DOI ANI, DEJA!

            Este o toamnă blândă, aș putea spune, după o vară nemiloasă, cu călduri și secete sahariene dar și cu furtuni pe măsură. Mă plouă, din când în când, cu stropi mari dar, și mai și, mă plouă cu amintiri. Gândurile mă asaltează, valuri, valuri, zi și noapte. Este, poate, și acesta un semnal că m-a lovit virusul vârstei a treia. Am dorit să mă vaccinez dar am ratat momentul. Acum sufăr consecințele care nu sunt chiar toate cu urmări letale. Cel mai rău ar fi faptul că mă trezesc vorbind singur, cel puțin așa par pentru un observator din afară. Nu, încă nu mi-am pierdut controlul, autocontrolul adică. Nu vorbesc, de fapt, singur. Vorbesc, cel mai ades, cu tine sau cu alții care au plecat ca și tine. Toată noaptea, când nu dorm bineînțeles, te înțeleg, te compătimesc, te iau la rost dar suport și replicile tale. Dacă nu ne-am certat niciodată, înainte de plecarea ta, măcar acum s-o facem. Chiar așa, îți amintești, Viorele, că noi doi nu ne-am certat niciodată și că tu, deși fiind iute la mânie, te-ai silit să nu mă contrzici nicicând? Poate pentru că „cel mai deștept cedează” sau, poate, Dumnezeu știe de ce mi-ai arătat atâta grijă, într-un fel frățească sau părintească !?! Frățească ? Aș renunța la a spune frățească deoarece frații, unii nu toți,  se ceartă între ei, întotdeauna mai au de împărțit câte ceva. Uită-te, noi cu basarabenii suntem frați dar ne urâm cu pasiune. Tare mult aș mai dori să dezbat acest aspect cu tine. Dar parcă numai ăsta? Mai este încă atâta „mizerie” în jurul meu și fără tine, în căutarea ieșirilor, mă simt ca și cum aș fi fără mâini și fără picioare.

            Răbdătorule, unde ai plecat și de ce ai plecat așa devreme !?

            Dacă nu mă părăseai aș fi scris un roman despre prietenia noatră. Fără tine nu am curaj să o fac. Și, apoi, cine să înțeleagă și de ce să înțeleagă prietenia noastră ? Am scris, odată, că lângă tine și țuica avea alt gust. Așa a fost. Nu am simțit acest lucru lângă nimeni altcineva, nici chiar lângă rudele mele cele mai dragi sau mai apropiate. Fără sfaturile tale, cum să explic eu acest lucru astăzi ? Vezi tu, asta înseamnă că nu sunt scriitor și, poate, ai să mă înțelegi, măcar acum, de ce nu te-am urmat când „mă trăgeai” să mă faci membru al Uniunii. N-am făcut-o dintr-o anumită pudoare. Câți ar fi fost în stare să înțeleagă atunci prietenia dintre un profesor universitar de științe inginerești și un scriitor de mare calibru și de valoare incontestabilă ?

            Îmi amintesc, Viorele, de discuțiile noastre, fructuoase pentru amândoi. Rememorez cum despicam firul în patru în legătură cu conceptul „alternativă” dar și cum vă explicam eu vouă, „poeților”, ce înseamnă „Gaura neagră”, din fizică. Ce vremuri! N-am să uit nici plimbările noastre și nici faptul că tu, cu felul tău ateist de abordare a realității, ne urmai, pe mine și pe Lucia (soția mea), în toate bisericile în care te purtam și, mai, mai, că ne dădeai dreptate când Îl preamăream pe Dumnezeu. Îți mulțumesc, Viorele, pentru sfaturile și pentru îndemnurile tale pe care i le-ai adresat Luciei. Să știi că a terminat cartea „Și eu am fost activist de partid” și, cu siguranță, ai fi mândru de lucrarea prietenei tale.

            Prieten drag, de ce ai plecat așa devreme?

            Vreau să trec pe la tine, pe la locul tău de repaos, și să te „dojenesc” în liniște.

            Of, liniște!

            De ce îmi este frică de acest cuvânt? Poți să-mi explici? Poți să mă faci să înțeleg? Știu că nu mai pot intra în dialog direct cu tine dar poate mă primești în visele tale. Eu te visez pe tine și de ce să nu cred, cu toată „mintea” mea de doctor în magnetohidrodinamică, că și tu, în lumea ta, ai visele tale? Ar fi interesant să ne „întâlnim” măcar pe calea acestor fenomene. Încă nu m-am dumirit și mă tot întreb ce ne-a apropiat? Și dacă s-a întâmplat acest lucru de ce am fost despărțiți așa devreme? Poate pentru că a fost foarte frumos și după cum știi ce-i frumos ține puțin. În „orbecăiala” în care m-ai băgat prin dispariția ta mă întâlnesc, din când în când, cu familia ta, cu neprețuita ta familie. În ciuda bucuriei revederilor, întotdeauna aceste evenimente mă răvășesc, în interiorul meu, mai ceva decât un uragan. Pe dinafară zâmbesc iar pe dinăuntru urlu. Cu siguranță că tu poți să mă înțelegi. Tu, cel care ai mers călare pe o bivoliță. Doamne, cât îmi lipsești.

            Privesc la fata ta și te văd pe tine. Mare lucru este ce ai lăsat tu în urma ta. Nu mă gândesc numai la romanele tale ci și la „eroii” tăi din strada Slătineanu, din București. Îmi amintesc, cu câtă plăcere, Doamne!, cum mi-ai răspuns, odată, când te-am întrebat „cine este făptura aceea?”: „E fata mea, mă!”

            Nu ai trăit degeaba, Viorele!

           De fapt, ce vorbesc eu?, tu trăiești în continuare prin ceea ce ai lăsat românilor și prin cei din strada Slătineanu.

            Îmi e tare dor de tine, mă băiete!

            Dr. Dumitru Stanciu                                                       07.09.2017

Articol scris de Redactia

Vizualizari: 4252 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *