Am să-mi încep diatriba citându-l, din memorie, pe „tăticul” unuia dintre „marii revoluționari”, revoluționarul în pulover-marcă înregistrată, unul dintre cei care au „fericit” România după ce tocmai o supseseră până la epuizare cu toată tagma lor de păduchi comuniști din „perimetrul Primăverii”. Și cum vă ziceam, spunea „tăticul” că el le răspunde celor care îl întreabă „ce va fi după noi?”, după socialismul lor adică, asta am înțeles eu atunci, le răspunde, zic, „după noi tot noi venim căci noi nu suntem o paranteză în istorie, noi suntem istoria însăși”. Și cum „tăticul” ăsta nu era un oarecare ci însuși ideologul Partidului Comunist Român, am avut naivitatea omului de rând, crescut la țară cu frică de Dumnezeu, al meu nu al lor, să mă umflu în pene amețit de măreția momentului pe care îl trăiesc. Nu mi-am dat seama că perversul se gândea, așa cum va dovedi evoluția ulterioară a istoriei noastre, la familia lui și nu la neamul românesc. Ce credul am fost! Dar parcă numai eu am fost așa?! Nu deprinsesem înțelepciunea „să citesc printre rânduri” lucru pentru care aveam să plătesc, alături de alți naivi, cu vârf și îndesat. Și, după cum vă ziceam, după „tăticul” său a urmat fiul la luat „caimacul” din ceașca României. Cu o impertinență și cu un tupeu specifice tagmei lui, „revoluționarul” a sărit direct din tranșeea bătăliilor într-unul din scaunele capitonate ale României, care tocmai fuseseră eliberate de alde taică-său. Și fiind el flămând tare, căci tocmai fusese alungat de la masa bogată a celor care roboteau atunci la conducerea țării, fiind flămând am zis, a început să-și dea lui și a lor lui, cu vârf și îndesat, cele necesare traiului desfrânat în „perimetrul Primăverii”. Și, între noi fie zis, mi se pare „normal” să aleagă „Primăverii” că doar nu se putea relaxa în Prelungirea Ferentari. „Șoriciul” lor nu suportă decât miresmele florilor nu și duhorile mizeriei sociale. Și apoi, nu-i așa?, trebuia să se împlinească destinul: „după noi tot noi venim”.

Acuma, în mintea mea, s-a creat o mare lămurire căci, în România, în afară de „noi” cei care trăiau atunci în „perimetru”, mai eram și „noi” cei dinafara perimetrului și, slavă Domnului!, trăiam bine, în limitele dorințelor omului normal, trăiam interesant, munceam ca să ne făurim o viață mai bună și să scăpăm de moștenirea mizeră pe care ne-o lăsase regimul trecut. Învățând să citim și învățându-i și pe ceilalți 90%, adulții din jurul nostru, să facă același lucru deprindeam faptul că „împreună” putem realiza multe lucruri frumoase și valoroase și că putem începe să trăim demn, fără grija zilei de mâine. Încet, încet în loc de ”eu” am început să folosim tot mai des „noi”. Pe „noi” cei de dincolo de gardul perimetrului ne unea un entuziasm sănătos Noi trăiam ca vulturii și nu ne prea interesau păduchii cu ifose elitiste, din perimetru. Aici am greșit noi cei care cuprinși de entuziasmul construirii nu am observat caracterul duplicitar al „socialismului” nostru. Noi am pierdut și au câștigat ei, păduchii. Și, astfel, s-a împlinit blestemul: după ei tot ei au venit.

Articol scris de dr. Dumitru Stanciu

dr. Dumitru Stanciu

Profesor universitar, Universitatea Politehnică București. Reprezentant al Partidului Alternativa Socialistă și membru al Biroului Executiv în Partidul Stânga Europeană. Preşedintele fondator al Asociaţiei de Prietenie România-Cuba.

Vizualizari: 522 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *