care cer, impun chiar, patriotism fără naţionalism, au serioase probleme de inteligenţă, instrucţie, înţelegere şi de logică. Fiindcă nu există patriotism fără naţionalism. “Patriotismul” fără naţionalism nu e patriotism, ci internaţionalism globalist! Iar etapa primatului internaţionalismului credeam că am depăşit-o de vreo jumătate de veac, de la Declaraţia din aprilie 1964.

            În continuarea acestei idei, amintesc faptul că la seminarul care a urmat la Comana ceremonia comemorativă a 75 de ani de la jertfa supremă a militarilor români la Cotul Donului, ceremonie desfăşurată, simbolic, în biserica Mânăstirii, la solicitarea domnului general, impresionat de vestea că maestrul Coloşenco, editor şi al lui Nicolae Labiş, a găsit o amplă poezie inedită despre acea teribilă încleştare a adolescentului Labiş, colegul Coloşenco s-a referit în cuvântul său şi la acest subiect.

            Nu pot, în acest moment şi în contextual actual şi faţă de o anumită percepţie asupra patriotismului şi naţionalismului, să nu-l evoc pe genialul poet, care într-o trecere meteorică prin viaţă, de numai 21 de ani, a lăsat în urmă nu numai o creaţie impresionantă, dar, totodată, a fost larg deschizător de drum pentru marea generaţie de poeţi care i-au urmat: Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Cezar Baltag, Gheorghe Pituţ, Grigore Hagiu, Gabriela Melinescu, Constanţa Buzea, Ileana Mălăncioiu-şi n-am amintit decât câţiva. Mai ales că el este astăzi aproape uitat, ignorat sub monstruosul pretext că ar fi fost propagandist al regimului instaurat după 1945. Cei care, susţinând acest fals grosolan, care astfel profită pentru a înlătura din atenţia generaţiilor tinere pe unul dintre cei mai importanţi poeţi ai literaturii noastre, un adevărat fenomen, totodată una dintre cele mai pure conştiinţe, creatorul nu doar al conceptului, dar al ciclului de poeme “Lupta cu inerţia”, nu ştiu, sau se fac a nu şti că “poetul conformist, propagandist”, a reuşit tragica performanţă ca, până la 21 de ani să fie exclus din UTM, şi nu doar o dată, ci de două ori! Menţionez, din UTM-ul în care la acea dată, unul dintre secretarii Comitetului Central, veritabil politruc propagandist, era Paul Cornea, convertit subit după 1989 în anticomunist convins nu e singurul, dealtfel…), omagiat ca atare inclusiv de sinistrul GDS, totodată tăticul unuia dintre cei mai feroci cenzori antiromâni din rândul pesudoelitei autoimpuse, Andrei Cornea! Prima excludere datează în 1953, când organizaţia de la Şcoala de Literatură, sau poate cea de la raion, au comis o greşeală incredibilă-sau poate că au procedat astfel deliberat, pentru a anula implicit excluderea, care…nu a fost discutată şi confirmată de forurile superioare, conform prevederilor Statutului! După trecerea marelui eveniment găzduit în acel an la Bucureşti, Festivalul Internaţional al Tineretului şi Studenţilor, pentru reglementarea situaţiei, organizaţia a fost trimisă la CC al UTM, dar, din fericire, nu la tovarăşul secretar Paul Cornea, ci la o secretară care avea mai multă minte şi decenţă decât bătrânul, azi, politruc reşapat. Secretară care le-a sugerat că cel mai bine ar fi să facă abstracţie de excludere, dacă tot nu s-au îngrijit să obţină la timp şi confirmarea şi să-l reînscrie pe Labiş în evidenţă. A doua oară însă, excluderea a fost instigată de Mihai Beniuc, altminteri poet care nu poate fi ignorat, dar care nu avea nevoie de concurenţă, dar avea în schimb un “spate politic” atât de puternic încât nici protecţia pe care Mihail Sadoveanu a încercat să i-o acorde lui Labiş, pe care îl preţuia enorm, nu a mai folosit la nimic. Astfel, cu puţin înainte de moartea tragică-chiar posibil atentat!-, Labiş a fost exclus din UTM. De data asta perfect statutar! Evoc acel moment pentru că vreau să vă redau versurile absolut impresionante ale uneia dintre poeziile lui, care şi astăzi, mai ales astăzi, ar trebui să fie obiect obligatoriu de studiu la toate treptele învăţământului preuniversitar! Dacă toate-acestea fi-vor învăţate, poezie adresată mamelor:

 

Fiii voştri singuri hotărăsc în viaţă

Care-i meseria  ce o vor urma,

Fiii voştri singuri mai târziu învaţă

Taina ei fierbinte, nobilă şi grea.

 

Fiii voştri singuri mai târziu, fireşte,

Îşi aleg iubita mângâind-o blând,

Inima lor largă sinceră-şi rosteşte

În privinţa asta cel mai greu cuvânt.

 

Fiii voştri, însă, trebuie să-nveţe

Din copilărie încă, de la voi,

Primele îndemnuri, primele poveţe

Dorul de lumină, scârba de noroi.

 

Cât sunt fragezi încă, mame,  învăţaţi-i

Să iubească floarea pură din livezi

Să iubească-ntinsa mare şi Carpaţii,

Ce-şi înalţă-n ceruri fruntea de zăpezi.

 

Sufletul să-l aibă nentinat ca floarea,

Ochii lor să fie limpezi şi curaţi,

Să nutrească patimi vaste cum e marea,

Să înalţe gânduri cât aceşti Carpaţi.

 

Oamenii, din suflet, veşnic, să iubească,

Fraţi să-i socotească, simpli şi-nţelepţi;

Învăţaţi-i, mame, crâncen să urască

Pe acei ce-s duşmani oamenilor drepţi.

 

Să iubească versul, să iubească struna,

Ce-i curat în lume, ce e nou şi viu,

Cât sunt mici, să-nveţe a urî minciuna

Asta nu se-nvaţă când e prea târziu.

 

Să iubească ţara, pentru ea să sară

La nevoie-n ape, la nevoie-n foc.

Învăţaţi-i, mame, dragostea de ţară,

Ea cuprinde toate-acestea la un loc.

 

Ea să le sclipească-n licărul pupilei,

Să le crească-n suflet blândă ca un spic.

Să se teamă poate de ruşinea zilei

Când ar şti că ţării nu i-au dat nimic.

 

Dacă toate-acestea fi-vor  învăţate,

Restul o să vină de la sine-apoi

Şi-au să se-nplinească  visurile toate

Ce le-aţi  pus într-înşii, mame scumpe, voi.

 

            Am evocat pe Labiş şi această minunată poezie pentru că, la o privire mai atentă, domnul general Radu Theodoru şi Nicolae Labiş fac parte din generaţii foarte apropiate. Între naşterea domnului general şi cea a lui Labiş sunt mai puţin de 12 ani. Faptul că din atitudinea şi din creaţia lor emană acest fierbinte patriotism la care mă refer nu este o banală întâmplare. Ambii, născuţi în două provincii istorice diferite, domnul general în Banat, la Ineu, Labiş în munţii Bucovinei, au deprins acest nobil, înălţător sentiment exact atunci  şi aşa cum spune Labiş în versurile sale. Din copilărie, din familii, din şcoală, într-o etapă istorică în care patriotismul era, pe bună dreptate, un sentiment cu care românii se făleau, nu trebuiau să se ascundă şi ruşineze! Altminteri, n-ar fi existat imensa piramidă de oseminte ale celor care şi-au dat viaţa, aprope 800.000 de militari şi civili, în primul război mondial, care a constituit temelia de nezdruncinat a României Mari, pe care mie îmi place să o numesc-şi să o doresc!- România Eternă. După cum n-ar fi existat nici piramida de oseminte ale militarilor români căzuţi în al doilea război mondial, în principal în luptele pentru reîntregirea României sfârtecate în tragicul an 1940. Această rememorare ar trebui să ne pună pe gânduri, fiindcă e greu de presupus că în absenţa patriotismului şi a naţionalismului, ţara îşi mai poate reuni forţele şi energiile pentru a depăşi una dintre cele mai grave crize din istoria ei atât de framântată şi pentru a renaşte. Iar efortul exemplar pe care îl face generalul Radu Theodoru pentru reînvierea acestor sentimente, pentru cultivarea lor la tinerele generaţii care sunt astăzi educate programatic prin ocultarea lor este pilduitor şi demn de urmat.

            Poate că nu este o întâmplare că această sărbătoare a domnului general Radu Theodoru are loc azi, în prima zi a săptămânii în care, mai spre sfârşit, vom celebra magica zi de 1 Decembrie 1918, când s-a împlinit visul de foarte multe veacuri al românilor de a se aduna cu toţii în aceeaşi ţară. Zi în care începe luna care cuprinde şi cele două date, 2 decembrie în care s-a născut, în 1935, Nicolae Labiş şi 22 decembrie, în care, în anul 1956, se sfârşea el, victimă, cel mai probabil neîntâmplătoare, a “Păsării cu clonţ de rubin”.

            Pentru Ziua Naţională, să-i dorim României să fie cu adevărat Eternă şi să găsească forţa, inspiraţia, ambiţia şi patriotismul să poată trăi împlinirea la care mă gândeam în urmă cu câţiva ani, când am scris un poem în care îl invocam pe Eminescu, nu doar ca spirit tutelar şi protector al Neamului Românesc, ci şi ca fiind poate singura mare personalitate şi valoare naţională în jurul căreia s-ar putea realiza refacerea unităţii românilor astăzi atât de dezbinaţi:

 

Reîntrupează-te din clar de lună,

Oştirea risipită îţi adună.

De vechea fală să ne-aducă-aminte,

Trezeşte voievozii din morminte

Şi din istoria, care ne doare,

Fă să renască România Mare,

Legitimă, şi-atât de scump plătită!

O Românie Mare reunită,

O Românie Mare şi rotundă,

Coşmar pentru toţi cei ce stau la pândă.

 

            Domnului general Radu Theodoru să-i dorim sănătate, viaţă lungă şi putere să ne ofere în continuare noi volume, să fie, aşa cum ştie atât de bine, exemplu de naţionalism şi patriotism pentru întregul Neam Românesc, să-şi ducă mai departe cu mândrie boala care îl consumă de o viaţă, o boală pe care un alt mare poet şi patriot român, Adrian Păunescu, o definea atât de exact, de frumos şi inspirit:

 

O boală care se numeşte Ţară,

Iar leacul este ea şi numai ea.

 

 

27 noiembrie 2017

 

 

 

 

Articol scris de Eugen Zainea

Vizualizari: 61 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *