Este o entitate care atrage după sine numai nenorociri. Prin consecință, este bine să stai cât mai departe de ea. Mai pe românește, este bine ca drumul tău să nu intersecteze zona în care bântuie ea, pacostea. O să-mi spuneți că sunt multe situații în care fugi tu de ea dar, din nenorocire, vine ea spre tine și îți aține calea. În asemenea situații este bine să acționezi cu calm, inteligență și imaginație în așa fel încât să o determini să se autoelimine. Este posibil. Dar îți trebuie mult har pentru acest lucru. Cam la aceasta s-ar rezuma lecția mea despre pacoste însă ca orice lecție, pentru a fi pragmatică, ar trebui să fie întregită cu câteva studii de caz. Așadar să luăm aminte.

Cea mai mare pacoste, sau pacostea numărul unu, de pe capul României a fost, este și, deocamdată, rămâne sfertodoctul din docurile Constanței, împins de spuma neagră a valului politic, nici mai mult, nici mai puțin, decât pe scaunul de Președinte al României. Vă dați seama ce blestem pe capul meu, în acest articol am să vorbesc numai în numele meu, să fiu reprezentat în lume de această arătare care aducea, mai de grabă, cu cealaltă „rudă” a rasei umane care a rămas agățată în copac?! Frumos ca un Quasimodo, dar mult mai prost decât el, arătarea, după ce ne-a fericit zece ani, urmare a unei „crize”de inspirație a poporului român, nu binevoiește să dispără în negura anonimatului și ne bântuie în continuare prelungind coșmarul vizionării lui. Grație presei „libere”, pentru care banul este tot atât de vital ca aerul, pacostea din docuri este prezentă și își dă „cu presupusul” ori de câte ori ceva frământă România sau poporul român. Nu, nu sunt chemați să-și spună punctul de vedere sau să ofere soluții academicienii, ăia care mai sunt, oamenii de știință, profesorii universitari, filozofii etc. Pacostea din docuri, roșu, zbârcit și transpirat ca un limbric, umple ecranele tuturor televiziunilor și ne „fericește” cu opiniile lui chioare, ca și persoana în cauză, care trebuie să fie soluțiile „definitive” pentru orice problemă. Și cum „prostul dacă nu-i fudul nu este prost destul” sfertodoctul este convins, și el dar și ceilalți care-l urmează, că toate belele – căci am uitat să vă spun că pacostea produce belele – cu care a împodobit România, pe vremea când păta tronul României, au fost „acte” de mare finețe politică, acte ce vor marca ultrapozitiv viitorul României. Pacostea din docuri a nenorocit România, el este convins că a salvat-o, nu numai prin belele pe care i le-a dăruit ci și prin marile acte de corupție prin care el și nemul lui blestemat de lipitori spurcate au furat această țară. Și pentru că această dâră lăsată de el în istoria României ar merita, după vederile lui de mare chior, să fie „respectată”cum se cuvine, ipochimenul solicită pentru tot restul vieții un palat unde să își conserve mizeria. Românii, cei clarvăzători ca și pacostea din docuri, au sărit ca arși și i-au satisfăcut și această dorință. Nu am spus ultima pentru că sunt convins că pacostea din docuri nu se va liniști odată cu cazarea lui la palat. Ca o primă constatare amară aș vrea să remarc apetitul idioților din România pentru „viețuirea” de zi cu zi în palate. Căci, uite așa, încet, încet, tot ce a fost frumos în România, prin contactul cu „urdorile” ei, începe să pută și „Grădina Maicii Domnului” devine iadul pe Pământ.

Și pentru că am vorbit de pacostea de la Palatul Cotroceni n-ar fi onest să nu amintesc câteva cuvinte și despre pacostea de la Palatul Victoria. Interesantă prin manifestările și prezențele ei, patronate parcă de principiul de incertitudine al lui Heisenberg, pacostea de la Palatul Victoria este un fel de unicat și prin „bucățile” care articulate alcătuiesc biografia sa. La ea, la pacostea de la Palatul Victoria adică, nu poți fi sigur ce studii are, dacă le are cu adevărat, ce doctorat are, dacă îl are cu adevărat, între noi fie spus i-ar place să-l aibă, ce competențe are sau ar trebui să aibă, ce preferințe pentru călcat strâmb are, că doar „om”e, nu-i așa? Cu ascendență de golan educat pe peroanele gărilor din Paris – ce mai, studii în străinătate!!! – are un aer de aventurier și se comportă ca atare. Nenorocirea este că își face încercările riscante pe spinarea poporului român. L-aș putea compătimi, pe el pe poporul român adică, dacă nu aș ști că el a făcut alegera drumului cu asemenea „conducători”. Dar dacă stau și mă gândesc și eu sunt popor român și, din câte îmi aduc aminte, eu nu i-am ales. Ceea ce mi se întâmplă mie și altora ca mine se cheamă ironia soartei. În România sunt cam prea mulți loviți de ironia soartei, este a doua mea constatare amară.

O pacoste în germene care se prefigurează pe plaiurile mioritice o reprezintă Gustav cel de fier care, în calitatea lui de ocupant al „tronului” de la Cotroceni, „promite” mult în sensul vicierii atmosferei politice din România. Nesuportând ideea de a fi echidistant politic, aceasta și ca urmare a promisiunilor făcute mafiei care l-a propulsat în marea demnitate, el fiind un individ care-și ține cuvântul dat, nu-i așa?!, Gustav de România se spetește în plitica lucrului dubios făcut. Ca ocupant al spațiului geografic românesc și ca plătitor al taxelor din care mănâncă și domnul în cauză, încerc, este dreptul meu, să găsesc motive de satisfacție personală „suferită” de mine după așezarea neamțului la Cotroceni. Din păcate constat că în afara vizitelor sale peste graniță în scopul găsirii a noi și noi croitori pentru înțolirea tovarășei sale de viață, în ciuda faptului că ea continuă – după părerea specialiștilor – să se îmbrace neinspirat și dezagreabil, Gustav de România nu a realizat nimic, dar absolut nimic, în sensul propulsării României pe traiectoria importanței și respectului pe care gravita altădată. În comparație cu cel care a amenajat Cotroceni-ul dar nu a locuit nici o zi acolo, ocupanții ulteriori pot fi considerați demni pretendenți la premiul „nulitatea de aur” acordat de națiunea recunoscătoare. Aceasta ar fi a treia mea constatare amară.

Dar poate pacostea pacostelor din România o constituie, din nefericire, justiția din România. Eu cred că una din aspirațiile cele mai pregnante ale unui om normal, echilibrat din toate punctele de vedere, este aceea de a trăi intr-o lume a dreptății, în care să ai parte de dreptate și să slujești, la rândul tău, dreptății. După 1989, în România se întâmplă, din punct de vedere al justiției, fenomene care le depășesc în grotesc chiar pe cele care alcătuiesc un coșmar. Țara este practic călărită de „justițiarii” României care, plătiți excesiv de bine, îi execută pe români după bunul lor plac, spectaculos și după rețeta „vestului sălbatic”. Astăzi, în România, în zornăit de cătușe, intră la „răcoare”, de-a valma, vinovați și nevinovați. Ieșirea este accesibilă mai ales celor cu bani mulți, ceilalți, chiar cei nevinovați, așteptând să le surâdă un noroc care nu prea are timp de ei. Spectacolul ar putea fi suportabil dacă ar fi și un pic, măcar un pic, eficient. Eficiența s-ar putea măsura prin sumele de bani furați din buzunarul statului, cel de drept bineînțeles, recuperate. Din păcate spectacolul justiției din România se încheie cu reîntoarcerea păduchilor cotropitori exact în punctele și în stările de sațietate din care au fost adunați. Ceea ce este uluitor ar fi faptul că dacă cel mai mare bandit care a acționat într-o gașcă ajunge primul la „justițiari” și-i toarnă pe ceilalți el este absolvit de toate păcatele și lăsat în plata Domnului cu toată „agoniseala” furată. „Curat murdară” justiție, ar fi a patra mea constatare amară.

Dar cea mai amară constatare ar fi aceea că: LA CÂTĂ PACOSTE ESTE ÎN ROMÂNIA DE CE SĂ NE MAI MIRĂM CĂ BELELE CURG PE CAPUL ROMÂNILOR ?!

Articol scris de dr. Dumitru Stanciu

dr. Dumitru Stanciu

Profesor universitar, Universitatea Politehnică București. Reprezentant al Partidului Alternativa Socialistă și membru al Biroului Executiv în Partidul Stânga Europeană. Preşedintele fondator al Asociaţiei de Prietenie România-Cuba.

Vizualizari: 892 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Socialistul pe Facebook