Marin_Preda[1]

Marin Preda (1922-1980)

Îmi pare că ședința asta s-a petrecut prin 1974, însă din cele câteva „probleme aflate pe ordinea de zi” doar de una îmi mai amintesc: anume intrarea în PCR – Partidul Comunist Român – a directorului editurii „Cartea Românească”, Marin Preda. El era considerat un clasic în viață încă de la publicarea romanului său „Moromeții”, în 1953, astfel că întâmplarea nu era una oarecare, era chiar un eveniment. Mai ales că, nu știu de unde și de când, se născuse legenda că Marin Preda refuzase să devină membru de partid pe motiv că el avea o altă idee despre rezolvarea problemei țărănești în România. Cum în epocă era de actualitate cooperativizarea agriculturii, încheiată pe hârtie în 1962, îți puteai imagina că scriitorul respingea soluția propusă și susținută de comuniști și se pronunța în favoarea micii proprietăți asupra pământului. Nu era ceva nou. Legionarii avuseseră, înainte de războiul al doilea, un slogan care cucerise înapoiatul și săracul sat românesc: omul și pogonul! Totuși, după ce am citit „Moromeții”, eu nu am înțeles că Marin Preda ar fi fost dușman al colectivizării. Dar cum se întâmplă de obicei, când se ivesc, miturile își iau zborul și își trăiesc viața lor proprie, adeseori fără prea mare legătură cu persoana sau episodul petrecut în realitate. Fapt este că luasem de bună ceea ce auzisem pe vremea studenției mele: Marin Preda nu va deveni comunist decât atunci când se va rezolva „chestiunea țărănească”!

Îl cunoscusem personal pe scriitor prin 1967 – 1968. Fusesem proaspăt numit secretar literar și apoi director al Teatrului de Stat din Turda și ca orice sită nouă, cum se spune, venisem cu un proiect. Anume să duc o politică de susținere mai energică a repertoriului românesc. Eugen Barbu îmi dăduse textul de la „Să nu-ți faci prăvălie cu scară”, iar Marin Preda îmi promisese „Martin Bormann”. Prin 1969, îmi pare, am și pus în scenă piesa lui Eugen Barbu, în premieră absolută – la Turda, și nu la Teatrul Național din Cluj-Napoca, așa cum a scris cineva mai târziu.

Pe vremea aceea, fiind tânăr, nu prea aveam experiență de viață, în orice caz nu pe aceea scriitoricească și a coteriilor scriitoricești. Eu îmi imaginasem că marii creatori se aflau cu toții în cele mai cordiale relații. Lucrurile nu stăteau chiar așa. Exista, bineînțeles, solidaritatea de breaslă, la modul general, dar până la un punct, adicătelea până la operă și interesul fiecăruia de a se afirma și manifesta. Marin Preda nu mi-a dat niciodată piesa „Martin Bormann”, pretextând ba că nu era definitivată, ba că nu e momentul, cum se vorbea în epocă. Mult mai târziu, după ce a murit, mi-am dat seama că nu dorise pur și simplu să apară în repertoriu alături de Eugen Barbu. Pe ce mă bazez? Pe nimic. Este o simplă impresie. Nu se întemeiază pe ceva anume. De-a lungul anilor am stat în mai multe rânduri la taclale cu maestrul și trebuie să spun că, în prezența mea, niciodată nu l-a vorbit de rău pe Eugen Barbu.

De altfel nici alți scriitori nu au răspuns invitației mele – din motive pe care nu le știu și despre care nici nu am discutat vreodată cu cei în cauză. Citisem, de pildă, un text al lui Dumitru Radu Popescu, în revista „Steaua”, o piesă foarte bună, „Cezar, măscăriciul piraților”, voiam să o punem în scenă, dar până la urmă nu am primit acordul autorului. L-am întâlnit de nenumărate ori pe D.R. Popescu, i-am fost și subaltern la Uniunea Scriitorilor, iar mai apoi am lucrat împreună la Editura Viitorul Românesc, însă nici astăzi nu cunosc de ce nu s-a realizat spectacolul. Cu Marin Sorescu s-a întâmplat altceva, el îmi dăduse un text, însă mi-l refuzaseră cei de la Direcția Teatrelor din Consiliul Culturii. Dar poate că fusese în cazul lui și un pic de joc. Eram chiar prieten cu Marin Sorescu și mă tem că a recurs la o mică stratagemă ca să nu mă supere. El voia un debut de răsunet și Teatrul din Turda era prea mic pentru un asemenea eveniment. Care s-a petrecut după inundațiile catastrofale din 1970, cu piesa „Matca”. Sorescu făcea și regia spectacolului, dar nu prea ieșea bine, așa că a fost rugat Liviu Ciulei să termine lucrarea. La acea vreme nu mai eram director la Turda, dar eram referent literar la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, unde s-a realizat în cele din urmă premiera. Așa că singura mea contribuție a fost să merg în câteva rânduri la tipografia din Bacău la care se tipărea caietul de sală, cum se obișnuia pe vremea mea.

***

În 1971 am demisionat de la Teatrul din Turda cu oarece scandal. La începutul verii avusese loc o ședință importantă la Consiliul Culturii, în care se dezbătuseră problemele de “creație artistică” într-o manieră nouă. Unii considerau că acea nouă manieră era retrogradă și aducea atingerea “libertății de exprimare”. Nu vreau să intru în amănunte, dar trebuie să spun că eram influențat de emisiunile celor de la Europa Liberă, respectiv de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca și ceilalți. Drept care am refuzat să particip la respectiva Plenară și i-am scris o scrisoare de protest lui Nicolae Ceaușescu. Și pentru a evita orice surpriză, am expediat memoriul din Craiova, printr-un prieten, profesorul de istorie Iosif Tămaș.

Simt nevoia să spun, însă, acum, la peste 40 de ani de la evenimente, că eu am greșit atunci. Am avut curiozitatea să recitesc unele articole ale Ilenei Vrancea, Monicăi Lovinescu și ale altora din epocă și pot să afirm că nici luările lor de poziție nu erau tocmai curate. Ele prefigurau ceea ce s-a creat după ’89, nefericitul curent antiromânesc de dreapta, dogmatismul de dreapta, așa cum se vede el astăzi și care a fost așa de bine păstorit de ICR – Institutul Cultural Român – sub conducerea lui H.R. Patapievici.

Rămas fără slujbă după nechibzuita întâmplare, a trebuit să mă adaptez. I-am scris lui Marin Preda și i-am povestit în ce încurcătură am intrat. Bine, am vorbit eu cu mai mulți atunci, cu D.R. Popescu, Mircea Zaciu, Ion Brad, Zaharia Stancu, Ioanichie Olteanu și nu am fost lăsat de izbeliște. Marin Preda mi-a răspuns foarte repede. Nu comenta episodul, dar îmi zicea cam așa: „Lasă-i dracului pe toți din teatru, dacă tot ai demisionat, mută-te la București, scrie – și dă cărți la editură să avem ce publica!” Așa că am rămas în legătură cu maestrul, care mi-a și contractat un volum de proză scurtă și evocarea pașoptistă Marele Sigiliu.

E drept, la vârsta mea, după atâţia ani de la evenimente, privesc lucrurile cu detaşare, totuşi trebuie să spun că acele peripeţii mi-au schimbat viaţa. Şi putea să fie şi mai rău dacă nu interveneau D.R.Popescu şi Ioan Vedeanu. Acesta din urmă era inginer de meserie dar era şi prim secretar al Comitetului Municipal de partid Turda. Mă rostuisem deja în Bucureşti când o citaţie de la Procuratura din Turda mă aduse cu picioarele pe pământ. Adicătelea ce credeam eu? Că nu era cazul să trag şi oarice consecinţe? Procurorul Muller, care instrumenta dosarul, fusese portarul echipei de fotbal Universitatea Cluj prin anii 60. Mă gândeam că făcea parte din altă generaţie de slujbaşi, cu o altă deschidere faţă de actualitatea vremurilor. Nu îmi dădeam seama unde şi cum călcasem pe bec, dar nu mă consideram fără de prihană, ca să zic aşa. Omul e supus greşelii, cum ne asigură clişeul, prin urmare mă pregăteam să înfrunt situaţia aşa cum urma să mi se aducă la cunoştinţă. Muller mi s-a adresat cam astfel: Domnule, eşti citat în calitate de martor, dar pot să decid să fii inculpat pentru abuz în funcţie. Există elemente şi pentru a te agăţa cumva, după cum am şi argumente să te scot din belea. Personal nu aş vrea să te trag în jos. De aceea eu te sfătuiesc să te duci la primul secretar Vedeanu şi să discuţi cu el.

Eram sigur că acela trebuie să fi fost supărat pe mine. Într-adevăr, ce îmi lipsise să nu îi fac un asemenea pocinog? Fiindcă şi lui i se trăsese un perdaf că “nu manifestase vigilenţă”. Că m-a promovat la 27-28 de ani director de teatru, că îmi repartizase un apartament de trei camere în buricul tîrgului, că mă ajutase să rezolv problemele locative ale actorilor? Îmi imaginam eu cam la ce reproşuri să mă aştept şi mi-era groază de întâlnirea cu el. Parcă intuind ce gânduri îmi treceau prin cap, Muller îmi zise înainte de a ne despărţi că ar fi bine dacă aş vorbi şi cu D.R.Popescu, dânsul fiind şi şeful Asociaţiei Scriitorilor, filiala Cluj. Asta mi-a convenit de minune. Am luat maşina lui Mircea Ivan şi m-am dus la redacţia revistei Tribuna. D.R.Popescu era redactorul şef al publicaţiei. I-am povestit despre discuţia cu Muller şi dumnealui zice hai! Ne-am dus la Turda. Du-te şi bea o cafea şi aşteaptă-mă la cofetărie, îmi spune după ce ajunserăm acolo. După vreo oră şi ceva apare dl. Popescu şi îmi face semn să ne întoarcem la maşină. Hai să mergem, zice, s-a terminat. Nu o să te mai deranjeze nimeni, niciodată. Şi chiar că nu m-a mai întrebat cineva de sănătate în acea chestiune. Atunci dl. Popescu nu mi-a dat amănunte despre întâlnirea cu Vedeanu, dar în primăvară mi-a povestit că existase un dosar pe masa primului secretar şi nu era tocmai subţire, însă omul judecase situaţia cu omenie şi multă, multă înţelegere.

Când, în 1974, s-a discutat primirea lui Marin Preda în partid nu mă aflam la prima întâlnire cu el.

– De ce intrați, maestre, în PCR? l-am întrebat. Și i-am povestit despre ce se vorbea pe vremea studenției mele. Anume că el nu va intra în partid până nu se va rezolva problema țărănească.
– Nu am auzit de chestia asta niciodată, mi-a spus Marin Preda. E un fals. Dar dumneata de ce ești împotrivă? Să știi că nu era în regulă nici cum trăiau țăranii în perioada interbelică, vorbesc de masa mare a țărănimii, aceea care, în proporție de peste 80%, deținea până în 3 hectare de teren arabil. Se făcea o agricultură de subzistență, de trai amărât. Dumneata ai o idee mai bună decât cooperativizarea?

Sigur că nu aveam, nici nu mă preocupase vreodată soarta micului producător individual. Și chiar dacă aș fi avut o părere, nu aș fi îndrăznit să i-o fac cunoscută. Marin Preda poseda o judecată limpede și tăioasă, asemenea oamenilor din Poiana lui Iocan. Nu era cazul să-mi dau eu cu părerea despre un subiect asupra căruia în mod evident el reflectase îndelung, așa cum rezultă din romanul său „Moromeții”, poate cea mai bună carte despre lumea satelor din perioada interbelică.

– Nu este adevărat că am zis ce ai auzit dumneata, reveni Preda, dar, ce-i drept, nici nu mă înghesuiam să intru în partid. Adevărul este că Baconski și Gafița mă presează să fac pasul fiindcă ăia mai mari vor să mă schimbe din postul de director al editurii dacă rămân pe dinafară.

Marin Preda condusese „Cartea Românească” încă de la reînființarea ei, în 1970, mi se pare, și mulți scriitori erau interesați ca lucrurile să nu se schimbe. Dar nu era numai interesul personal la mijloc. Anatol Baconski, bunăoară, traversa o perioada destul de ciudată. El fusese redactorul șef al revistei STEAUA, care apărea la Cluj. Nu îl întâlnisem personal, dar îl vedeam adeseori venind sau plecând de la redacția care se afla pe strada Horia, lângă Facultatea de Filologie. Mai târziu, când am ajuns student la Filologie, i-am cunoscut pe Aurel Rău, Victor Felea, Dumitru Radu Popescu, Radu Enescu, Aurel Gurghianu, Dumitru Ghișe, toți tineri, la vremea aceea, și care erau atunci marile speranțe ale revistei.

Nu am informații din sursă directă despre motivul pentru care Anatol Baconski părăsise Steaua pe la sfârșitul anilor ’50, parcă 1959, și se mutase la București. Nu l-am întrebat nici pe fratele poetului, Leon Baconski, lector, și mai târziu profesor universitar. L-am avut dascăl la literatura contemporană și mi-a rămas în amintire ca un om generos și inteligent. Poate prea cumsecade. Mie mi-a căzut la examen un subiect legat de teatru și nu prea m-am descurcat. Trebuia să dezvolt, printre altele, un fel de exegeză a unei piese care se juca în epocă, „Mare meci la Chițăoani”. Nici astăzi nu țin minte autorul, spre rușinea mea. Sidonia Drăgușanu sau Ion Băieșu? Cumva Dominic Stanca? Ori nici unul? Leon Baconski mi-a dat totuși nota 10!

Pe la începutul anilor ’70, poate sfârșitul anilor ’60, postul de radio Europa Liberă a început să difuzeze, în serial, romanul lui Anatol Baconski, „Biserica Neagră”, dacă bine îmi aduc aminte, și cartea nu s-a mai tipărit în România. Nu mă îndoiesc de faptul că Marin Preda a dorit să publice lucrarea, dar vor fi fost piedici serioase dacă nu a reușit.

În privința lui Mihai Gafița, iarăși, nu cred că doar interesul personal era la mijloc. În primul rând că pe vremea aceea nu se punea problema ca omul care voia să se angajeze să nu găsească un loc de muncă, fie și într-un domeniu mai special, cum era producția de carte. Apoi Mihai Gafița era un nume de referință în lumea literară. Era un editor valoros, cu experiență, apreciat de breasla scriitoricească. Îl cunoscusem prin 1967, când el era redactor șef al Editurii Pentru Literatură. Mă prezentase Domițian Cesereanu, care îmi era redactor de carte. Mihai Gafița m-a ajutat mult în anii ce au urmat. Din nefericire el s-a prăpădit la cutremurul din 4 martie 1977. De altfel și Anatol Baconski a murit tot atunci, și în același loc, aflându-se ei în vizită tocmai în seara cu pricina la Mihail Petroveanu și Veronica Porumbacu.

De bunăseamă că erau mulți scriitori care doreau ca Marin Preda, „monșerul”, cum îl porecliseră confrații, fiindcă el așa li se adresa tuturor, să rămână director la Cartea Românească. După cum sigur erau și colegi ostili ideii sau măcar neinteresați de chestiune. Oricum, nu s-a pus problema să nu fie primit în partid.

***

Prin vara lui 1976 a intrat la tipar Marele Sigiliu, volumul I. Era un tom masiv, lucrat cu multă trudă la Coresi, căci pe atunci nu existau posibilităţile tehnice de azi. Academicianul Dan Berindei îmi făcuse un referat profesional excelent și editura primise astfel toate aprobările necesare pentru apariție. Mai mult, Mihai Gafița scrisese o prefață menită să atragă atenția asupra cărții și a problematicii ei. La ediția a II-a, tipărită în 1987, din pricina unei încurcături contabile, ceva legat de drepturile de autor, prefața nu a mai fost inclusă în lucrare, spre părerea mea de rău. Cum nu trag nădejde la o a treia reeditare, nu cred că voi mai avea ocazia să valorific textul, foarte favorabil, elaborat de Mihai Gafița.

Lipsisem din București vreo două săptămâni fiind trimis la Petroșani. Mai multe mine din Valea Jiului intraseră într-o mișcare de protest social. Minerii cereau zi de muncă de șase ore, servicii pentru nevestele muncitorilor din zonă, îmbunătățirea asistenței sanitare, o aprovizionare cu produse alimentare mai apropiată de nevoile oamenilor, locuințe și alte revendicări. Primul ministru din acea perioadă, Ilie Verdeț, deplasat de urgență la Petroșani, fusese obligat de liderii grevei să îi comunice lui Nicolae Ceaușescu doleanțele lucrătorilor din cabina unui telefon public, pentru ca să audă și ei că li se transmit exact spusele lor. Președintele trebuise să fie prezent la Soci, în URSS, la o întrunire cu Leonid Brejnev, secretarul general al PCUS, și ceilalți conducători ai țărilor din tabăra socialistă. Ceaușescu a promis că după respectivul summit va merge în Vale și va discuta toate problemele care se iviseră acolo.

Şi într-adevăr s-a dus şi a negociat cu minerii, iar după aceea Nicolae Ceaușescu a ordonat să i se prezinte un document complet privind situaţia socială din zonă. Drept care de la toate ministerele au fost constituite echipe care să elaboreze materialele necesare. Au fost trimiși și oameni de la Consiliul Culturii, îmi amintesc de Blăjan, Chiriacescu, Stoichițescu din formația de atunci. Din care făceam parte și eu, care lucram la Casa Centrală a Creației Populare (mai târziu aceasta se va comasa cu Folclorul lui Mihai Pop și Dialectologia lui Rosseti, devenind Institutul de Cercetări Etnologice și Dialectologie). Treaba mea era să țin legătura cu Uniunea Scriitorilor pentru a organiza şezători literare la Casele de Cultură.

L-am sunat pe Traian Iancu, directorul Fondului Literar, pentru că el era omul cu banii care trebuia să acopere cheltuielile necesare. De altfel scriitorii se cam înghesuiau să prindă asemenea manifestări fiindcă li se deconta costul biletelor și li se achita o diurnă zilnică de 60 de lei, așa numita documentare. Experimentatul director era pregătit deja să demareze suita de acțiuni. Nu mai țin minte cine s-au perindat prin Petroșani în cele două săptămâni, cât am stat noi pe acolo, dar nu pot să nu-l evoc pe Tata Iancu, așa cum îl măguleau clienții obișnuiți ai Fondului: el a deschis balul, cum se zice, cu o seară de poezie la Casa de cultură din Petroșani. Care seară, vă dați seama, s-a terminat la restaurantul ,,Minerul” căci, grevă-negrevă, literații erau și ei truditori cu nevoi de mâncare și de băutură. Pe bune, însă, oamenii mai mult trăgeau de timp în așteptarea trenului de noapte spre Craiova și București decât de pahar. Tata Iancu semnase documentările nu pentru o zi, cât durase spectacolul, ci pentru cinci, adică pentru trei sute de lei numai buni de adăugat la bugetul familiei.

Atmosfera era destinsă. Localul era plin de mineri nu numai în acea seară, ci zilnic, fiindcă lucrătorii, când ieșeau din schimb, trebuiau musai să își astâmpere setea. În abataje era căldură mare și praf la greu. Băieşii prestau o muncă istovitoare. Sincer, eu mă așteptasem ca în oraș să domnească încordarea. Nu era ceva obișnuit ca muncitorii să intre în grevă, în orice caz asemenea evenimente nu țineau prima pagină a ziarelor. Și nici nu erau toate exploatările în grevă. Dar lumea își vedea de treburile ei, protestatarii de ale lor. Aceştia din urmă pichetau la Uricani, unde nu se lucra, dar, din câte am înțeles, manifestările erau coordonate, nu se acționa la nimereală. Cum nu era o întâmplare nici faptul că vârful de lance, ca să folosesc o expresie gazetărească, provocase străpungerea tocmai la mina din Uricani: acolo, în 1929, sub cârmuirea țărănistă, guvernul, în loc să rezolve cauzele nemulțumirilor muncitorești, îi tratase cu gloanțe pe răsculați. Simbolistica gestului era menită să atenționeze puterea să nu o ia și comuniștii pe calea burgheziei interbelice.

Fără îndoială că lucrurile erau ceva mai complicate, însă numai de șezătorile literare organizate de serviciile culturale nu duceau oamenii lipsă. Cei de la ministerele importante – sănătate, comerț, industrii, construcții și altele se aflau într-adevăr la locul lor. Probleme existau și ele trebuiau rezolvate. Noi, cu poeziile noastre, cam tăiam frunze la câini, cum se zice, așa că m-am simțit ca eliberat din armată când am plecat din Vale.
– N-ai mai trecut pe-aici, îmi spuse Mihai Gafița.

Așteptasem ceva vreme până să intru la el. Erau în permanență scriitori cu propuneri editoriale, corecturi, lecturi, care făceau coadă să ajungă la redactorul șef.

– Am fost la Petroșani, m-am justificat eu, cu toate că nu era nevoie. Oricum venisem neprogramat.
– Ce-i pe-acolo? s-a interesat Mihai Gafița, curios deodată.

I-am povestit ceea ce văzusem, și nu văzusem mare lucru, după care am ajuns la încheierea că dacă vrem să aflăm ceva mai multe trebuie să ascultăm Europa Liberă. A râs, după care mi-a reconfirmat că se culegea la carte și că toate erau în regulă în această privință.

Am coborât în holul editurii. Marin Preda tocmai dădea să intre la Liuba, secretara lui. L-am salutat, mi-a răspuns, după care se opri:

– Ce faci, monșer? îmi zise el amical.
– Maestre, am trecut și eu pe-aici să mai văd cum stau cu lucrarea, i-am răspuns. Am lipsit vreo două săptămâni și voiam să aflu noutăți.
– Pe unde-ai umblat? se interesă Preda, de bună seamă din politețe.
– Pe la Petroșani, domnu’ Preda, l-am informat eu cu glas tare, să se audă.
– Ce-i pe-acolo? se interesă el.
– Nu prea mi-este foarte clar ce se întâmplă, am recunoscut eu.
– Cum așa?
– Păi nu am avut cum să intru la comitetul de grevă, așa că nu prea cunosc lucrurile decât din auzite, i-am explicat.
– Aha, sunt secrete, presupuse „monșerul”.
– Nu aș zice că sunt secrete, doar că eu nu am avut acces la discuții. E drept că nici nu am încercat, m-am scuzat.
Marin Preda îmi făcu semn să intru în biroul lui. Liuba apăru și dânsa cu un bol plin de căpșuni. „Monșer” avea întotdeauna căpșuni în frigiderul de la editură, vară, iarnă.
– Ia loc, mă pofti maestrul, făcându-i secretarei semn că nu voia să mănânce, după care continuă: Ți-a spus Gafița să treci pe la mine?
Nu, nu îmi spusese încă, poate uitase, doar ce fusesem pe la el.
– Uite, reveni Preda, m-am uitat și eu peste lucrarea dumitale. Pare o carte serioasă. Așa că o să îți stabilim un tiraj bun, ca să câștigi și dumneata  un ban.
Era o veste minunată, chiar dacă știam că aveam datorii la Fondul Literar, datorii pe care contabilii le executau deîndată ce soseau dispozițiile de plată. Din câte mi-am dat seama repede, urma să primesc vreo 400.000 de lei, cam cinci automobile „Dacia” sau două apartamente de câte patru camere. Asta și fiindcă aveam un ordin, „Meritul Cultural”, datorită căruia mi se reducea substanțial impozitul pe drepturile de autor.
– Maestre, sunt copleșit, mi-am exprimat eu gratitudinea, pentru că aveam mare nevoie de bani.
Nu am murit de foame și nici nu am trăit în mizerie, după cum nu am trăit nici în belșug, fie înainte, fie după lovitura de stat din 1989, dar siguranța traiului mai așezat îmi surâdea, se înțelege.
– Dacă nu v-ați supăra, aș îndrăzni să vă invit la masă, mi-am încercat eu norocul. Norocul, fiindcă nu știam cum va reacționa „monșerul”, că nu mă trăgeam eu de șireturi cu autorul „Moromeților”.

Preda nu a părut surprins de invitație, s-a uitat la ceas, după care făcu semn că da. Era cam vremea amiezii, de altfel, el sosea la editură de fiecare dată în jurul orei 12. Acuma era ceasul unu, nu era coadă la el, așa că își chemă șoferul, pe nea Dumitrescu, îi spuse și Liubei că nu se mai întoarce la birou și am plecat.
– La Capșa, comandă Preda.

Bine, să nu vă închipuiți că eram un obișnuit al localului. Pe vremea aceea nu prea mă omoram cu petrecerile. De fapt niciodată nu am fost un client de cârciumă consecvent. Mai beam și eu câte o bere sau o cafea din când în când la „madam” Candrea, restaurantul breslașilor de pe Calea Victoriei 115, la „Miorița” sau „Ovidiu”, care erau pe lângă vechiul sediu al Uniunii Scriitorilor și al Fondului Literar de pe Șoseaua Kiseleff numărul 8, dar cel mai adesea petreceam vremea cu amicii la „Turn” sau „Apolodor, grădina tuturor”, crâşma de lângă blocul literaților, bloc a cărui construcție începuse încă sub președinția lui Zaharia Stancu și fusese terminată în 1975.

Mai fusesem în câteva rânduri în braseria Capșa, de fapt mai mult trecusem pe lângă ea – fiindcă îmi era zilnic în drum spre sau dinspre slujbă sau casă. Era un local cu ștaif care avusese perioada sa de glorie în perioada interbelică, frecventat de gloriile literaturii și ale gazetelor de pe Sărindar. Braseria nu mai era în voga de altădată, dar rămăsese în continuare o destinație plăcută și elegantă.

Marin Preda nu voia să stea în braserie și am urcat la etaj, unde era restaurantul, pe care nu îl văzusem până atunci. De fapt nici nu avusesem habar de existența lui.

Înainte de asta „monșerul” cumpără, de la garderobă, mai multe pachete de țigări Kent, explicându-mi că are de scris și că el fumează destul de mult. Mi-am cumpărat și eu. Fumam, ca majoritatea românilor, Carpați, dar mi-am zis că într-un asemenea restaurant nu se făcea să te calicești. De altfel nici nu erau așa de scumpe țigările Kent, 21 de lei, la banii de atunci, când leafa minimă pe economie era cam 2.000 de lei. Și pe vremea aceea nu existau șomaj, inflație, falimente. Știu asta fiindcă eu aveam ceva peste, adică vreo 2.700. Bine, nici o masă decentă la un local cu pretenții nu costa cine știe cât. Cam 100-150 de lei două persoane. Era încurajat consumul de massă, nu serviciul exclusivist.
Eram curios ce va comanda urmașul Moromeților, dar nu m-a surprins.

A cerut ca orice țăran o tărie mai întâi, apoi mâncare și la sfârșit o sticlă de vin la trei sferturi și cafea. Felul întâi era o supă cremă de ciuperci, al doilea gâscă pe fasole boabe și nelipsiții căpșuni la desert. Bine, sigur, tăria era whiskey Johny Walker. O cinzeacă, adică 50 de grame.
– Gafița mi-a dat într-o zi un pahar de țuică ardelenească, de la dumneata, îmi pare, spuse Preda ciocnind paharul.

Într-adevăr, ca orice sălăjan care se respectă, când veneam în București aduceam câte o horincă de la Bucium, de la taică-meu. În general pălinca de Zalău e prețuită de cunoscători, cum zice clișeul, iar asta era făcută numai din prune bistrițene, nu depășea 55% tărie și era chiar bună la gust. Mă rog, Mihai Gafița a apreciat-o ca atare, i-a tratat și pe Marin Preda și Anatol Baconski, nimerindu-se ei toți trei tocmai când desfăceam eu sticla. Am promis că la primul drum prin zonă nu o să uit să mă rostuiesc de cele necesare. Preda a dat din mână, adicătelea nici o problemă, să nu mă omor cu firea. Și nici n-am mai avut ocazia să mă țin de cuvânt. Taică-meu se mutase întretimp din Bucium la frate-meu, la Mihai Viteazul, o suburbie a municipiului Turda, iar în 1976 a murit, dar nu la cutremur. La cutremur au murit Gafița și Baconski. Nu știam eu atunci ce se va întâmpla, însă mai târziu, când îl mai întâlneam pe „monșer”, venea mereu vorba și de cutremur și de horinca din Bucium.
– Ei, zice Preda, te-ai lămurit cu problema țărănească?

Întrebarea venise pe neașteptate și mă gândeam că poate maestrul își amintise de ședința aceea de la partid. Dar nu era așa:
– Am văzut că și Bălcescu al dumitale s-a preocupat de chestiunea asta, continuă el, că o prezinți în carte.

Da, o prezentasem, nu putea fi ocolită, nu răstorni o orânduire dacă nu știi ce urmează să construiești în loc. Dacă ești un om responsabil. Iar mie mi se părea că Bălcescu fusese un om responsabil și o conștiință a timpului său.
– Domnu’ Preda, nu, nu m-am dumirit, am recunoscut cu un pic de stânjeneală, căci era și în obligația mea, ca autor, să colaborez cu personajele pentru a elimina confuziile, neclaritățile.
– He-he, monșer, râse Preda, astea sunt lucruri despre care se discută și se încearcă să fie rezolvate de când e lumea lume.

Adevărul este că nu pot spune nici astăzi, după 24 de ani de la lovitura de stat din decembrie ‘89, că m-am lămurit cum devine cazul cu problema țărănească. Restaurația burghezo-moșierească ce a urmat acelui eveniment nu a făcut decât să reînnoade șirul nesfârșit de erori și socoteli economice, asumate cinic, ale sistemului bazat pe adânci nedreptăți în privința repartiției avuției naționale. „Îmbogățiții de război”, cum îi numea Cezar Petrescu, au reapărut după asasinarea lui Ceaușescu în straie restilizate, dar cu aceleași proaste năravuri în conținut, faimoșii „îmbogățiți de revoluție”.

Judecând lucrurile din această perspectivă, Marin Preda se dovedește mai actual ca oricând. Aceia care îl contestă astăzi și încearcă să-i minimalizeze opera dovedesc nu numai îngustime de spirit, dogmatism, necunoaștere a subiectului, ci și rea credință. Preda a prezentat lucrurile ca un adevărat mare scriitor, lăsând faptele, evenimentele să vorbească și nu transformându-se el însuși în propagandist al unui mod de viață, al unui sistem social și politic tarat de vicii de fond.
– Dar ăștia, de la partid, de la miliție și securitate cum s-au descurcat cu minerii în Vale? schimbă „monșerul” discuția.

Cât am stat eu acolo, două săptămâni, afară de agenți de circulație nu prea văzusem poliție. Cât despre securitate… era mai greu să-ți dai seama, lucrătorii umblau probabil în haine civile și se pierdeau printre oameni. Discutasem în schimb cu primul secretar de partid al județului Hunedoara, Ilie Rădulescu. El lucrase la sectorul de propagandă al CC al PCR, era unul din adjuncții lui Ion Iliescu. După Plenara de pomină, din 1971, Iliescu fusese trimis la Timișoara ca secretar al Comitetului Județean, iar Ilie Rădulescu fusese retrogradat la Consliul Culturii, numit director acolo. Așa îl cunoscusem, iar la Uricani venise el să ne întâlnească – special pe noi, cei care îi fuseserăm subalterni.

Ilie Rădulescu era calm, surâzător, abia sosise de la Karlovy-Vary, din pricina grevei trebuise să-și întrerupă vacanța. L-am întrebat ce se întâmplă, iar el a expediat repede subiectul. Sunt unele probleme, a recunoscut el. Nu am comunicat destul de bine cu muncitorii, dar acum se limpezesc toate și reluăm lucrul în subteran în 2-3 zile. Cererile minerilor sunt justificate și le vom satisface pe un grafic pe care îl convenim chiar în următoarele ore.
– He, he, comentă Preda, se pricepe la politică. Astea așa ar trebui mereu rezolvate, nu ținute la secret. De ce să ascunzi faptul că muncitorii fac grevă atunci când sunt nemulțumiți? Abia când tăinuiești ceva stârnești suspiciunile și răstălmăcirile. Nemulțumirea este motorul progresului, tovarășii sunt prea pudibonzi.

Treaba asta, cu pudibonderia, aveam s-o aud la vreo doisprezece ani de la moartea lui Preda, prin 1992, de la Dumitru Popescu, prozator, eseist, gazetar, fost membru al Biroului Politic al PCR, rector al Academiei Ștefan Gheorghiu. Fostului demnitar comunist i-am propus o carte de memorii pe vremea când conduceam editura Viitorul Românesc. Lucrarea nu a mai apărut la noi, dar sutele de ore de mărturisiri pe care le-am înregistrat pe banda magnetică s-au finalizat în volumul Și eu am fost cioplitor de himere. Dumitru Popescu susținea că, de fapt, comuniștii nu au făcut politică în toți anii cât s-au aflat la putere, între 1948-1989. În sensul că, temându-se de capcanele politicianiste, evitau genul de tocmeli tranzacționiste. Nu știu dacă așa au stat lucrurile, dar văd că din ‘89 încoace moara de vorbe de clacă produse de parlamentari, miniștri, analiști, jurnaliști tocmiți la ziare și televiziuni funcționează fără istov. În contextul respectiv, pudibonderia criticată de Dumitru Popescu am înțeles că făcea referire cam la aceleași teme vizate și de Marin Preda. Altfel nu îmi explic de ce mi-a spus el „Ungheanu crede că se pricepe la politică. Nu se pricepe, monșer”. Mă întrebase cu cine am vorbit să scrie cronica la romanul aflat sub tipar. Ca toată lumea, sau ca majoritatea, scriam dedicații criticilor la apariția cărților noi și le dădeam personal sau prin poștă, după caz. Cu timpul, firește, am ajuns să-i cunosc personal pe cei mai mulți dintre ei. Mihai Gafița îmi aranjase însă el o întâlnire – cu Mihai Ungheanu. Îl cunoșteam, desigur, pe Ungheanu, dar mai mult din vedere. Mai târziu aveam să devenim prieteni.

Ei, m-am întâlnit cu el în apartamentul surorii sale, dacă nu mă înșel, situat deasupra fostului magazin „Romarta copiilor”. Suferise un accident groaznic, bradul de Crăciun luase foc și Mihai îşi arsese mâinile încercând să stingă incendiul. Câteva luni a stat în casă, așa că ne-am întâlnit acolo și nu la redacție. S-a interesat de diverse chestii legate de subiect, de amănunte biografice și bibliografice.
– N-o să te ajute cine știe ce treaba asta, a comentat Preda.

Nu știam cum să înțeleg reticențele maestrului, dar nici nu am încercat să mă dumiresc. Nu cu multă vreme în urmă Mihai Ungheanu, aflat mai la început de drum și el, scrisese o carte valoroasă despre Marin Preda! Păi, îmi ziceam eu, înseamnă că e vorba de vreo supărare trecătoare. Oricum „monșer” nu adăugă nimic la cele spuse deja, după cum nici nu îmi sugeră alt nume.

După moartea lui Preda i-am povestit lui Ungheanu ce zisese despre el „monșerul” la un moment dat. Replica lui Mihai a fost fără ezitare: Marin Preda fusese un Moromete și ca atare judecase lucrurile după mintea lui de țăran isteț, cu mult spirit practic. O politică bună, care poate schimba guverne dar nu și năravurile guvernării, căci acestea sunt înafara preocupărilor sale. Altfel zis, Marin Preda este un mare scriitor și nu un mare politician. Din fericire pentru cultura română!
***

Prin 1978 m-am întâlnit cu Marin Preda la Mogoșoaia, unde el ținea permanent o cameră închiriată. „Monșer” era un om trudit, scria mult și acolo găsea dumnealui liniștea necesară. Altfel nu era singurul care se refugia pentru muncă în Palatul Domnesc, i-am văzut acolo și pe Fănuș Neagu, Nicolae Breban, Teodor Mazilu, și mulți alții. Traiul la Palat era avantajos, chiria fiind mică – 7-8 lei pe noapte – iar mâncarea ieftină. Eu am stat acolo câteva luni, până ce m-am rostuit de locuință în București. După ce Preda a murit, în 1980, la scurtă vreme Casa de Creație de la Mogoșoaia a fost închisă. Se spunea pe vremea aceea că admistratorii de la Consiliul Culturii au profitat de ocazie ca să pună lacătul pe Palat. Zvonistica justifica măsura prin aceea că se petreceau prea multe scandaluri printre scriitori. La unul din ele am fost martor și protagonist.

Cum spuneam, m-am întâlnit într-o seară cu maestrul. Ne așezasem la masă și  ne vedeam de ale noastre. Era destul de târziu și nu prea mai erau mușterii, cei mai mulți cinaseră deja. Când, deodată, auzim râsete și hărmălaie, după care intră un grup de scriitori cu chef de viață, dintre care mi-i amintesc pe Fănuș Neagu, Nichita Stănescu, Mircea Micu, niște tipi de pe la cinematografie, graficianul Florin Pucă și poate și alții pe care i-am uitat.

Masă mare, bogată, băutură și gălăgie. L-am întrebat pe „monșer” dacă e deranjat de situație și dacă nu vrea să chem un taxiu să ne ducă la Capșa.
– Nu, de ce? se miră Preda. Nu mă deranjează.

Nu eram foarte sigur de asta. Cu alt prilej îl auzisem pe Fănuș Neagu aruncând săgeți otrăvite în direcția șefului Cărții Românești.
– A, fleacuri, monșer, râdea Marin Preda.

Dar lui Neagu i se pusese pata.
– Ia uite, veni și stalinistul ăsta, se inflamă Fănuș, susținut de Mircea Micu prin cuvinte la fel de bine simțite, precum „proletcultistule”, „paukeristule” și alte vorbe de duh.
– Fănuș, Mircea, interveni cu vocea lui de bas Florin Pucă, nu faceți, mă, scandal, ce naiba.
– Fa-Fane, Mi-Mirciulică, se bâlbâi în stilul său unic Nichita Stănescu, hai să ne vedem de vi-vinul nostru, să ne simțim bi-bine, lasă-l pe „monșer” să-i tihnească și lui mâncarea. De fapt, o dădu el pe glumă, eu vreau o „Stalicinaia”.

Pe moment scandalul se potoli, dar lui Fănuș Neagu, cum spuneam, i se pusese pata și îl mâncau palmele. Se ridică și veni la masa noastră. Acum nu-l mai băga în seamă pe „monșer”, intrasem eu la mijloc:
– Și tu, Știrbule, ce cauți tu aici cu Moromete? Te-a făcut stalinistul ăsta Ejovul lui?
– Auzi, mă, punea și Mircea Micu paie pe foc, auzi la el, cică a scris o carte de 1.000 de pagini, persifla el și continuă zeflemeaua: Cum dracu’ poate scrie cineva 1.000 de pagini? Ăsta-i grafoman!

Citisem destule cărți despre Hitler dar despre Stalin nu prea, așa că habar n-aveam cine fusese Ejov. Însă nici nu mă preocupa treaba asta. Nu îmi convenea situația.
– Ai cinci minute să pleci de la masă, altfel te pocnesc, răbufni Fănuș, neavând pesemne alte vreascuri de pus în sobă.
– Am aceleași drepturi ca și dumneavoastră aici, l-am luat eu cu binișorul, ce vi s-a năzărit așa, tam-nisam, domn’ Fănuș? m-am ridicat eu în picioare, nu cumva să îl jignesc în vreun fel nechibzuit.

Nu avusesem niciodată nimic de a face cu omul, nu scrisesem niciodată ceva rău despre el, ne aflam în relații de bună-ziua, bună-ziua, aveam prieteni comuni, mă rog, nu țineam minte să-i fi dat vreodată ocazia de a-l supăra. Mai târziu mi-am dat seama că Fănuș aplicase lovitura ca la biliard, țintind bila pentru mișcările celorlalte globulețe. Drept care se duse între amicii cu care venise.
– Să nu pleci, se amuza Preda. Să vedem ce mai face acum.

Nu mă bătea gândul să dau bir cu fugiții, bineînțeles, dar aș minți dacă aș spune că mă durea în cot de tevatura iscată. În sfârșit, nu știu dacă peste cinci minute, sau trei ori zece, fapt e că Fănuș reveni la masa noastră să îmi dea palma făgăduită. Am încasat-o, mă rog, m-am ferit și abia m-a șters, dar gestul a rămas. Iar eu nu voiam să mă bat. Nu eram beat să fi avut scuza că îmi băusem mințile. Nu prea știam ce naiba să fac, eram descumpănit și nici „monșer” nu se arăta mai inspirat.

Florin Pucă și Nichita Stănescu nu se pierdură, însă, cu firea și îl luară pe Fănuș de lângă noi.
– Bă-Bătrâne, dacă nu te potolești eu plec de la ma-masă, îl certa Nichita pe Neagu. Nu-mi plac huliganismele, continua poetul să-l muștruluiască pe năbădăiosul prozator.
– Hai, mă, nea Fane, ce mama dracului, bombănea și Florin, păi de-aia venirăm până la Mogoșoaia, ca să ne stricăm seara? Ai uitat că e 4 martie?

În cele din urmă lucrurile se potoliră și restul serii ne-am petrecut-o fără incidente.
– Să-l dai în judecată, zise Preda, încă supărat de cele întâmplate.
– Veniți să depuneți mărturie? am râs eu.
– Normal, „monșer”, normal că vin, confirmă Preda.

La vreo jumătate de ceas după ce maestrul se retrăsese în camera lui, trece pe la mine poetul Dinu Flămând:
– Ce s-a întâmplat, bătrâne? mă întreabă el.

Îi povestesc eu pe scurt cam ce s-a petrecut, dar Dinu, care auzise  deja de scandalul din cantină, era mai mult curios să vadă cum reacționam eu. Ei, normal, bineînțeles că nu aveam de gând să mă dau în spectacol, nici să îi trag pe alții în tevatura iscată. Asta mai lipsea, o bălăcăreală cu scriitori la tribunal! Eram sigur că după ce se domolesc patimile o să le pară rău și lui Fănuș și Micu, precum și lui Marin Preda.
După vreun sfert de oră apare alt poet, Cezar Ivănescu, inflamat, surescitat, cu un toiag lung în mână. Mă uit mai bine: nu era toiag, era o rangă!
– Doar cu asta îi țin la distanță de mine și de „monșer”, pretindea Cezar.

Se zvonea de ceva vreme că la Mogoșoaia atmosfera era cam tensionată, dar nu îmi imaginasem că se deteriorase în așa hal încât să fie nevoie de lupte de stradă pentru stăpânirea teritoriului. Înțepături și ironii se auzeau tot timpul printre scriitori, mai în glumă, mai în serios, însă până la ciomăgeală credeam că era cale lungă. Nu era, era scurtă și parcursă cu toată energia. Cezar se transformase într-un fel de gardă de corp a lui Marin Preda. În permanență vigilent, baladistul zdrăngănea ranga în loc să ciupească strunele chitarei.
– Îl dai în judecată pe Fănuș, hotărî Cezar. Ți-a zis și „monșerul”.
– Ei, am râs eu, cum dracu să-l dau la tribunal pe Fănuș, bădie? Nu fac eu așa ceva. Lasă-l în pace, mâine, când s-o trezi, va fi și uitat ce-a fost. Nu merită să faci din țânțar armăsar, dimineață se împacă el cu toți.
– Cum, așa vrei tu să rezolvi situația? se oțărî Cezar.

Da, chiar așa îmi imaginam că se cuvine să tratăm împrejurarea, cu duhul blândeții, cu vorba bună, cu simțul umorului. Dar poetul cu vigilența pe rangă socotea că un asemenea mod de rezolvare nu era demn, ci era un semn de lașitate. Era clar că mă disprețuia și că nu îmi va ierta niciodată ofensa.
– Sunt foarte dezamăgit, zise Cezar. Dar îți mai dau o șansă să-ți speli rușinea, îmi făcu el o concesie. Mâine, la amiază, când sunt toți scriitorii și familiile lor la masă, iei un scaun, te duci la Fănuș și îi dai în cap  cu tronul până îl faci țăndări.

Nu îmi venea să-mi cred urechilor. Fusesem prieten cu el de ani de zile, nu îl mai văzusem niciodată așa de pornit, brusc devenise parcă alt om.
– Și fii atent, mă puse el în gardă, dacă nu execuți ceea ce îți spun, adicătelea dacă nu-i spargi țeasta lui Fane, îți faci acum bagajul și pleci de la Palat. Lașii nu au ce căuta aici!

Chiar nu glumea poetul. Mi-a trecut prin minte să îndrăznesc să mă duc la Preda în cameră și să lămuresc lucrurile de față cu Cezar. De parcă mi-ar fi ghicit gândurile, el mă sfătui să nu-l deranjez pe „monșer”. Își luase hapurile de dormit și se culcase, semn că nu avusese chef să mai lucreze în acea noapte. Știam că Preda lua pastilele cu pumnul. Avea de toate: pentru somn, pentru dureri de cap, pentru arsuri și așa mai departe, orânduite pe culori, forme și mărimi. Deci nu se punea problema să ne mai vedem până a doua zi.
– Cezar, îi zic, uite cum văd eu situația. La tribunal nu mă duc. Nu am de gând nici să-i sparg lui Fănuș capul. Nu îți rămâne decât să pui mâna pe rangă și să mă altoiești dacă tu crezi că vei fi mai fericit.
– Înseamnă că nu ești prieten cu „monșer” și nici cu mine, concluzionă el, e bine să ne cunoaștem, să știm în ce ape ne scăldăm.

Și zicând cele de mai sus Cezar coborî la parterul Palatului, de unde nu se mai întoarse în noaptea aceea. Iar a doua zi am plecat și eu de la Mogoșoaia. Cam pleoștit, ca să fiu sincer. Nu-mi cădea bine cearta, îmi era rușine de îmi venea să mă bag în pământ.

Se spune că orice minune durează trei zile. Confirm. După un răstimp în care mă jenam să mă întâlnesc pe stradă cu vreun cunoscut, am observat că de fapt nimeni nu făcea trimitere la seara aia de pomină. „Monșerul” părea că uitase și el, dar mă înșelam. La vreo săptămână, mergând eu cu oarice treburi pe la Cornel Popescu, noul redactor șef al editurii, urmându-i în post lui Mihai Gafița, care se prăpădise la cutremurul din martie, mă vede Marin Preda:

– L-ai dat în judecată pe ăla după scatoalca primită? mă întrebă el.
– Maestre, nu l-am dat în judecată, îi zisei eu spășit.
– Nu pierde vremea, monșer, mă admonestă Preda.

M-a mai întrebat încă vreo lună, două, dacă i-am făcut bucata lui Neagu, apoi, într-o bună zi, mă cheamă în biroul lui de la „Cartea Românească”. Îmi făcu semn să iau loc, Liuba intră și ea cu tradiționalul bol de căpșuni, iar Preda se apleacă peste hârtiile de pe masă și zice complice:

– Sper că n-ai făcut vreo prostie cu chestia aia, se interesă el de soarta reclamației.
– Domnu Preda, n-am făcut nici bine, nici prostie. N-am făcut nimic.
– Foarte bine, monșer, nu te lăsa provocat, mă aprobă marele scriitor.

Nu aș putea spune că am văzut un semn de ușurare, dar aerul că scăpase de o bâzâială sâcâitoare și plictisitoare îl avea Moromete și mi-am zis că procedasem cum trebuia îngropând securea războiului…

***

Într-o dimineață din primăvara anului 1980 mă sună Ioana Lungescu, secretara redactorului șef:

– Știrbule, zice ea precipitată, a murit Marin Preda.

Vestea cădea chiar ca un trăznet. Vorbisem cu el cu o zi înainte și îmi spunea că pleca în Vrancea, cu doctorul Dan Claudiu Tănăsescu și Cornel Popescu, la o întâlnire cu publicul, prilejuită de prezentarea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”, la Focșani. Urma să se deplaseze cu mașina medicului, un Renault 16, una din cele mai elegante mărci pe vremea aceea. Preda avea și el un autoturism bun, Fiat 1300, pe care îl cam bușea destul de des. „Monșer”, fiind posesorul unor dioptrii foarte puternice, nu prea se lăuda cu talentele sale de șofer, motiv pentru care nu se înghesuia să pună mâna pe volan. Prefera să stea în dreapta sau în spatele șoferului. Preda îmi păruse ieri supărat și fără chef de distracție. „Sunt tracasat de tot felul de chestii”, mă lămurise el.

– Cum s-a întâmplat, doamna Lungescu? am întrebat, gândindu-mă la vreun accident rutier.
– Nu știu amănunte, spuse ea, s-a dus adineaori Popescu la Mogoșoaia. A venit acolo și Procuratura, e tevatură mare. Cică a murit în somn, după miezul nopții.

Dispariția unui scriitor de talia lui Marin Preda nu putea trece neobservată. Ecoul a fost uriaș, asemenea unei zguduiri telurice de multe grade pe scara Richter. Publicul, lumea artelor, politicienii, toată lumea voia să afle amănunte. Și ele au venit – și înainte de ’89 și, mai ales, după.

Nu este căderea mea să dau sentințe și nu am să mă hazardez în speculații. Dar cred că mulți dintre părerologi și-au dat cu presupusul din invidie pentru gloria antumă și postumă a marelui scriitor. Alții s-au agățat de tot felul de elucubrații, mânați de interese mercantile, încercând să își vândă mai bine memoriile, scornelile din tabloide și televiziunile comerciale. După cum o parte deloc neglijabilă a țintit, ca scop permanent, acreditarea ideii că literatura română postbelică a fost un „deșert cultural” sau o „Siberie a spiritului”. Timpul va demonstra – de fapt a și început să lucreze în acest sens – că fără Marin Preda nu ar fi de conceput întreaga literatură națională, nu doar aceea legată de perioada de dinainte de ‘89…

***

Am ținut legătura cu Nicolae și Alexandru, fiii scriitorului, până pe la începutul anilor ‘90, când am aflat că Mihai Cârciog a cumpărat drepturile de autor pentru întreaga operă a lui Marin Preda. După aceea nu i-am mai văzut. Am auzit că Nicolae Preda s-ar fi căsătorit cu Oana, fiica lui Mircea Micu! Pe Fănuș Neagu, Mircea Micu, Cezar Ivănescu i-am întâlnit amical în mai multe împrejurări, până la moartea lor, când ne-am despărțit pentru o vreme, fără resentimente, pe tărâmul acela unde nu este nici durere, nici întristare. Sau, cum ar zice un personaj moromețian, unde înțelegi că viața este făcută din întâmplări, și că trebuie să te bucuri de ea câtă vreme omul trăiește.

Articol scris de Viorel Știrbu

Viorel Știrbu

Viorel Știrbu (n. 1940) este scriitor, prozator, membru al Uniunii Scriitorilor, autor a numeroase volume de proză.

Vizualizari: 1971 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Socialistul pe Facebook