Se aud din ce în ce mai frecvent voci ce încearcă să exprime adevăruri despre o imagine reală, ce se deteriorează constant, o imagine pe care, din păcate, mai marii țării o consideră un simplu grafic, printre multe altele, care demonstrează căderea continuă a diverselor domenii pe care ei le „păstoresc”. Și folosesc acest termen în sens peiorativ tocmai pentru că am convingerea că majoritatea politicienilor ne tratează cu un ton depreciativ și disprețuitor, ca pe o turmă de oi căpiate. Este vorba despre imaginea modului în care evoluează emigrația română și abordez această problemă cu speranța că măcar o parte dintre cititori se vor opri o clipă și se vor întreba – Ce trebuie făcut?

Dintre diversele scuze și motivații aruncate în spațiul public, cele mai deranjante mi se par cele de tipul: „Ei, și ce-i cu asta, este un fenomen la modă” sau „Emigrația este specifică globalizării” sau „Lasă-i să plece că trimit bani în țară” sau „După ce văd cum e acolo se întorc acasă” ș.a.m.d. Oare chiar așa să fie?

Sunt extrem de rare situațiile în care se prezintă date și exemple, în care se vorbește deschis despre cauze sau chiar se abordează soluții de ameliorare. Informații precise sau cât mai aproape de realitate se găsesc cu dificultate și, aproape întotdeauna, în mod implicit. De regulă, se referă numai la perioade limitate; sunt prezentate sub forma unor comparații procentuale și acestea, arareori, având ca referire anii 1989 sau 1990; sunt disimulate în prezentarea altor indicatori de interes. Sub orice formă ar apărea și oricât de aproximative ar fi, concluzia este la fel de gravă, pierdem conaționalii, pierdem specialiștii, pierdem tinerii, pierdem…pierdem…și rămânem, în general, tot la stadiu de contemplare.

Iată câteva cifre:

  • Populația României – 18 403 414 cetățeni la 01.07. 1960; 23 151 564 la 01.07.1989;              19 819 477 la 01.07.2015 (Institutul Național de Statistică, Anuar 2016);
  • Numărul născuților vii/numărul deceselor – 352 241/160 720 în anul 1960, 369 544/247 306 în anul 1989, 185 006/260 661; în diaspora s-au născut 26 002 copii în anul 2015 (Institutul Național de Statistică, Anuar 2016);
  • Numărul salariaților – 8,2 mil. în 1989 și 4,6 mil în 2015 (detalieri pentru anul 2015 – total       4 611 395 angajați, din care: 1 224 493 în sectorul public și 3 386 902 în sectorul privat; din total lucrau în industrie 1 334 943 de persoane, Institutul Național de Statistică, Anuar 2016);
  • Numărul emigranților – din diverse aprecieri publice – aproximativ 5 milioane de români; conform Raportului ONU privind migrația, numai în perioada 2000-2015 au părăsit țara peste 3,4 milioane de rămâni, respectiv 17% din populație, date care situează România între primele 20 de state, ca mărime a diasporei (pentru detalii puteți citi articolul UBI BENE, IBI PATRIA, de același autor, www.socialistul.ro);

Din analiza acestor cifre globale, la o primă vedere, se pot trage și comenta diverse tipuri de concluzii, referitoare la: ritmul în care scade populația țării și unde va ajunge ea în perspectivă; care sunt cauzele interne și internaționale ale acestei evoluții și ce se poate face pentru remedierea lor; care este structura profesională a emigranților și ce se întreprinde practic pentru diminuarea ritmului de emigrare și, eventuala, readucere a unora în țară etc. Dar, eu cred că ne-am săturat de generalități și  exagerări, de incompetență și minciună, de parșivenie și aroganță. Este cazul să discutăm deschis, nu numai despre scenarii și colonialism, ci să aprofundăm puțin situția, să-i zicem „demografică” și să ne întrebăm: mai suntem noi oare un popor ambițios și muncitor sau am ajuns o populație înspăimântată și amorfă?, nu cumva politicienii noștri, sub masca grijii pentru viitorul „țărișoarei” rânjesc de bucurie că așa suntem mult mai ușor manevrabili?, unde ar fi ajuns România dacă toți cei forțați să plece din țară datorită lipsei mijloacelor de subzistență ar fi muncit și creat pe pământul natal?, care ar fi fost poziția „marilor puteri”, că tot suntem în „anul centenarului”, față de noi? ș.a.m.d.

Recunosc, este greu și implică organizarea unor dezbateri ample și specializate. Aș vrea însă să mă opresc, pentru moment, la un prim subiect concret – la emigrarea intelectualilor!!!

Despre structura profesională sau măcar pe sectoare de activitate a emigranților nu se pot găsi informații precise, se cunoște că, în mare majoritate, sunt foști muncitori agricoli și industriali, corespunzător distrugerii agriculturii și industriei românești. Se vorbește însă mult prea puțin despre catastrofala noastră pierdere, cea a intelectualilor foarte bine pregătiți în România. A trebuit să ajungem în situația de a importa forță de muncă, deci de a asimila imigranți, adică a asimila emigranții altor țăti, mult mai sărace sau mai încercate decât a noastră, sau de a constata că nu mai avem medici în spitale sau IT-iști sau cercetători științifici sau profesori? Ce s-a făcut pentru ameliorarea acestei dureri, ca să folosesc un termen medical, pentru că numai atunci omul de rând înțelege unde s-a ajuns? Evident –  VORBE, PROMISIUNI și practic NIMIC! Toți politicienii, din toate partidele, ce s-au perindat la putere pe parcursul a 29 de ani de la lovitura de stat, au privit și n-au întreprins ceva util, ceva ce ar fi putut întoarcere imaginea continuu ascendentă a evoluției numărului de emigranți români.

Iată câteva cifre privind profesiile intelectualilor emigranți:

  • Numărul cercetătorilor științifici și proiectanților – peste 100 000;
  • Numărul inginerilor – peste 300 000;
  • Numărul medicilor și altor cadre medicale – 14 000 de medici și 30 000 de asistenți medicali.

Este cu adevărat o statistică cutremurătoare, însă nu vreau să dezvolt cauzele primare care i-au forțat și îi forțează pe apropiații noștri să ne părăsească. Am să mă refer numai  la cazul tinerilor absolvenți de învățământ superior, cei care au toate condițiile să cunoască exact, înainte de a-și alege facultatea, piața locurilor de muncă în fiecare domeniu și să opteze în cunoștință de cauză și care, adeseori, chiar de la prezentarea la examenele de admitere ne informează cu mare veselie că la absolvire vor pleca din țară.

Și avem nenumărate exemple:

  • Anual pleacă din țară 18-20% dintre ingineri;
  •  În perioada 1990-2000, peste 25% din cadrele tehnice emigrate în Canada erau români;
  • Absolvenții Universitătii Politehnica București, mai ales din domeniile de vârf – electronică, calculatoare, tehnică de calcul, aerospațiale –  pleacă anual masiv, astfel din cei cca. 250 de absolvenți ai Facultății de Automatică și Calculatoare au rămas în țară 5 în anul 1999, 5 în 2000 și 11 în 2001;
  • Absolvenții facultăților de medicină și farmacie – pleacă anual cca. 3000 dintr-un total de cca.  3500.

Nu contest primul răspuns pe care aș putea să-l primesc la o întrebare de tipul DE CE?

Nu am găsit locul de muncă adecvat. Așa poate fi, excluzând situația în care, nu puțini absolvenți, ar vrea să ajungă direct manageri sau măcar cu un salariu de mii de euro.

Nu avem o planificare, măcar pe termen scurt, la nivel național privind corelarea ofertei locurilor de admitere în învățământul superior cu oferta locurilor de muncă. Evident, ar putea răspunde mai marii învățământului, dacă ar fi corecți – Păi, noi nu cunoaștem nici măcar numărul locurilor oferite la admitere în învățământul superior, avem atâtea universități private despre care nu știm mai nimic și cum am putea să-i  deranjăm? Păi, de unde să știm noi care este perspectiva locurilor de muncă? etc. Noi, cei conduși de acești gângavi politicieni, am putea să-i întrebăm – Da?! Bine, dar răspundeți de ce de aproape trei decenii vă bateți pe fotoliile de președinți, miniștri sau măcar de „asistenți ” ai acestora?

Constat că am început să bat câmpii, ca politicienii contemporani, vorbind despre planificare când noi nu cunoaștem viziunea sau măcar strategiile de dezvoltare ale acestei țări. Auzim de câțiva ani, promisiunile președintelui țării privind „România educată” și știind că provine din învățământ chiar am sperat că poate va și întreprinde ceva. Cred că dacă teoretic nu reușim, trebuie măcar să sprijinim câțiva pași concreți propuși de personalități în care avem încredere.

Vă propun pentru început să analizați și, dacă considerați oportun, să interveniți în favoarea unei recente propuneri a Academiei Române în „Strategia de dezvoltare a României în următorii ani 20 de ani”. Pentru diminuarea emigrației  se propune ca absolvenții de facultate care au studiat pe locuri bugetate să lucreze în țară o perioasă egală cu durata studiilor universitare subvenționate de stat sau, în caz contrar, să restituie statului banii cheltuiți cu școlarizarea.

Și există un precedent, în România, prin lege, absolvenții Academiei Militare care părăsesc armata înainte de 8 ani trebuie să plătească cheltuielile pentru pregătirea lor.

În Ungaria, în paralel cu reducerea numărului locurilor bugetate de stat s-a trecut la modificarea Constituției pentru a-i obliga pe absolvenții acestor locuri să lucreze în țară un număr dublu de ani față de anii de studiu.

La noi, cifrele arată că în continuare peste 85% dintre admișii la medicină vor să plece din țară, iar școlarizarea unui absolvent costă cca. 12 000 de euro.

În timp ce în străinătate costurile sunt incomparabil mai mari, de pildă în SUA, un an de facultate la inginerie costă în jur de 65 000 de dolari, iar la medicină cca. 70 000 de dolari.

Și așa noi furnizăm gratuit, tot ceea ce avem mai bun!!!

Contestarii vehemenți ai propunerii Academiei Române amenință cu Comisia Europeană pentru că   s-ar încălca principiul Liberei Circulații. Orice om de bun simț, ar putea să-i întrebe – De ce nu învață pe locuri nebugetate de stat? sau De ce pe banii noștri trebuie să salvăm sistemul medical al Franței sau Germaniei sau…

Mă opresc aici și vă invit să meditați, plecarea minților învățate deja este cea mai mare pierdere a României postsocialiste!

 

01.02.2018

 

 

Articol scris de ing. Lucia Stanciu

vicepreședinte al Partidului Alternativa Socialistă

Vizualizari: 6710 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *