În vremurile mocirloase în care trăim, iată că se mai întâmplă și lucruri minunate. Da, da, lucruri minunate, incredibile chiar. Suntem în binecuvântata zi de 12. 02. 2016 și aflăm de la postul de radio național al României că, la HAVANA, auzi dumneata la HAVANA !, s-au întâlnit Papa Francisc și cu Patriarhul Kiril – al Moscovei, să stea de vorbă și să chibzuiască pe îndelete, ca doi frați ce sunt, asupra persecuțiilor la care sunt supuși creștinii de pe Pământ. Cei doi reprezentanți ai Bisericilor Creștine frățești nu s-au mai întâlnit de la Marea Schismă. Vedeți, dumneavoastră, nu au spus asupra persecuțiilor religioase ci asupra persecuțiilor la care sunt supuși creștinii. Extraordinar! De ce ? Pentru că și eu sunt creștin, lucru pe care-l pot dovedi cu fapte, și sunt PERSECUTAT POLITIC în țara mea. Poate vor auzi și răspopitul din Muntenia și codobatura din Moldova care au avut o „INIȚIATIVĂ LEGISLATIVĂ”, cum îi zic ei, prin care să mă termine pe mine, cetățean onorabil, cu fapte doveditoare, pentru simplu motiv că sunt COMUNIST. Eu încerc să fiu numai după Chipul și asemănarea Mântuitorului Isus. Eu trăiesc, în mare măsură, pentru alții, pentru cei amărâți și oropsiți.

Dar să revenim.

Marea Schismă, care a separat Biserica Romană de Biserica Bizantină, adică Biserica Apuseană de Biserica Răsăriteană, s-a produs din cauza unor probleme doctrinare, provocate de interpretarea Sfintei Treimi (Trinități), dar și din cauza punctelor de vedere diferite cu privire la statutul clericilor. Evenimentul a avut loc în 1054. În 1504, Papa Leon al IX-lea și Pariarhul Constantinopolului, Mihail Celuralius, s-au excomunicat reciproc și dialogul dintre cele două Biserici Creștine frățești a fost definitiv întrerupt. Au mai fost schisme chiar în sânul Bisericii Romano-Catolice,vezi schisma dintre 1378-1417, în urma cărora au existat simultan doi sau trei papi rivali. Consider că nu este aici nici momentul nici locul analizelor și comentariilor fenomenului schismelor. Ceea ce trebuie reținut este faptul că, după aproape 1000 de ani, se reia dialogul dintre biserici și nu oriunde ci la HABANA. Nu la New York, nu la Wshington, nu la Berlin, nu la Paris, nu la Obama, nu la Merkel, nu la Putin ci ACASĂ LA COMUNISTUL CASTRO. Pentru cei care au creier să înțeleagă cred că lucrurile sunt foarte clare. Cu toate acestea am să mai „întăresc” un pic conturul locului unde s-a produs fapta.

HAVANA este cel mai mare oraș din regiunea Mării Caraibelor, unul dintre cele mai mari porturi din emisfera vestică. A fost fondat de spanioli în 1515, un pic după ce, în sânul Bisericii Creștine, s-a definitivat Marea Schismă. În 1592 a devenit capitala Cubei. În 1959, Fidel Castro a venit la putere. Până în 1959 Havana, datorită cazinourilor și a vieții de noapte, era un fel de bordel al SUA. Centrul Havanei face parte din Patrimoniul Mondial UNESCO. Din Patrimoniul cultural al Havanei face parte Jose Julian Marti, poet, eseist și patriot cubanez. Tânărul Marti, în urma participării la revolta din 1868, a fost deportat în Spania, unde a obținut o diplomă în drept și și-a perfecționat activitățile politice și literare. A petrecut mai mult de zece ani și la New York, unde s-a „specializat” în lupta pentru independența cubaneză. A fost OMORÂT în această luptă. A visat la o „Americă liberă și unită”. Este EROU NAȚIONAL AL CUBEI.

Un alt OMORÂT în lupta pentru o „Americă liberă și unită” a fost Ernesto Guevara de la Sema, Che Guevara, născut în Argentina și ucis de serviciile secrete americane, în urma unei trădări ordinare, întocmai ca aceea prin care a fost vândut Mântuitorul Isus, în Bolivia. Medic, teoretician și strateg al luptei de gherilă, El Che a fost o figură proeminentă a revoluției lui Fidel Castro din Cuba. Era adeptul ideii că doar o revoluție, asemănătoare celei din Cuba, ar putea pune capăt sărăciei popoarelor latino-americane. Cu o charismă ieșită din comun, a fost una dintre vocile cele mai eficiente ale revoluției împotriva imperialismului american. Este idolul, după Mâmtuitorul Isus și Papa Ioan Paul al II-lea, a miliarde de tineri de pe Pământ.

Dar adevăratul conducător al poporului cubanez „IMPOSIBIL DE OMORÂT”, a fost și este încă FIDEL CASTRO. El a transformat Cuba batjocorită de americani într-o parte din „America liberă și unită”, visată de Jose Marti. Când a început revoluția (1956), dintre cei cu care a venit de pe continent pentru a realiza visul au rămas doar patru, doar patru!!! Cu un sprijin popular ieșit din comun, Fidel a reușit să-i alunge pe americani din Cuba. El a venit să-și elibereze țara fără portavioane, fără rachete, fără soldați înarmați până-n dinți. A venit numai cu dragostea de țară și cu ideea unei „Americi libere și unite”. După ce a scăpat de americani, Fidel a înlăturat analfabetismul pentru a lumina poporul și a-l ajuta să înțeleagă corect vremurile. Printre marile realizări ale lui Fidel s-ar putea număra o Școală medicală celebră în toată lumea. Războiul dintre el și imperialiștii americani a fost crunt. Acum relațiile dintre Cuba și SUA sunt pe cale de a deveni normale pentru timpul în care trăim. Pentru acest lucru și-au adus contribuția toate mințile luminate ale lumii printre care și Papa Francisc.

Oamenii deștepți de pe Pământ au lucrat și lucrează pentru o „Americă liberă și unită”. Am amintit aici de Sfâtul Părinte Francisc. El condamnă intervențiile americane fără mandat ONU pe care le califică drept „terorism de stat”. Papa Francisc s-a întâlnit cu fostul președinte cubanez Fidel Castro la domiciliul acestuia din Havana. Întâlnirea a durat în jur de o oră și s-a desfășurat într-o ambianță foarte familiară. Fidel s-a întâlnit de trei ori și cu Papa Ioan Paul al II-lea, la Vatican dar și la Havana. Fidel Castro i-a dăruit, cu un gest de reciprocitate, cartea sa de interviuri cu teologul brazilian Frei Betto, „Fidel și religia”, pe care a pus dedicația „cu admirație și respect din partea poporului cubanez”.

Cuba a mai fost înnobilată de prieteniile lui Fidel Castro cu mari oameni de cultură de pe Pământ. Aș aminti, în fugă, pe Ernest Hemingway și pe Gabriel Garcia Marquez, amândoi laureați ai Premiului Nobel pentru literatură. Mari sportivi ai lumii, „dând Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale Lui Dumnezeu” i-au acordat lui Fidel și Cubei toată dragostea și admirația lor. M-am gândit acum la Diego Armando Maradona.

Eu, din respect și admirație pentru Cuba, scriu fericit despre lucrurile frumoase care se petrec acolo și, preluând visul lui Marti, lupt și eu pentru o „Românie liberă și unită”.

Articol scris de Redactia

Vizualizari: 41770 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Socialistul pe Facebook