T I M P U L

    Uluitor câte fațete are acest diamant al existenței noastre. De cele mai multe ori, nebăgat în seamă, timpul își face meseria iar consecințele „hărniciei”  lui sunt de neimaginat.

Prieten sau inamic, timpul ne „ajută” sau ne „sapă” în cel mai autentic sens. „Timpul le rezolvă pe toate”! Sigur, așa este. Timpul le rezolvă pe toate, numai că soluțiile lui nu ne sunt întotdeauna pe plac. Aproape niciodată nu suntem complet mulțumiți de soluțiile timpului. Timpul aduce rugină pe metale, riduri pe fețele frumoase, deformări ireversibile ale picioarelor superbe sau ale altor „anatomii” care însoțesc perioadele de tinerețe ale omului. Timpul le rezolvă pe toate! Timpul ne „ajută” să uităm. Uneori este bine să uităm, alteori uitarea, acest cancer al personalității omului, ne distruge tot ce a fost frumos în existența noastră. Uităm mai ușor lucrurile frumoase decât pe cele urâte. Dar nu despre lucrurile urâte și despre dorința de răzbunare pe care o clocesc ele și o ascute timpul aș vrea să vorbesc. Nu. Am rătăcit mult pe drumurile Pământului și am văzut, cu aceste ocazii, nenumărate vestigii care probează credința creștină a oamenilor. Cu cât acestea erau mai vechi cu atât icoanele minunate din tezaurul lor erau mai șterse, mai „răzuite” de timp. La fel se întâmplă și cu imagini scumpe din memoria noastră pe care timpul, neîndurător, ni le îndepărtează și, încet, încet, ni le estompează acoperindu-le parcă cu o mătase care devine, odată cu trecerea lui, mai densă. Părinții pe care i-am iubit foarte mult, frații, surorile și rudele care ne-au fost la fel de dragi, prietenii care ne-au fost „aracii”  vieții, toți au „beneficiat” de acțiunea timpului care a făcut ca imaginile lor să devină din ce în ce mai vagi și într-un final să se stingă. În tumultul vieții ne facem promisiuni și spunem des „nu te voi uita niciodată”. Sigur că a existat un evreu deștept, dar care evreu nu este deștept?!, care a spus că „toate cele” din lumea noastră sunt relative. Deci, și acest niciodată este lovit de relativitate.

Dragul meu prieten, VIOREL ȘTIRBU, îți mărturisesc că, împovărat de uitarea pe care timpul o face din zi în zi mai grea, era să trec peste faptul că, la un moment astral, când se îngemănează vara cu toamna, TU, sau mai degrabă DUMNEATA, ai avut curajul să-mi spui „Pa!”. Atunci nu mi-a venit să cred că mi se pot întâmpla și mie asemenea lucruri. Era de neacceptat, în momentele noastre de taifas tihnit, o asemenea eventualitate. Dar după cum vara se sfârșește și părăsește scena pe ușa din dos făcând loc toamnei care intră triumfal pe ușa din față tot așa și episoadele din viața noastră se succed, indiferent dacă au sau nu încuviințarea noastră.

E toamnă din nou și trebuie să accept că toate toamnele care vor mai veni vor avea un numitor comun, vor fi fără tine. Eu, atâta vreme cât voi mai orbecăi pe cărările vieții, am să sufăr, trăind omenește absența ta, în această perioadă de atenuare a imaginii prieteniei noastre pe care timpul o lucrează.

Vlădeni, 18. 09. 2020

                                                         Dr. Dumitru STANCIU

Articol scris de dr. Dumitru Stanciu

dr. Dumitru Stanciu

Profesor universitar, Universitatea Politehnică București. Reprezentant al Partidului Alternativa Socialistă și membru al Biroului Executiv în Partidul Stânga Europeană. Preşedintele fondator al Asociaţiei de Prietenie România-Cuba.

Vizualizari: 271 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Socialistul pe Facebook