Criza din Ucraina a ajuns la un oarecare deznodământ. Nu știm dacă avem de-a face cu sfârșitul crizei sau cu începutul unei noi crize. Nu putem decât să așteptăm și să vedem ce se va întâmpla în continuare. Însă avem cu siguranță câteva întrebări de pus. În ultimele 3 luni, după ce Ucraina a refuzat acordurile de la Vilnius și a acceptat mâna întinsă de Rusia, au apărut – inclusiv în mass-media din România – o mulțime de relatări cu privire la „maidanul” din Kiev. Cum bine știm, presa de dreapta a preferat să construiască o narațiune vag-romantică, în jurul unei pretinse aspirații ale ucrainenilor pentru „libertate”, și a luptei duse de aceștia împotriva „dictatorului” Ianukovici (dictator ales în mod democratic în februarie 2010) în timp ce firava mass-medie de stânga (grupată exclusiv online: CriticAtac, Argumente Și Fapte și, firește, Socialistul.ro) a ținut să introducă un bemol în toată narațiunea dreptei, arătând că protestele sunt dirijate de formațiuni extremiste, chiar fasciste, care reproduc ad-litteram sloganuri și teme ideologice ale extremei drepte interbelice, inclusiv ale naziștilor.

Totuși, indiferent ce narațiune luăm în considerare, nu putem face abstracție de faptul că la Kiev, precum și în alte mari orașe ucrainene unde au avut loc proteste antiguvernamentale, fasciștii și extremiștii au reușit să mobilizeze mari mase de cetățeni ai Ucrainei. Acest lucru ne face să ne punem întrebarea: cum de au reușit? Cum de au reușit nu doar să mobilizeze atâția oameni, dar să-i mobilizeze în jurul unor acte de vandalism îndreptate mai ales împotriva a tot ceea ce pare „rusesc” (statuile lui Lenin, sediile partidului comunist – care, la drept vorbind, n-are nici un rol în sistemul politic de la Kiev)?

Pentru a înțelege răspunsul la toate aceste întrebări trebuie să facem o incursiune în sistemul politic și în viața economică a Ucrainei.

Ucraina: un regim oligarhic cu acte în regulă

Prima problemă provine din faptul că Ucraina este o non-democrație. Sigur, la nivelul aparențelor Ucraina oferă lumii exterioare o anumită butaforie electorală care pare să arate faptul că schimbările de putere au loc în mod democratic, ca urmare a voinței populației exprimată la urne, într-un cadru pluripartinic. În realitate, însă, Ucraina are una dintre cele mai restrictive legislații europene cu privire la înființarea unui partid, participarea în alegeri și participarea în alegerile prezidențiale. De pildă, în Ucraina este imposibil să înființezi un partid regional, toate partidele fiind obligate să aibă organizații locale în majoritatea oblasturilor (județele) țării. La înființare trebuie depuse liste cu 10.000 de semnături de susținere culese din cel puțin 2/3 din oblasturi, inclusiv orașele Kiev, Sevastopol și regiunea Crimeea. Pentru a participa în alegerile generale fiecare partid trebuie să depună o garanție de cca. 250.000 de euro. Garanția se returnează numai partidelor care trec pragul electoral de 5%. Pentru a participa la alegerile prezidențiale din 2010 toți candidații au depus o garanție electorală de 2,5 milioane grivne (la acea dată, aprox. 250.000 euro). Garanția s-a returnat numai primilor doi candidați (Viktor Ianukovici și Iulia Timoșenko) dar în total au participat 18 candidați care au depus ca și garanție, așadar, impresionanta sumă de 4,5 milioane euro.

Când era campion mondial, Vitali Klitscho încasa milioane de dolari pentru un meci. Acest lucru l-a ajutat să intre în viața politică din Ucraina.

Când era campion mondial, Vitali Klitscho încasa milioane de dolari pentru un singur meci. Acest lucru l-a ajutat să intre în viața politică din Ucraina. Astăzi conduce partidul „UDAR” (=lovitura) Sursa foto: Wikipedia

După cum se vede legislația ucraineană se aseamănă izbitor cu cea românească și, putem spune fără teama de a greși, ambele se aseamănă cu cea rusească. Spațiul acesta post-comunist a dat naștere, pe linia București-Kiev-Moscova (ordinea capitalelor nu indică o preferință anume), unora dintre cele mai dubioase regimuri existente la ora actuală în Europa.

În consecință, politica este o afacere a oligarhilor care au bani pentru a participa în alegeri. În 2007, de exemplu, fiecare din cele trei partide principale participante la alegeri aveau pe listele lor cel puțin un miliardar și câțiva milionari cu venituri anuale de cel puțin 300 de milioane de dolari. Partidul Regiunilor avea pe liste nu mai puțin de 40 de milionari. Dintre cei mai bogați 24 de ucrainieni, 7 erau și parlamentari. Ca și la noi, participarea la alegerile prezidențiale, pe care populația le percepe ca fiind cu adevărat importante, e ceva mai ridicată: în 2010 au votat 25 de milioane de ucrainieni, față de numai 20 de milioane (adică 57% din populația cu drept de vot) la alegerile generale din 2012. Analiștii estimau în 2010 că un candidat va avea nevoie de cca. 120-150 milioane euro pentru a câștiga. Având în vedere că Ianukovici a obținut o victorie foarte strânsă în fața Iuliei Timoșenco, e lesne de înțeles că primii doi candidați au aruncat în joc cel puțin dublul acestei sume. Conform rapoartelor oficiale, care iau în calcul numai sumele raportate la vedere de către partide, în campania din 2012 partidele politice ucrainiene au cheltuit nu mai puțin de 55 milioane de euro, deși un analist local, Denis Kovrijenko, era de părere că suma reală poate fi înmulțită lejer cu 10…

O populație care se zbate în sărăcie ca urmare a politicilor neoliberale

Prin prisma oligarhilor Ucraina pare a fi, așadar, o țară foarte bogată, numai că populația ei se zbate în sărăcie. Problema Ucrainei este aceeași din restul Estului European (inclusiv România) aflat oarecum la distanță de Europa Occidentală: după căderea Uniunii Sovietice economia a fost distrusă încetul cu încetul prin politici de privatizare asemănătoare cu cele din Rusia vecină. Mari capacități de producție și companii deținute de stat au fost trecute pur și simplu prin diverse inginerii mai mult sau mai puțin complexe în buzunarul unor oligarhi precum Rinat Ahmedov (proprietar al holdingului SCM, cu afaceri anuale de 15 miliarde de euro), Igor Kolomoiski (avere estimată de 3 miliarde de euro), Viktor Pinciuk (fost parlamentar, cu o avere estimată de 4 miliarde euro, ginerele fostului președinte ucrainian Leonid Kucima) etc. Caracterul socialist al economiei sovietice a fost repede înlocuit de un capitalism de pradă.

Acasă la ex-președintele Viktor Ianukovici. Sursa:http://www.businessinsider.com/homes-of-ukrainian-government-officials-2014-2

Acasă la ex-președintele Viktor Ianukovici. Sursa foto: http://www.businessinsider.com/homes-of-ukrainian-government-officials-2014-2

Consecințele nu s-au lăsat așteptate prea mult. Populația a scăzut în continuu de la momentul independenței (1991) încoace. În 1991 Ucraina avea o populație înfloritoare de 52 de milioane de locuitori, care creștea an de an; astăzi au mai rămas doar 45,4 milioane, deci o scădere de 13%, similară cu ce s-a întâmplat în alte țări cu regimuri post-comuniste precum România, Bulgaria, țările baltice etc. Pierderea de capital uman provocată de trecerea economiei de la organizarea socialistă la capitalismul oligarhic este cu mult mai mare decât pierderile suferite în timpul celui de-al doilea război mondial și în timpul foametei provocată de Stalin la un loc.

Ca nivel de trai, Ucraina este una dintre țările cele mai sărăcuțe din Europa, cu un PIB pe cap de locuitor de cca. 2.900 de euro (în România e de 7.400 de euro). Produsul Intern Brut al Ucrainei, cu atâția miliardari și cu o populație mai mult decât dublă decât a României, a totalizat în 2012 doar 179 miliarde USD, comparativ cu 169 miliarde USD PIB-ul României. Datele acestea plasează Ucraina, din păcate, la nivelul Albaniei. Cine ar fi crezut acest lucru în 1991, când s-a destrămat Uniunea Sovietică?!

Salariul minim este, și el, printre cele mai scăzute din Europa: 1.147 grivne, adică 95 de euro. Salariul mediu (brut) e de 3.619 grivne, adică 294 euro. Oficial șomajul e undeva în jur de 7-8%, însă rata de ocupație a populației de peste 15 ani este foarte scăzută – 54% (în 2011). Ce-i drept, este mai mare decât în România (raportată în 2011 la 52%, dar în condițiile în care nu se cunoșteau rezultatele recensământului din 2012). Există rapoarte care arată că în 2005 3,07% dintre copii de până la 14 ani erau folosiți la munci plătite.

Emigrația ucrainiană. Problema remiterilor din străinătate. Ce ne spune clopotul lui Gauss?

Neavând condiții prea bune acasă este normal ca ucrainienii să își dorească să emigreze în străinătate pentru o viață mai bună. Ei au, în acest sens, exemplul vecinilor și prietenilor lor ex-sovietici: românii, polonezii, balticii, moldovenii (care reușesc să plece în Uniunea Europeană prin intermediul pașapoartelor românești).

Aceste nații care pot călători relativ liber în interiorul Uniunii Europene, și nu neapărat în interiorul Uniunii ca atare, ci în interiorul zonei bogate a UE, adică părțile de nord și de vest, sunt fruntașe în Europa la remiterile în străinătate pe cap de locuitor. În România, de pildă, remiterile din străinătate încă mai înseamnă peste 2 miliarde de euro pe an, bani esențiali pentru stabilitatea macro-economică și a monedei naționale.

În ceea ce privește fenomenul remiterilor din străinătate economiștii au remarcat de multă vreme că, deși ele sunt la început un fenomen pozitiv pentru economia care exportă capitalul uman, pe termen lung tind să se plafoneze și apoi să scadă brutal. De obicei remiterile sunt rezultatul unui șoc pozitiv de genul deschiderii granițelor dar pe măsură ce muncitorii emigranți se obișnuiesc în țara gazdă își iau cu sine familia și rudele apropiate astfel încât nu mai au nevoie să trimită bani în țara de origine. Este simptomatic, în acest sens, cazul Portugaliei de după aderarea la Uniunea Europeană. Astfel, după aderarea la UE în 1986 muncitorii portughezi au trimis acasă din ce în ce mai mulți bani până în 1992, când s-a înregistrat vârful remiterilor (4,7 miliarde USD); apoi, începând cu acel an, remiterile au început să scadă constant până la o valoare medie de cca. 2,9 miliarde în perioada 2002-2006. Criza financiară mondială de după 2006 a adus o nouă revigorare a remiterilor, pentru că mulți portughezi au fost nevoiți să plece la muncă în străinătate, dar valorile nu au mai atins niciodată vârful din 1992.

Același „pattern” se observă și în cazul remiterilor făcute de țările UE sărace care au aderat în ultimii 10 ani, mai ales România și Polonia. Remiterile cresc abrupt imediat după aderarea la UE, sau începând cu puțin timp înainte, după care scad la fel de abrupt și se plafonează. Ori, dacă privim graficul de mai jos (pe care am reprezentat în paralel curbele Portugalia 1980-1999, România 2000-2013, Polonia 1998-2013 și Ucraina 2000-2013) observăm că în cazul Ucrainei remiterile din străinătate sunt în plin avânt:

Comparație: remiterile din străinătate Portugalia / Polonia / România / Ucraina

Comparație: remiterile din străinătate Portugalia / Polonia / România / Ucraina

Acest lucru înseamnă un singur lucru: există încă un potențial enorm pentru emigrația ucrainiană. Pe fondul sărăciei de acasă emigrația ucrainiană e în plin avânt și se aștepta de la Vilnius un nou debușeu care ar fi urmat să fie Uniunea Europeană. Graficul aferent Ucrainei nu formează binecunoscutul „clopot Gauss” pe care îl vedem, mai mult sau mai puțin clar, în toate celelalte cazuri. Asta înseamnă că mulți, foarte mulți ucrainieni, probabil îndemnați de „norocul” românilor, al moldovenilor sau al polonezilor, abia așteaptă să ia cu asalt piața de muncă din Uniunea Europeană.

Oligarhii, gazele rusești, și distrugerea pieței de muncă din Occident

Pentru a convinge Ucraina să nu semneze nimic la Vilnius, Rusia a promis la acea vreme un ajutor financiar de 15 miliarde de dolari și livrarea de gaze la preț redus. Rusia a și transferat Ucrainei în decembrie o primă tranșă de 3 miliarde de dolari, prin cumpărarea de obligațiuni ale guvernului de la Kiev. Firește, acest lucru nu înseamnă câtuși de puțin că banii promiși de Rusia ar urma să ajungă direct în farfuria cetățeanului ucrainian: ei vor fi utilizați la susținerea cursului valutar (grivna fiind cea mai lovită monedă din regiune odată cu izbucnirea crizei financiare) și a cheltuielilor guvernamentale. Practic promisiunea Rusiei ar fi asigurat un status-quo în cadrul căruia nivelul de trai al ucrainianului de rând ar fi rămas, garantat, la nivelul Albaniei, oligarhii și-ar mai fi făcut câțiva ani afacerile în liniște – „business as usual” – ajutați inclusiv de livrările ieftine de gaz din Rusia și politicienii, la rândul lor, ar fi continuat comedia politică până la următoarea criză.

Din tot acest circ asigurat cu banii Rusiei singurii care nu ar fi avut nimic concret de câștigat, în afară de certitudinea că viețile lor vor fi la fel de șterse și de mohorâte, erau cetățenii ucrainieni dornici să zboare cât mai rapid, fără nici un fel de restricții, la muncile de jos din Europa. Graficul remiterilor prezentat mai sus e mai mult decât relevant și ne arată că Ucraina este în plin proces de exportare al forței de muncă. Momentan grosul emigrației ucrainiene se îndreaptă spre fostul spațiu CSI. Adică Rusia, Kazahstan și alte republici mai înstărite. Însă, chiar și așa, nivelul mediu al remiterilor pe cap de locuitor abia atinge 135 de euro. Pentru că vorbim, totuși, de un spațiu ex-CSI care nu se poate compara ca bogăție cu Uniunea Europeană. Spre comparație, trebuie spus că în cazul emigrației românești nivelul remiterilor atingea, în anii de vârf de după aderarea la UE (2007-2008), cifra de 357 de euro / locuitor, așadar de aproape trei ori mai mult decât poate oferi spațiul CSI.

Mario Draghi, președintele Băncii Centrale Europene. În mod tradițional băncile centrale trebuiau să aibă două obiective fundamentale: lupta contra inflației și lupta contra șomajului. Sursa foto: Wikipedia

Mario Draghi, președintele Băncii Centrale Europene. În mod tradițional băncile centrale aveau două obiective fundamentale: lupta contra inflației și lupta contra șomajului. La BCE nu există preocupare decât pentru primul. Sursa foto: Wikipedia

La rândul ei, Uniunea Europeană, după absorbția ultimului val de muncitori estici (din România și Bulgaria) are nevoie de o nouă presiune pe piața de muncă de acasă. Uniunea Europeană, prin tratatele care stau la baza ei, este o construcție neoliberală care are ca scop implicit războiul împotriva muncii și glorificarea capitalismului financiar (dacă nu ar fi așa, atunci Banca Centrală Europeană ar avea stabilit și obiectivul de luptă împotriva șomajului, nu doar a inflației). Ori, acest război nu poate fi dus dacă piața de muncă din Occident nu este alimentată permanent de valuri de muncitori ieftini, docili și ascultători care să formeze – după expresia marxistă – „armata de rezervă a șomajului”. Atunci când valurile imigraționiste iau sfârșit muncitorii ridică glasul și pot emite pretenții. Astăzi situația este în mod particular disperată pentru plutocrația de la Bruxelles, care asistă destul de neputincioasă la avansul electoral pe care îl capătă stânga radicală (grupată în jurul Partidului Stângii Europene), care e cotată prin unele țări cu 15-20% intenție de vot, ceea ce înseamnă că poate juca un rol esențial în construcțiile politice locale și în cea europeană. Ori, stânga radicală nu mobilizează alte energii decât pe cele ale muncii agresată de șurubul capitalismului financiar, dar care s-a eliberat de teama „muncitorului cuminte, harnic și docil din est”, pentru că muncitorul acesta deja a venit, s-a integrat la fața locului și a învățat că nu e deloc un gheșeft să facă parte din „armata de rezervă”. E nevoie așadar de o nouă „armată de rezervă a șomerilor” și aceasta ar fi fost oferită în mod minunat de către deschiderea Ucrainei, a cărei populație întrece cu mult populațiile României, Bulgariei și Croației luate la un loc și care e mai mult decât dornică să facă munci de jos pe bani puțini în cadrului Uniunii.

În concluzie: o piesă care s-a mai jucat în anii ’20-’30. Până și politicienii europeni au corespondenți în acele timpuri…

Fascismul s-a hrănit dintotdeauna din energia maselor eliminate din afara sferei muncii și fără șansa de a se reîntoarce acolo. Altfel zis, șomerii și nefericiții de lungă durată. Este ceea ce se pare că s-a întâmplat și la Kiev. Vandalizarea monumentelor lui Lenin și jefuirea sediilor comuniștilor sunt în mod evident niște absurdități. Cu sau fără Lenin sau comuniști, Ucraina nu va deveni mai performantă economic, în așa fel încât să-și poată hrăni corespunzător populația și să poată crea suficiente locuri de muncă, decent plătite. Problema Ucrainei e una de sistem, cu rădăcini adânci în epoca post-sovietică, provenind din faptul că avuția națională a fost pur și simplu prăduită de oligarhi și de politicieni. Dar sentimentul de nedreptate și de disperare al populației a fost speculat de organizațiile extremiste pentru a-și impune propria agendă la Kiev și pentru a se răfui cu adversarii politici. Ceea ce s-a întâmplat la Kiev e cam același lucru cu „marșul asupra Romei” al lui Mussolini (ale cărui fascii erau susținute de un număr impresionant de ex-soldați demobilizați și ajunși pe drumuri).


La fel de grav e faptul că politicienii europeni par a fi dispuși să joace fără nici un fel de remușcări rolul jucat în epocă de Daladier sau Chamberlain, care l-au susținut pe Hitler până în preziua războiului mondial. Altfel nu se explică luările de poziție inepte ale președintelui Comisiei Europene, Jose Barroso, sau ale Comisarului pentru Justiție, Vivianne Reding, care s-au grăbit să salute evenimentele de la Kiev și acțiunea în forță a parlamentului de demitere a lui Viktor Ianukovici, făcând abstracție de faptul că în vara lui 2012 s-au comportat fix pe dos în cazul României. Deși în România lucrurile s-au desfășurat în limitele constituționale, nu au implicat violență și populația a votat masiv plecarea lui Traian Băsescu de la Cotroceni. Cei doi politicieni europeni pur și simplu s-au delegitimat ca reprezentanți legali ai popoarelor europene, arătând că se comportă de fapt pe baza unor principii de vasalitate și preferințe politice, nicidecum respectând regulile democratice, și este sarcina stângii radicale să îi expună în adevărata lor lumină publicului din țările europene.

Notă: toate informațiile din acest articol au fost extrase din următoarele surse:

http://www.partylaw.leidenuniv.nl/
http://parlament.org.ua/upload/docs/Party%20Report%20Ukraine.pdf
http://en.wikipedia.org/wiki/Ukrainian_parliamentary_election,_2012
http://en.wikipedia.org/wiki/Ukrainian_presidential_election,_2010
http://www.tradingeconomics.com
http://www.indexmundi.com

Articol scris de Lucian Sârbu

Studii de filozofie și științe politice la Universitatea București. Autor al cărții „Adevăr și democrație” (Paideia 2001).

Vizualizari: 1579 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Socialistul pe Facebook