Articole recente

Evenimentele din decembrie 1989, prin însăşi natura lor, marcând doar prăbuşirea unui regim politic, au lăsat actorilor ieşiţi în stradă sarcina edificăriii unui alt regim politic. Un regim neimaginat ca proiect istoric înaintea datei de 22 din ultima lună a acelui an şi de aceea încropit programatic „pe picior” printr-o declaraţie ce n-a avut darul să devină istorică după mai bine de un sfert de secol. A urmat, în zilele şi lunile ulterioare, o aspră confruntare, inclusiv la nivelul străzii, între cei care s-au revendicat a fi „eroii rezistenţei anticomuniste”, coagulaţi foarte repede în aşa-zisele „partide istorice” (PNL, PNTCD şi PSD), pe de o parte, şi cei organizaţi ad-hoc într-un autointitulat Front al Salvării Naţionale, pe de altă parte. Şi chiar dacă s-a ajuns atât la colaborare între proaspeţii actori politici, din retorta acesteia ieşind legea electorală, cât şi la organizarea scrutinului din 20 mai 1990 pentru desemnarea Parlamentului şi alegerea Preşedintelui, soldat cu victoria zdrobitoare a FSN, cei învinşi au refuzat (în mod democratic??) să accepte rezultatele ieşite din urnele de vot. Aceştia din urmă au optat (tot democratic?) pentru continuarea confruntării, într-un autentic spirit revanşard, nu atât în Parlament cât mai ales în stradă. O „stradă” ce s-a redus inevitabil, am zice că în mod obiectiv, la un nucleu minuscul de protestatari, în raport cu România ca ţară, ce se lipiseră, din 20 aprilie 1990, de Piaţa Universităţii. „Fenomenul” numit Piaţa Universităţii, cu sfârşitul său precipitat din zilele de 13-15 iunie 1990, a devenit nu doar subiect de controversă politică şi juridică, acest ultim aspect constituind obiectul unui dosar aflat în prezent pe masa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci şi o „legendă” politică a forţelor de dreapta şi de extremă dreaptă. O legendă din care acestea din urmă au căutat să se alimenteze ori de câte ori s-au găsit în suferinţă pe scena luptei pentru Putere. O legendă de care lideriii dreptei, în frunte cu Preşedintele Klaus Iohannis, şi-au adus aminte cu promptitudine şi în zilele din urmă speculând cu un imens cinism politic durerea şi suferinţele provocate de incendiul de la Clubul „Colectiv”. Vizibil manipulaţi, cei aduşi în Piaţa Universităţii şi-au dat repede aere de „reformatori radicali” exprimându-se, fie prin diverse lozinci aparent intransigente, în realitate anarhiste, fie prin diferite gesturi mistico-politice, unele amintind de practici ale mişcării legionare de altă dată, drept „salvatori ai ţării”, cu pretenţia chiar de a reprezenta, nici mai mult, nici mai puţin, decât „conştiinţa vie a naţiunii”. O „conştiinţă” în faţa căreia s-a grăbit efectiv să se plece însăşi coaliţia partidelor politice aflată la guvernare prin demisia Guvernului mult prea labilului fost prim-ministru domnul Victor Ponta.

Pentru noi „Piaţa Universităţii” este o falsă expresie a ceea ce se numeşte criza politică existentă pentru că a intervenit doar ca urmare a unui abandon neconstituţional al Puterii. Altfel, de ce s-a acceptat o manifestaţie de stradă organizată ilegal, fără nici o aprobare din partea instituţiilor abilitate? De ce Preşedintele României „a tras de timp” în identificarea unei soluţii de ieşire din criza apărută peste noapte preferând să-şi petreacă sfârşitul de săptămână în oraşul de pe Cibin? În sfârşit, de ce partidele parlamentare, vizavi de aceeaşi criză, au urmat in corpore exemplul Preşedintelui? Ba, mai mult, de ce Parlamentul s-a considerat în afara evenimentelor ca şi când nici n-ar exista?

Articol scris de conf. univ. dr. Marin Badea

Vizualizari: 1078 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *