Am mai scris cu altă ocazie că Mihai Eminescu, în copleşitoarea-i genialitate, a ştiut a face geopolitică mare şi adevărată cu decenii downloadînainte de inventarea geopoliticii ca disciplină.

        O dovadă cum nu se poate mai potrivită este acest fragment din articolul “Introducerea unei civilizaţii pripite”, din 11 decembrie 1977 (1):

           “…Câmpiile albe se-ntind împrejurul Bucureştilor şi se pierd în zarea despre miază-noapte, unde a plecat împăratul Rusiei, în zarea dinspre miază-zi, unde stau oştirile noastre, spre răsărit şi spre apus, unde se cumpănesc sorţile Europei. În această izolare, în care ne pune bătrâna iarnă, aceeaşi pe vremea craiului Decebal, când ţăranul dacic, îmbrăcat în cojoc miţos trecea Dunărea îngheţată, aceeaşi astăzi, când vodă ţine Dunărea cu oştirile româneşti, în această izolare ne apasă mai cu greu gândirea, la ce rău loc ne-au aşezat Traian împăratul pe această muche de lume, la acest vad de popoară, carile ne privesc pe noi numai ca un fel de gard, pe deasupra căruia se ceartă.

Dar de am fi măcar noi oameni ca oamenii, de-am fi ştiut să ne îngrădim, încât să nu poată juca nimeni pe stăpânul în casa noastră, de-am fi rămas atât de exclusivişti precum erau părinţii noştri, tot ar fi fost cum ar fi fost şi tot o mai puteam duce cu bine de pe o zi pe alta.

Dar aşa ne-am desgrădit, făcând drum larg unei civilizaţii pripite, unei pospăieli apusene, care în schimbul păturilor bogate ale brazdei noastre, ne împle cu trebuinţe de care n-am fi avut trebuinţă; prin legiuiri de un caracter cosmopolit, pe cari liberalii obiciniuesc a le numi <<tot ce e românesc>>, am făcut din ţara noastră o nouă Americă, în care se grămădeşte superfluenţa populaţiilor apusene, cărora le convine foarte bine teoria de <<om şi om>>, de egalitate, libertate şi fraternitate pe socoteala noastră.

Nevoind sau neputând cunoaşte că orice stat are nevoie de clase puternice, am ridicat din temelie toată puterea veche a ţării fără a socoti că o casă veche de piatră, dar cam strâmtă, e totuşi mai bună pentru vreme de iarnă decât un palat de hârtie franţuzească.

(…) Astfel demagogii noştri, crescuţi în străinătate, văzând nevoile poporului nostru, l-au învăţat pe de rost cuvinte deşarte şi c-un înţeles negativ numai, socotind că prin cuvinte se întemeiază binele unui popor. Numai pe cele mântuitoare: <<munca >> şi  << economia>> întru ale lor şi ale statului nu l-au învăţat pe popor niciodată.

(…) Dac-am fi la loc bun ca Spania sau Anglia, ne-am bate-n capete şi tot vechile  năravuri româneşti ar pluti deasupra ca untdelemnul pe apă. Dar pe acest vad de popoară, din cearta noastră numai duşmanul câştigă “

Cine şi cum ar putea astăzi descrie mai bine realitatea contemporană?

Nici nu apucase bine a se potoli vuietul decembriadei şi, în postdecembriadă, politicienii cei noi, (adică parte din cei vechi şi feciorii şi nepoţii celor…străvechi, dar cu costumele şi chiar şi pielea, dar nu şi cu unele năravuri trecute, dar şi cu unul fulgerător dobândit, al închinării permanente la Înalte Porţi străine şi ale linguşelii aferente, întoarse pe dos),  au început a împuia urechile şi minţile bieţilor români buimăciţi de “libertate” cu cuvinte şi expresii, care mai de care mai atrăgătoare, mai sclipitoare la ambalaj şi goale de conţinut: “democraţie”, “economie de piaţă“, “reforme economice”, “capitalism”, “liberalizarea (totală şi imediată, eventual, a comerţului, a cursului de schimb al monedei…)“, “avantaj competitiv“, “sistem bancar fracţionar”, “restructurare şi privatizare (traduse rapid în romgleză prin lichidare sau cadorisire la venetici din toate zările…) “, “integrare euro-atlantică“, “mobilitate profesională (tradusă în română, de astă dată, prin “şomaj”, cuvânt până atunci inexistent în România decât pentru indivizii antisociali şi pentru leneşi…)”, “retrocedare in integrum (adică despuierea a două generaţii de români, în beneficiul prea multor urmaşi îndoielnici ai unor aristocraţi sau boieri autentici, dar şi a multor spoliatori, escroci, profitori, speculanţi, combinatori sau misiţi, foarte ades în temeiul unor acte falsificate atât de grosolan încât numai cine nu voia nu putea să observe-dl Iohannis şi soţia ar putea dobândi un doctorat în domeniu)”, “parteneriat strategic”, “axa X-Y-România, biata noastră ţară stând musai, cu coada în sus, în capul câte unei axe… ”, “corectitudine politică”…

Partea proastă este că, dincolo de cuvinte şi expresii care nu reprezintă adesea altceva decât minciună şi ipocrizie,  asistăm, cum bine scria Eminescu în urmă cu 140 de ani, cum peste “gardul” românesc de la  “vadul de popoară”, mai marii sau mai micii lumii (faţă de noi, deveniţi brusc mult mai mici decât am fost vreodată şi decât s-ar cuveni să fim…) se ceartă pe deasupra noastră.

În cele aproape trei decenii de postdecembriadă, atraşi de vorbe goale, despre care credeam că au să reverse belşugul asupra capetelor noastre, ne-am “integrat”, întâi în NATO, apoi în Uniunea Europeană. Şi, pe măsură ce ne “integram”, ţara devenea tot mai lipsită (de bogăţiile subsolului, de industrii, de institutele de cercetare, “privatizate” ca nişte buticuri, pe nimic şi cu tot cu tezaurul de brevete şi de tehnologii, de agricultură chiar, de instrucţie şi educaţie care să ofere României oameni pregătiţi, competenţi, cultivaţi, oameni deplini, evident şi pe cale de consecinţă, de locuri de muncă asiguratoare de trai cât de cât decent), românii tot mai săraci şi mai fără orizont şi speranţe (parcă izvor fără sfârşit de emigranţi către Statele Unite, Canada, Australia, Germania, Olanda, Italia, Spania). Iar statul român, altcândva nelipsit de pe marile trasee diplomatice ale lumii, menite să dea, cu consultarea şi ascultarea românilor, consultare care devenise aproape obligatorie, inclusiv pentru mai marii marilor…, soluţii pentru problemele cele mai importante şi mai complicate ale vremii, tot mai lipsit de relevanţă, devenit un stat de mâna a treia, de care mai marii şi mai micii îşi aduc aminte doar când e nevoie de o mână ridicată în vreun forum sau de carne de tun pe vreun teatru de război provocat, dar pe care sunt chemaţi să se manifeste şi sacrifice proaspeţii “integraţi”, în locul mai marilor şi trepăduşilor lor, mai micii, provocatori de instabilitate şi haos, distrugeri şi moarte pretutindeni pe suprafaţa pământului, tot mai răscolit de războaie regionale şi locale în această lume “a păcii”, durând, chipurile, de peste şapte decenii, de la ultimul măcel (e drept, mondial…).

Condusă de (pseudo)“elite” politice tot mai slugarnice (dar  “corecte politic”!), România a devenit cel mai înfocat membru al pacifistei organizaţii NATO, cel mai supus membru al Uniunii Europene şi diktat-ului birocraţiei bruxelles-eze, nealeasă şi nerăspunzătoare faţă de nimeni şi tocmai de aceea complet iresponsabilă şi, totodată, închipuitul “partener strategic“ (cel mai strategic, după micile state baltice…) al Statelor Unite. O poziţie care, în lumea de astăzi, este complet incomodă, în fapt, imposibilă, pe care nici cei mai vechi şi mai stabili membri NATO şi UE nu şi-o mai asumă, cumulat…Dovadă că niciunul dintre membrii cu state vechi ai NATO din Europa occidentală nu s-a încumetat să pună în pericol viitorul naţiunilor lor cu “scutul antirachetă”, menit, chipurile, să “protejeze” Europa. Au făcut-o mult mai noii “integraţi” România şi Polonia. După o primă decizie nefastă, mai înţeleaptă şi cu elite politice mai adevărate şi mai responsabile pentru soarta naţiunii ei, Cehia s-a răzgândit la timp…

            Asistăm în momentul de faţă la schimbări considerabile şi rapide în configuraţia geostrategică a lumii, aşa cum o cunoşteam şi cum s-a menţinut ea, foarte puţin schimbată, din 1945. Cele două evenimente de o importanţă colosală petrecute în 2016, BREXIT şi alegerea lui Donald Trump în Statele Unite au zdruncinat din temelii peisajul politic pe care îl cunoşteam de decenii.

            Retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană, ca urmare a votului de la referendum-ul din iunie 2016 a dat o lovitură care s-ar putea dovedi, în scurtă vreme, fatală Uniunii, cel puţin acelei Uniuni în forma în care a existat ea după 1990 şi până în prezent. Este evident că fără Marea Britanie şi puternica ei economie, construcţia europeană nu va mai fi niciodată aşa cum a fost de la aderarea ei şi până în prezent. Iar decizia impusă Consiliului European şi Comisiei Europene de tandem-ul franco-german (în realitate, o decizie 100% germană, care dovedeşte câtă dreptate avea Marine Le Pen înainte de turul al doilea al prezidenţialelor, când afirma: “după alegeri, Franţa va fi condusă de o femeie. De mine sau de doamna Merkel!”), cea cu trecerea la o Europă “cu două viteze”, nu face decât să recunoască o realitate tristă şi condamnabilă şi să demonstreze în faţa opiniei publice un adevăr cunoscut (în ce mă priveşte, l-am afirmat de zeci, poate de sute de ori în articole şi emisiuni de televiziune) pe care, de acum, doar orbii vor mai putea să se facă a nu-l observa şi înţelege. Acela că, nu de acum, ci dintotdeauna, Uniunea Europeană a fost o organizaţie menită să-i favorizeze pe cei mari şi puternici, pe seama membrilor slabi, în primul rand a proaspeţilor “integraţi” şi, după această “integrare”, care a reprezentat, în fond, o colonizare de tip nou, cu mijloace mai subtile, mai rafinate şi tocmai de aceea mai perverse, şi pe seama vechilor “integraţi”, mici şi medii, de genul Greciei, Ciprului, Portugaliei, Spaniei chiar, consideraţi (lucru afirmat de acum aproape în clar…) state de mâna a doua. O Uniune Europeană a stăpânilor, condusă de pomenita birocraţie iresponsabilă, ghidată ferm şi strâns de la Berlin de Angela Merkel, sau, poate, mâine,  încă şi mai straniu, de Martin Schulz, el însuşi de foarte mulţi ani reprezentant de frunte al zisei birocraţii, funcţionând paralel cu Uniunea Europeană a sclavilor pe plantaţie. În rândurile, multe şi dese, ale sclavilor de tip nou figurând nu doar români, bulgari, unguri, slovaci, lituanieni, letoni, estoni, cehi sau “instalatori poolonezi”, ci şi greci, irlandezi, spanioli, portughezi, în curând italieni, dar şi marea majoritate (excluzând pseudo”elitele” de tot felul, nu doar politice, mai ales financiare, economice, militare) a germanilor, olandezilor, francezilor, danezilor, suedezilor etc.

            Că o lungă perioadă de timp, mai ales după aderarea Marii Britanii la Uniunea Europeană, aceasta s-a aflat sub dominaţia şi controlul Statelor Unite o dovedeşte concludent şi un foarte recent (8 iunie 2017) interviu acordat de fostul vicepreşedinte american, Joe Biden, influentului ziar grec Kathimerini (2), din care rezultă că el şi administraţia americană Obama au avut un rol important în împiedicarea unei ieşiri a Greciei din Uniunea Europeană ca urmare a condiţiilor draconice impuse guvernului grec de creditori şi birocraţia bruxelles-eză şi în forţarea, practic, a guvernului Tsipras de a accepta diktat-ul merkel-ian şi al oligarhiei financiare internaţionale. Adică exact ceea ce, înaintea referendum-ului britanic din iunie 2016, a încercat, fără succes însă, ba mai degrabă cu ponos, Obama personal. Astfel, în interviul amintit, Biden afirmă că “un eventual Grexit ar fi avut foarte serioase consecinţe pe termen lung pentru Grecia şi Europa şi ar fi putut să declanşeze o adâncire a crizei de încredere în economia globală. … Cum decizia finală aparţinea liderilor Greciei, Fondului Monetar Internaţional şi statelor eurozonei, consider că noi am ajutat prin direcţionarea discuţiilor într-o direcţie mai pragmatică, datorită încrederii pe care am avut-o în Atena, Bruxelles şi Berlin. … În acelaşi timp, noi am încurajat conducerea Greciei să mediteze cum să demonstreze creditorilor că are o foaie de parcurs credibilă pentru reformele economice sistemice, care erau necesare”. Şi, în acest mod, remarcă amar ziariştii greci, “Grecia şi economia ei distrusă, cu o rată a şomajului de 26% şi cei aproape două milioane de cetăţeni (din 10,8 milioane, nota mea, E. Z.) trăind acum sub plafonul de sărăcie trebuie să mulţumească fostului vicepreşedinte Biden pentru a-i fi ţinut legaţi în lanţurile Uniunii Europene, fără nicio speranţă de a vedea sfârşitul suferinţelor într-un viitor previzibil.”

            În aceste condiţii, nici nu e de mirare opinia, identificată de un sondaj efectuat în lume  de celebra casă specializată în sondaje de opinie PEW Research Center din Statele Unite, potrivit căreia cetăţenii greci au cea mai pesimistă-de fapt, dezastruoasă-opinie despre starea economiei în prezent, faţă de perioada dinainte de marea depresiune economică din 2008, 98% considerând că ea este mai proastă astăzi, doar 2% fiind de părere că ea e mai bună! Ca o ilustrare elocventă a adevărului conţinut în afirmaţiile mele anterioare, în acelaşi sondaj, rezultatele sunt de 56-42 în Ungaria, 71-28 în Spania, 84-15 în Italia. Poate că la fel de semnificativ, (dar întristător pentru noi…) este faptul că PEW nu a considerat că e cazul ca pe lista ţărilor lumii în care a efectuat sondajul, să reţină şi România. Alte omisiuni, care confirmă de asemenea afirmaţiile mele, sunt Bulgaria, Letonia, Estonia, Lituania, Portugalia, Cehia, Slovacia… (3)

            Alegerea lui Donald Trump şi (în ciuda opoziţiei furibunde la programul său anunţat în campanie a ”statului ascuns”, a  “statului ocult”, alcătuit din serviciile secrete, complex-ul militar-industrial,Wall Street-ul, cu participarea ”Big Oil” şi  “Big Pharma”, a presei autoritar controlată de CIA încă din anii ’50) unele din punctele din program pe care le-a putut deja impune, fiind şi favorabile cel puţin unora dintre componentele “statului ocuult”, sau “mlaştinii”, cum foarte plastic a definit Trump în campanie acest stat paralel, au produs o nouă fractură, încă şi mai mare ca BREXIT-ul, ducând la apariţia unui soi de falie tectonică între cele două componente ale “establishment-ului” planetar din ultimii 70 de ani: Statele Unite şi Europa Occidentală.

            Este foarte limpede că, de acum, va exista o opoziţie făţişă, care se va transforma ades în luptă dură în plan economic şi financiar, între Statele Unite şi Marea Britanie pe de o parte, care vor forma un puternic bloc anglo-saxon, şi Europa. Iar falia de care vorbeam, indiferent de declaraţii de faţadă, se va manifesta şi în plan militar şi strategic. Chiar dacă Trump, după ce declara în campanie şi în primele săptămâni după investitură, pe foarte bună dreptate, NATO ca fiind ”depăşit”, a dat înapoi doar în privinţa retoricii, este limpede că nici parteneriatul transatlantic nu va mai fi ceea ce a fost până în prezent. Lucru confirmat cum nu se poate mai clar de Angela Merkel, când a declarat după recentul summit NATO cu prima participare a lui Trump, aflat şi la prima vizită în Europa în calitate de preşedinte al Statelor Unite, că Europa nu se mai poate baza pe parteneriatul cu Statele Unite şi nu mai poate conta pe mai departe pe sprijinul american, ceea ce va impune ca ea să-şi găsească soluţii proprii de securitate. (4)

            De aceea, nu e câtuşi de puţin întâmplător şi de neluat în seamă faptul că, vorbind în data de 2 iunie 2017 la Forum-ul Economic Internaţional de la Sankt Petersburg, preşedintele Vladimir Putin, referindu-se la afirmaţia menţionată anterior a doamnei Merkel, făcea câteva remarci usturătoare pentru statutul acceptat din ce în ce mai apăsat în ultimii ani de Uniunea Europeană, în special la presiunea cancelarei germane, de remorcă americană, acceptând docil toate ordinele privind conduita în materie de politică internaţională, economie, comerţ şi finanţe, afirmând că doamna numită anterior poate că o fi încântată de faptul ca “aliaţii” dumneaei de la Washington  i-au interceptat convorbirile telefonice, dar el, Putin, e mai puţin impresionat. În continuare, Putin declară: “Nu există multe state în lume care să se bucure de privilegiul suveranităţii. Nu vreau să ofensez pe nimeni, dar ceea ce spune doamna Merkel este o expresie a resentimentului dumneaei faţă de o suveranitate limitată. Vă asigur de asta, indiferent ce ar spune dânsa mai târziu. În tiparele alianţelor politico-militare, eşti constrâns de termeni oficiali. Se stipulează ceea ce este permis şi ce nu. Şi, în practică, este încă şi mai rău. Nu ai voie să faci nimic din ce nu e permis. Şi cine dă aceastză permisiune? Conducerea. Şi unde este conducerea? Ea este foarte departe.” (Sublinierile mele, E. Z.) (5)

            În aceste condiţii, practic, se produce o schimbare capitală în scopul (şi, aş zice, şi destinul NATO…), aşa cum era el definit de primul său Secretar General, lordul Ismay: „to keep the Russians out, the Americans in, and the Germans down”. (6) Adică să-i aducă pe americani înăuntru (în cadrul lumii occidentale adică, ştiindu-se tradiţia americană izolaţionistă), să-i ţină pe ruşi  afară (cu alte cuvinte, să încerce să-i izoleze şi să-i ţină la respect), iar pe germani   să-i ţină la pământ, adică să-i facă să nu mai constituie un pericol pentru securitatea continentului şi a lumii şi nici o ameninţare ca putere economică şi financiară pentru “partenerii” şi noii “prieteni” occidentali. (Doar nu degeaba, după marea ruptură de sistem provocată în centrul şi răsăritul Europei de Gorbaciov, în complicitate cu partenerii şi inspiratorii lui occidentali, Statele Unite, Marea Britanie, restul aliaţilor lor din Europa occidentală nu i-ar fi dorit pe germani reunificaţi decât în vreo câteva decenii, şi nici atunci pe deplin, reunificarea imediată a Germaniei fiind posibilă exclusiv pentru că aşa a dorit Gorbaciov, de data asta în ciuda intereselor şi dorinţelor complicilor lui occidentali. În acest sens, există dovada zdrobitoare a stenogramei discuţiei din 23 septembrie 1989 dintre Margaret Thatcher şi Mihail Gorbaciov, cu ocazia vizitei făcută de ”doamna de fier” în Uniunea Sovietică în 1989) (7)

            Dacă ar fi să traducem încă şi mai clar, pe româneşte, această afirmaţie a lordului Ismay, rostul NATO era să-i facă pe americani să fie “la butoane”, pe europeni, dependenţi de aceştia, să fie ascultători, supuşi, (şi, precum aţi văzut din cele scrise anterior, din afirmaţiile doamnei Merkel şi ale lui Vladimir Putin, europenii au fost făcuţi foarte, chiar mult prea ascultători ai ordinelor de la Washington, chiar şi atunci când ascultarea costa scump economiile statelor membre ale Uniunii Europene, cum este cazul sancţiunilor economice impuse Rusiei, care provoacă anual statelor europene pagube de ordinul zecilor de miliarde de euro…), pe germani inofensivi, cel puţin în plan militar. Urmând ca asta să ţină şi birocraţia bruxelles-eză, pe de o parte ocupată cu management-ul european, dar, fără nicio îndoială, la remorca şi ordinul Washington-ului. Ceea ce şi explică de ce Marea Britanie a aderat relativ târziu la Uniunea Europeană, cel mai probabil pentru a o ţine sub observaţie şi sub control american…

            Faptul că lucrurile au evoluat considerabil în Europa şi în lume de la sfârşitul războiului şi după înfiinţarea NATO şi a Uniunii Europene, permiţând din nou Germaniei să devină motorul european (şi transformând-o, implicit, pe Angela Merkel într-un fel de ”împărăteasă” a Europei) ar putea să fie, de fapt este, una dintre principalele explicaţii pentru cele două cutremure mondiale de gradul 10 din lume din 2016, BREXIT (detaşarea de Uniunea Europeană a Marii Britanii, care nu mai putea accepta să rămână la remorca Germaniei şi a diktat-ului merkel-ian ) şi alegerea lui Trump. Ca şi observaţia, explicabilă şi mult mai aproape de adevăr decât părea la prima vedere, logică chiar, a lui Trump, că NATO a devenit…depăşit.

            Cu atât mai mult cu cât nici Rusia nu mai e tocmai…”out”! Iar lucrurile s-au mai complicat, între timp. Şi cu China. Şi cu Iran-ul. Şi nu numai…

            Aşa că, după ce Bush junior şi Obama încercaseră să dea NATO vocaţie universală, atât ca arie de implicare cât şi din punct de vedere al compoziţiei geografice, prin atragerea Coreei de Sud, a Australiei, Noii Zeelande, poate chiar a Japoniei, nu e de mirare că, în noile condiţii, pentru a încerca să contracareze ascensiunea Iran-ului şi a influenţei sale în Asia şi în special în Orientul Mijlociu, în recentul său turneu în Arabia Saudită şi Israel, Trump a creat, deocamdată, un NATO al Golfului Persic, sub influenţa şi cu finanţarea Arabiei Saudite şi sub controlul evident al Israel-ului, dornic să-şi vadă atinse interesele şi obiectivele sale, indiferent de şi cu ignorarea cu dispreţ a intereselor altor state, (mai ales că aceasta se produce cu mâna altora… ), cu tendinţa de a fi expandat către Asia de Sud.

            Iar diversiunea Coreea de Nord şi “programul ei nuclear”, mult prea asemănătoare celei care a dat atâta vreme roade cu “programul nuclear iranian”, până la intervenţia diplomatică magistrală a lui Putin, care a raliat şi principalul nucleu vest-european, pare a fi pretext-ul pentru crearea unui mic NATO al Pacificului de vest, care să încerce să izoleze China (lucru, dealtfel, în opinia mea, imposibil).

            Deci, la ora actuală, fotografia situaţiei geopolitice mondiale se conturează foarte clar.

            Drumurile blocului anglo-saxon alcătuit din Statele Unite şi Marea Britanie se separă fără dubiu de cele ale Europei occidentale. Şi asta atât în plan economic şi financiar, cât şi în plan strategic şi  militar. Ceea ce pune deja sub un mare semn de întrebare existenţa însăşi a NATO, cel puţin în forma sa actuală. Cu atât mai mult cu cât, pe lângă vechile insatisfacţii ale Greciei faţă de apartenenţa la o organizaţie din care nu a avut niciun câştig şi nicio protecţie în diferendele sale cu Turcia, în ultima vreme, începând de la lovitura militară de stat eşuată, iniţiată şi organizată evident sub umbrela CIA (eşecul demonstrând evident că şi CIA este, ca şi NATO, profund depăşită…), Turcia se distanţează din ce în ce mai  limpede de NATO, ca şi de ideea aderării la Uniunea Europeană.

            Mi se pare important să subliniez motivele de fond, de substanţă, care au dus la deciziile Marii Britanii şi Statelor Unite. Ele îşi au originea în adoptarea politicilor ultraliberale sinucigaşe propovăduite de şcoala economică de la Chicago în anii ’70, adoptate întâi de Margaret Thatcher în Marea Britanie la sfârşitul anilor ’70 şi, apoi, sub influenţa ei, de Statele Unite, în mandatele prezidenţiale ale lui Ronald Reagan, la începutul anilor ‘80. Aceste politici şi forţarea extinderii lor şi a globalizării la scară mondială, aşa cum a fost ea concepută de oligarhia economică şi financiară americană, care a determinat atât proiectarea modelului, cât şi adoptarea şi extinderea lui (să nu uităm că fostul prim ministru al Franţei, Eduard Balladur, spunea că “globalizarea este lumea devenită americană, adică dezechilibrată”!) (8), a expandat la scară mondială şi la dimensiuni devenite aproape apocaliptice, dezechilibrele atât de exact identificate de fostul premier francez. Aceasta, ca şi abilitatea unor state, în special a Chinei, dar şi a Coreei de Sud, Japoniei, a micului stat Singapore, a Germaniei şi a altor state, combinate cu lăcomia capitalistă fără limite a occidentului şi în special a Statelor Unite, care a dus la delocalizarea industriilor naţionale în state mai puţin dezvoltate şi cu mână de lucru ieftină, în goana nesăţioasă după maximizarea profitului, a dus rapid la dezindustrializarea parţială, în special a Statelor Unite, foarte bine observată, definită şi evidenţiată de Trump în cursul campaniei sale prezidenţiale de succes şi, ca o consecinţă, la reculul drastic al bunăstării anterioare a societăţilor occidentale care au exagerat cu acest model şi s-au angajat grav în operaţia de delocalizare, care a dus la “evaporarea” a milioane, chiar zeci de milioane de locuri de muncă bine plătite în lumea occidentală şi la dispariţia în mare parte a clasei de mijloc. Ceea ce nu avea cum să nu-şi găsească reflectarea în nemulţumirea unor clase şi pături sociale importante, care au reacţionat în plan electoral.

            Vorbind de Mihai Eminescu şi de genialitatea lui politică, într-un articol al său, “Bellum omni contra omnes”, (9), publicat în Timpul din 8 noiembrie 1878, făcând o comparaţie între cele două doctrine politice din România timpului său, conservatismul şi liberalismul, Eminescu reuşeşte să identifice în ambele, dar mai cu seamă în liberalism, aş zice eu acum, în liberalismul extrem, inclusiv economic, tare care sunt lesne observabile cu ochiul liber şi în ziua de azi:

            “ (…) Cu încetul însă, omul perfectibil se desprinde din totalitatea organizaţiei naturale şi-şi lărgeşte din ce în ce cercul său de activitate individuală şi atunci abia începe pentru el viaţa într-adevăr omenească, viaţa liberă. Dar totuşi, în lărgirea individualităţii sale, omul poate atinge o margine  în care pune în cestiune individualitatea şi libertatea semenilor săi şi, în cele mai multe cazuri, a semenilor acelora cari sunt mai buni, mai capabili, mai de inimă.

Astfel s-ar putea spune că întreaga luptă între taberele opuse, numite una liberală, care ajunge la comunism, alta conservatoare care poate ajunge într-adevăr la osificarea statului, e pe de o parte lupta pentru drepturi, pe de alta lupta pentru datorii.

Conservatismul luptă pentru datorii. Pentru el, îndeplinirea datoriilor către semenii săi, solidaritatea de bună voie sau impusă prin legi a cetăţenilor unui stat, o organizare strictă, în care individul e numai mijlocul pentru întreţinerea şi înflorirea colectivităţii, cruţarea economică a tuturor claselor pe care le priveşte ca organe vii ale societăţii, cu un cuvânt organizarea naturală, înţeleasă de toţi, moştenită adesea prin tradiţie, prin obiceiul pământului, recunoscută de toţi fără legi scrise chiar, iată starea de lucruri la care aspiră conservatismul extrem.

Dar şi această direcţie are primejdiile ei. Vecinica tutelă exercitată asupra claselor de jos, le dă într-adevăr pânea cea de toate zilele, dar le lipseşte de energie individuală, le face indolente.

Pe de altă parte, sistemul libertăţii, totodată al individualismului, cuprinde primejdii şi mai mari. El preface viaţa într-o luptă de esploatare reciprocă, care poate ajunge la disoluţiunea completă a statului. (…)

Între aceste două extreme e poate meşteşugul adevăratei politice. A împreuna exigenţele existenţei  neapărate a statului cu exigenţele libertăţii individuale, a nu permite ca asociaţii de indivizi răpitori să facă din stat o unealtă a lor  şi a nu lăsa pe de altă parte ca statul impersonal să lege cu totul mâinile individului, asta e problema pe care mulţi s-au încercat s-o deslege, dar de la Cezarii Romei şi până la Cezarii moderni nu s-au găsit încă remedii radicale, ci numai paliative. Un nemărginit individualism s-a lăţit peste toată Europa. Individul e scopul, căruia i s-au sacrificat toate elementele care formau încheieturile  organizaţiei vechi. Teoria că viaţa e un drept a prins rădăcini în toţi şi cu durere trebuie s-o mărturisim că în multe locuri chiar clasele superioare  au încetat a crede  că au datorii către cele de jos, precum şi cele de jos nu mai vor să aibă datorii faţă de cele de sus.

            Fenomenul la care mă refeream anterior, al lăcomiei capitaliste exacerbate, pe care Eminescu îl identifica magistral cu aproape 140 de ani în urmă, a mai dus şi la creşterea puternică a concurenţei pe care state emergente, precum China, Coreea de Sud, Taiwan, Singapore, dar şi Japonia sau Germania au exercitat-o pe pieţele economice, punând o mare presiune pe economiile statelor care, până la momentul iniţierii şi extinderii planetare a globalizării, erau  stăpânele acestor pieţe, în special pe domeniul bunurilor de consum şi a bunurilor de capital de nivel tehnologic mediu şi ridicat. Iar concurenţa şi presiunea pe pieţe înseamnă bani. Şi cum banul este adevăratul motor al societăţilor capitaliste, asta a dus la reacţia aceleiaşi oligarhii care este, de fapt, vinovată de producerea acestor fenomene, pe care, din lăcomie, nu a fost capabilă să le anticipeze. Şi cu atât mai puţin să le gestioneze.

            Cert este că, la momentul de faţă, din punct de vedere geopolitic s-a produs o diversificare. Era de mult evident (în emisiunile mele de la TV SIGMA, eu am afirmat acest lucru încă din 2006!), că în ciuda ifoselor americane, lumea nu mai era unipolară. Ea devenise o lume multipolară, prin renaşterea Rusiei, prin puternica ascensiune a Chinei. În timp, lucrurile au evoluat şi în geopolitica mondială s-au profilat clar doi poli. Unul era polul occidental, dominat şi, de fapt, dirijat de Statele Unite. Celălalt a devenit polul care a fost coagulat de Vladimir Putin în jurul Rusiei, ca urmare a diplomaţiei lui excepţionale, care îl profilează deja de ceva vreme drept unicul politician de talie mondială al acestui moment, pol alcătuit din Rusia, China, la care s-a alăturat din ce în ce mai evident Iran, care a cuprins o vreme celelalte state din Brics. Deocamdată, din celelalte trei state membre ale Brics, Brazilia a putut fi destabilizată de  maşinaţiile americane, dirijate de CIA, reuşită care ar putea fi de foarte scurtă durată, dat fiind faptul că artizanii brazilieni ai puciului împotriva preşedintei Dilma Roussef sunt ei înşişi implicaţi evident în foarte grave şi dovedite acte de corupţie, ceea ce face posibilă, dacă nu revenirea Dilmei Roussef, atunci victoria unei noi candidaturi prezidenţiale, deja anunţată, a mentorului Dilmei, carismaticul fost preşedinte Ignacio Lula, idolul clasei muncitoare braziliene şi a păturilor celor mai defavorizate ale ţării.

India pare a avea şi ea propriile ambiţii şi ezită să se alăture acestui pol geopolitic din cauza rivalităţilor mai vechi cu China. Dar un element care o ţine, oricum, mai aproape de acest pol este apropierea puternică şi tradiţională de Rusia. Nu întâmplător, primul ministru Narendra Modi spunea, imediat după alegerea sa, că dacă s-ar face un megasondaj în rândurile populaţiei Indiei cu întrebarea care este cel mai bun prieten al Indiei, cel puţin 80% dintre indieni ar răspunde fără ezitare: Rusia! Ceea ce şi explică excelentele relaţii politice dintre cele două ţări, dublate de  cele economice, cu volume substanţiale şi în creştere continuă şi accelerată.

            La acest pol aderă evident Africa de Sud, ceea ce, alături de prezenţa masivă a Chinei în plan investiţional şi comercial şi de influenţa sa considerabilă în ultimul deceniu în Africa, face ca o bună parte din continentul african să încline în mod natural către acest pol.

            Interesant în evoluţia polului de forţă geopolitică pe care eu îl numesc eurasiatic este modul în care se modifică şi dezvoltă Organizaţia de Cooperare Shanghai. Care de la o organizaţie în principal de cooperare iniţial economică şi comercială, are tendinţa de a se diversifica şi de a-şi amplifica sfera de activitate, deja în zona politică şi cu tendinţe previzibile de evoluţie şi către sfera securităţii, impuse în primul rând în mod logic de pericolul şi ameninţarea terorismului din zona Asiei Centrale, generat de ramura extremistă, antisocială şi antiumană a islam-ului, salafismul wahhabit, inspirit, promovat şi finanţat de Arabia Saudită şi de partenerii săi din Golf. Această evoluţie face foarte previzibilă completarea şi amplificarea polului geopolitic eurasiatic cu celelalte state membre ale Organizaţiei Shanghai. Ceea ce poate avea o importanţă colosală, decisivă chiar, pentru stabilitatea lumii în ansamblu.

            Fac această afirmaţie fiindcă Secretarul General al SCO (Organizaţia de Cooperare Shanghai), Rashid Alimov, spunea, zilele trecute, pe 1 iunie, la al 21-lea Forum Economic Internaţional de la Sankt Petersburg: “Caracterul transcontinental al SCO înseamnă că organizaţia poate fi privită ca o legătură fără egal, unică, conectând regiunile Asia-Pacific şi Atlantică de ţări din Asia de Sud şi Orientiul Mijlociu”.

            Pentru ca aprecierea mea anterioară să nu pară exagerată, fac precizarea că SCO cuprinde:

  • şase state membre, Kazahstan, China, Kârgâzstan, Rusia, Tajikistan şi Uzbekistan;
  • şase state observatoare: Afganistan, Belarus, India, Iran, Mongolia, Pakistan, cu precizarea că de la summit-ul SCO de zilele acestea, începând cu data de 10 iunie 2017, India şi Pakistan devin membri cu drepturi depline;
  • şase state parteneri de dialog: Azerbaijan, Armenia, Cambodia, Nepal, Turcia, Sri Lanka.

Se observă că organizaţia cuprinde printre membri sau observatori state care fac parte din Uniunea Economică Eurasiatică: Rusia, Kazahstan, Armenia, Belarus, Tajikistan, Kârgâzstan. După cum, dintre statele cu statut de observatori, în afară de cele două state care de la începutul lunii au schimbat statutul în SCO, şi Iran-ul a manifestat deja opţiunea de a deveni stat membru cu drepturi depline.

            Această simplă observaţie conduce la ideea că această organizaţie ar putea avea, în viitor, cel puţin o cooperare cu  Uniunea Economică Eurasiatică, dacă nu cumva se va produce, în timp, o fuziune.

Este la fel de interesant de ţinut cont că printre partenerii de dialog se numără Turcia, despre care afirmam că, practic, a renunţat la ambiţiile de aderare la Uniunea Europeană şi că se distanţează vizibil de NATO.

            Prin urmare, cele două uriaşe cutremure politice produse în 2016-BREXIT şi alegerea lui Donald Trump-reconfigurează major peisajul geopolitic mondial.

Statele Unite şi Marea Britanie vor acţiona în continuare împreună, atât în domeniul financiar, economic şi comercial, cât şi în problemele fundamentale de securitate.

Este de aşteptat ca cele două state anglo-saxone sa-şi coordoneze mult mai strâns cooperarea economică, financiară şi comercială. Să nu uităm că Marea Britanie va avea de gestionat în următorii doi ani separarea totală de Uniunea Europeană, urmând a negocia viitorul cadru de cooperare a sa cu Uniunea, nemaiputând, în principiu, beneficia de avantajele pieţei comune europene fără bariere vamale. În acelaşi timp, această reaşezare a relaţiilor britanice cu Uniunea Europeană se petrece într-un moment în care Donald Trump nu are de gând să revină la deciziile de retragere a Statelor Unite din negociatul şi semnatul deja Parteneriat Trans-Pacific (TPP), care era în faza de începere a ratificării de către parlamentele ţărilor semnatare, din Parteneriatul Transatlantic (TTIP), în curs de negociere cu Uniunea Europeană şi la renegocierea Tratatului NAFTA. Sunt afirmaţii ferme şi promisiuni făcute în cursul campaniei electorale şi pe care Trump doreşte să le respecte, esenţiale în opinia sa şi a consilierilor săi pentru securizarea obţinerii eventual a unui al doilea mandat prezidenţial. Dacă ne gândim la linia dură adoptată de birocraţia bruxelles-eză faţă de Marea Britanie în tratativele de “divorţ”, exprimată în repetate rânduri, potrivit obiceiului său de frecventul consumator de licori tari, Jean Claude Junker şi, ceva mai diplomatic, de doamna Merkel, ne putem aştepta în anii care vin la ciocniri foarte puternice de interese comerciale între Marea Britanie şi Uniunea Europeană, care nu este exclus să ducă până la faza de război comercial deschis între cele două părţi. Aceeaşi observaţie şi în ceea ce priveşte relaţia în domeniul comercial între Statele Unite şi Uniunea Europeană şi, în special, Germania. Mai ales că nu pot fi ignorate repetatele atacuri vehemente din ultimele săptămâni ale lui Donald Trump la adresa Germaniei, a exporturilor sale, în special de autoturisme, pe piaţa americană, care nu anunţă zile bune pentru comerţul transatlantic.

În ceea ce priveşte domeniul financiar, străvechea legătură şi colaborare şi coordonare între City of London şi Wall Street, doi dintre cei mai importanţi piloni ai tranzacţiilor financiare din zona euratlantică şi din lume în general, nu este greu de bănuit că aceste legături vor deveni încă şi mai strânse şi că şi în acest câmp de activitate nu este de aşteptat linişte şi pace, mai ales în relaţiile cu Germania, rămasă autoritar lider economic, comercial şi financiar al Europei occidentale, cu Frankfurt, care va lupta pentru a prelua de la Londra  centrul de greutate al tranzacţiilor financiare din zona Europei, cu Deutsche Bank, dar şi cu conglomerate germane,  lideri europeni şi mondiali în producţie şi comercializare în domeniul lor, cum ar fi BMW sau Daymler-Benz, cu care este de aşteptat o înrăutăţire a relaţiilor, oricum nu foarte roze în ultimii ani (să nu uităm uriaşele amenzi aplicate de Trezoreria americană în anii trecuţi producătorului german de automobile şi autobuze Mercedes, de ameninţările directe recente la adresa BMW sau de amenda în curs de negociere împotriva Deutsche Bank pentru asociere cu alte bănci europene în manipularea tranzacţiilor de pe piaţa argintului).

Din cele spuse, rezultă că se conturează evident un pol politic, economic, financiar, comercial şi de securitate anglo-saxon, alcătuit din Statele Unite şi Marea Britanie. Şi asta chiar dacă pot să mai apară accidente de parcurs. Cum este cel recent, provocat de afirmaţiile preşedintelui Trump referitoare la poziţia exprimată de primarul Londrei, anglo-pakistanez-ul Sadiq Khan după seria recentă de atentate teroriste din capitala britanică, păstorită de anul trecut de el. (10) După ce primarul londonez afirmase că prezenţa sporită a poliţiei pe străzi după atacuri nu trebuie considerată un motiv de îngrijorare, Trump a comentat pe Twitter, conform obiceiului de acum atât de  cunoscut, că primarul subestimează pericolul terorist. Deranjat de această afirmaţie (gândindu-se, posibil. şi la originile sale islamice, ca şi ale teroriştilor şi la atitudinea nu tocmai binevoitoare a preşedintelui american faţă de unii musulmani, între care la loc de frunte în antipatia trump-istă se află pakistanezii…), primarul Londrei, în contextul apropiatei vizite pe care trebuie să o facă Trump în Marea Britanie, a sugerat că el nu ar fi binevenit, fiindcă politicile sale  sunt incompatibile cu valorile britanice! Vorbind pentru British Channel 4 News, Khan a spus, textual, că “preşedintele se înşeală în multe privinţe”. Potrivit celor relatate de Guardian  el a afirmat (11) “Nu cred că trebuie să întindem covorul roşu pentru preşedintele SUA în condiţiile în care politicile sale merg împotriva a tot ce promovăm noi.”

În configurarea fermă a polului anglo-saxon de putere, în opinia mea, rezultatul alegerilor parlamentare anticipate din Marea Britanie, în care conservatorii Theresei May au pierdut majoritatea absolută de 326 de mandate în parlament, nu va avea vreo relevanţă particulară, fiindcă nici măcar partidele care au militat anul trecut la referendum împotriva BREXIT nu mai pun, în acest moment, în discuţie decizia din 2016 a electoratului britanic. Pe de altă parte, în încercarea de a păstra puterea şi de a forma în continuare noul guvern după alegeri, doamna May mizează pe micul partic al democraţilor unionişti irlandezi, care cu cele 10 mandate ale sale, adăugate celor 218 ale conservatorilor, poate asigura o majoritate la limită viitorului cabinet. Deci, fără nicio îndoială, alegerile nu vor schimba nimic din reconfigurarea polilor mondiali de putere. Ceea ce va fi în schimb în mod cert influenţat va fi capacitatea doamnei May de a negocia în forţă un BREXIT ”dur”, aşa cum intenţiona. Fragilizarea poziţiei interne a conservatorilor va întări în schimb capacitatea de negociere a birocraţiei bruxelles-eze, care va face tot posibilul să facă viaţa negociatorilor britanici cât mai dificilă şi factura britanică de plătit pentru divorţ către Uniunea Europeană cât mai mare.

În acelaşi câmp, al relaţiilor economice, comerciale şi financiare, lucrurile sunt complicate enorm de declaraţiile şi începutul unor măsuri americane împotriva Chinei ca cel mai mare exportator mondial, cu care, totodată, Statele Unite au un decficit comercial anual imens, care numai în 2016 s-a cifrat la 347 miliarde de dolari! (Exact în momentul definitivării acestui eseu, în 13 iunie, deficitul comercial al Statelor Unite faţă de China este de 351,8 miliarde de dolari, din totalul deficitului comercial american de 755,7 miliarde de dolari!) Un război comercial între cei doi giganţi economici şi comerciali ai lumii (unele voci americane mergând până la a cere excluderea Chinei din WTO-Organizaţia Mondială a Comerţului) poate avea implicaţii enorme nu numai în derularea schimburilor comerciale mondiale în conformitate cu principiile agreate în cadrul WTO, dar în relaţiile financiare între cele două state şi nu numai. Fiindcă, până în prezent, o mare parte a deficitului comercial american pe relaţia China era compensată prin achiziţia de către guvernul chinez a titlurilor de trezorerie la termen, instrument prin care Statele Unite se împrumută pe pieţele financiare mondiale, la dobânzi absolut modice, pentru a acoperi uriaşa datorie publică, ajunsă în pragul a 20.000 de miliarde de dolari (cifra exactă la data de 13 iunie era de 19.942,5 miliarde de dolari, deficitul public american crescând zilnic cu ceva mai mult de un miliard de dolari!). (12)  China fiind la ora actuală cel mai mare deţinător suveran de datorie americană, cu o valoare de circa 1.000 de miliarde de dolari!

Rămâne de văzut în ce măsură tensiunile în relaţiile dintre Statele Unite şi China vor putea fi depăşite de preluarea postului de ambasador al SUA la Beijing de către Tery Branstad, fost guvernator republican al statului Iowa, nimeni altul decât cel care, în anii ’70, îl găzduia pe tânărul pe atunci bursier chinez al Universităţii din Iowa City,…Xi Jinping, actualul prim secretar al Partidului Comunist Chinez, preşedinte al Comisiei Militare a PCC şi preşedinte al Chinei… Cu atât mai mult cu cât adjunctul la conducerea ambasadei, care de o vreme asigura conducerea acesteia, un foarte vechi diplomat american, a demisionat ca urmare a retragerii de către Donald Trump a Statelor Unite din Tratatul de la Paris privind modificările climatice. Ceea ce face foarte urgentă finalizarea audierilor lui Branstad în Senat şi preluarea de către el a postului.

            Dacă analizăm în acest context decizia lui Trump de retragere a Statelor Unite din TPP, din care din start China a fost exclusă încă din faza negocierilor, ca şi strădaniile Japoniei de a menţine în viaţă acest parteneriat, care crea o mare zonă de liber schimb, care, în absenţa Statelor Unite, tot acoperă cel puţin un sfert din schimburile comerciale mondiale, n-ar fi câtuşi de puţin surprinzător ca statele care mizau pe participarea lor la o astfel de zonă să se îndrepte cu gândul către China ca un posibil partener care să umple golul lăsat de americani, ceea ce ar amplifica enorm dimensiunile TPP.

Nu e lipsit de interes să amintesc în context conexiunile care pot să apară între zona de liber schimb pacifică şi perspectivele pe care le oferă pentru dezvoltarea economică şi, pe cale de consecinţă, comercială, unui larg spaţiu euroasiatic, giganticul, extrem de tentantul proiect chinez al Noului Drum al Mătăsii, maritim şi terestru, cu iniţiativa, deja lansată de China a construcţiei pe partea lui terestră, a unei vaste reţele de autostrăzi şi de căi ferate de mare viteză care să conecteze China de Europa (One Belt, One Road-OBOR), cu bifurcaţii multiple către Asia de Sud-Est, Asia de Sud, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Africa, ce vor trezi la viaţă economică reală, cu posibilităţi efective de manifestrare şi de schimburi comerciale o mare parte a omenirii şi anume cea mai mare parte a lumii subdezvoltate sau în curs de dezvoltare. (Este vorba de 65 de ţări, cu o populaţie însumând 65% din populaţia lumii şi cu o producţie acoperind, deocamdată, o treime din producţia mondială!). Proiect investiţional pentru care China a alocat deja 40 de miliarde de dolari, din care s-au investit de acum 8 miliarde în aproape 20 de proiecte demarate şi în curs de execuţie. Numai că, recent, preşedintele chinez Xi Jinping a anunţat că volumul de investiţii pe care China îl are alocat numai în prima etapă pentru acest proiect este de 124 miliarde de dolari. Fiind în pregătire un proiect de mare anvergură, Coridorul Economic China-Pakistan (CEPC), în valoare de 62 de miliarde de dolari, care va lega China de Oceanul Indian, unde a achiziţionat, în Pakistan, portul Gwadar, la a cărui modernizare, pentru crearea unui port de mare adâncime şi de capacitate foarte mare se lucrează deja intens. Acesta fiind doar începutul…Mai ales că, deşi nu există o centralizare a proiectelor deja semnate spre a fi realizate de-a lungul  Noului Drum Maritim al Mătăsii şi OBOR, este avansată deja cifra de 300 de miliarde de dolari în proiecte care vor deveni realitate în următorul deceniu. Iar agenţia de rating Fitch estimează la o valoare de 900 de miliarde de dolari proiectele deja semnate şi lansate sau care ar urma să fie semnate pe traseul celor două mari rute planificate de China. La aceste niveluri enorme de investiţii, China, deţinătoare a celor mai mari rezerve valutare din lume, cu peste 3.000 de miliarde de dolari, urmând a avea o contribuţie considerabilă. Ca să nu mai spun că Banca Asiatică de Dezvoltare (ADB) estimează că dezvoltarea proiectelor de infrastructură asiatică ce vor trebui realizate până în 2030 va necesita uriaşa investiţie de 26.000 de miliarde de dolari! (13), (14), (15), (16) (17)

            În acelaşi sens, trebuie să amintesc, în legătură directă cu subiectul tratat, noua fotografie geopolitică mondială, că la finanţarea acestor proiecte va participa parţial şi New Development Bank (NDB), înfiinţată de statele BRICS, cu un capital de 100 de miliarde de dolari, din care 50 aport al Chinei, dar şi Banca Asiatică de Investiţii în Infrastructură, Asian Infrastructure Investment Bank (AIIB), iniţiată de China, iniţiativă la care au aderat de acum 70 de ţări, inclusiv marea majoritate a statelor occidentale importante, mai puţin Statele Unite şi Japonia, înfiinţată în ianuarie 2016, cu un capital de 100 de miliarde de dolari.

            Pentru a demonstra faptul că polul de putere eurasiatic este în continuă expansiune, după ce am subliniat ceva mai înainte aderarea la AIIB a principalelor state vest-europene şi nu numai ci şi a celor din alte zone ale lumii, cândva aflate în sfera americană de influenţă, este suficient să comentăm amploarea deosebită pe care a avut-o recentul prim summit de la Beijing al iniţiativei chineze a Noului Drum al Mătăsii şi al ramurii sale terestre, One Belt, One Road, OBOR, din 14-15 mai. (18)

            Din cele 65 de state care şi-au manifestat interesul pentru acest proiect, cel mai mare din istoria omenirii (unele dintre ele neaflându-se pe traseul propriu-zis al celor două mari magistrale, maritimă şi terestră, dar conştiente de uriaşele avantaje care vor deriva pentru ele din participarea la proiect, ca urmare a impulsionării fără precedent a dezvoltării economice a teritoriilor parcurse de ele şi din extraordinara expansiune a schimburilor comerciale mondiale, cum ar fi Argentina, Australia, Brazilia, Chile, Noua Zelandă, Coreea de Sud şi de Nord, Japonia şi chiar Statele Unite!), trebuie să spun că la acest prim summit au luat parte 57 de state, dintre care 16 la nivel de şefi de stat, 13 la nivel de prim miniştri, două, între care şi România la nivel de vice prim ministru, restul la nivel de miniştri, dintre care Thailanda, din care au participat cinci miniştri ai guvernului!

Cum despre polul de putere pe care l-am denumit eurasiatic am vorbit, subliniind faptul că el este în permanentă creştere de influenţă şi de relevanţă în lume, în plan politic, economic, financiar, comercial şi strategic/militar, rămâne să analizăm felul în care această evoluţie a evenimentelor va influenţa poziţia Uniunii Europene în noul  peisaj geopolitic care se conturează.

Am spus deja că, prin separarea Marii Britanii de Uniunea Europeană, relevanţa acesteia şi a Europei în noua fotografie a situaţiei geopolitice mondiale scade considerabil. Ceea ce reprezintă pentru partea apuseană şi centrală a continentului, (de fapt, pentru Europa, mai puţin Rusia şi Turcia…), o ameninţare de a se vedea, la un moment nu tocmai îndepărtat, prinsă  dramatic între două blocuri politice, economice, financiare, comerciale şi implicit militare,  (dimensiunea strategică, de securitate, deci implicit militară fiind de neexclus în lumea nesigură de astăzi), existând şi posibilitatea ca ea să fie literalmente strivită pe toate planurile între acestea.

Consider că nu este câtuşi de puţin o întâmplare că exact în această perioadă, pornind şi de la neinspirata şi nefericita decizie practic unilaterală a Angelei Merkel de a impune întregii Uniuni Europene obligaţia de a accepta necondiţionat fluxuri importante de imigranţi, mergând până la a stabili pentru fiecare stat membru cote obligatorii, nerespectarea diktat-ului ducând la sancţiuni drastice, inclusiv la suspendarea dreptului de vot, combinată şi cu evoluţiile extrem de rapide în orientarea Turciei, atât în plan intern cât şi internaţional după lovitura militară de stat eşuată împotriva lui Erdogan şi opoziţia totală între acesta şi noua linie turcă de politică internă de forţă,  respectiv foştii parteneri de dialog occidentali, care pune sub un mare semn de întrebare viabilitatea fragilului acord între Uniune şi Turcia care, pentru o vreme, a diminuat substanţial dimensiunea numerică a acestor fluxuri, în afara Ungariei şi a Austriei, care au obiectat de la început la deciziile Uniunii în materie de imigraţie, care pot avea consecinţe dramatice asupra stabilităţii interne a statelor membre şi chiar a viitorului civilizaţiei occidentale, un număr tot mai mare de state membre, Polonia, Cehia, Slovacia au devenit foarte vocale pe această temă. Şi nu numai, ele, dar şi alte state (nu şi România…elefantului politic Iohannis, sau, mai corect, a dinozaurului politic Iohannis…), devenind tot  mai nervoase în raport cu deficitul din ce în ce mai evident de democraţie din cadrul Uniunii, deficit ameninţând, după BREXIT, să se accentueze, pentru a permite supravieţuirea birocraţiei arogante bruxelles-eze. Ceea ce conturează, chiar dacă aparent firav în momentul de faţă, o tendinţă de a căuta soluţii alternative de cooperare, economică, financiară, comercială, care ar putea genera în viitorul nu prea îndepărtat o tendinţă considerabil mai largă de “exit” dintr-o organizaţie care, după ce că e evident nedemocratică, demonstrează că este de-a dreptul osificată, incapabilă de a sesiza noile condiţii mondiale şi de a se adapta în interesul statelor membre în ansamblu, nu doar în cel al Germaniei, Olandei, posibil Franţei şi al des menţionatei de mine birocraţii de la Bruxelles.

Aceasta poate fi şi una dintre explicaţiile cele mai fireşti ale interesului considerabil al statelor membre ale Uniunii, în primul rând al multor state din estul şi centrul Europei, mai recent aderate, dar nu doar al lor, faţă de  iniţiativa chineză OBOR. Şi, posibil, şi faţă de o schimbare de optică referitor la colaborarea pe alte baze, neconfruntaţionale la ordin american şi bruxelles-ez, cu Federaţia Rusă şi Uniunea Economică Eurasiatică.

Recentul prim turneu european al lui Donald Trump în Europa şi participarea sa la G7 şi la summit-ul NATO au demonstrat clar lumii că noul preşedinte american a rămas înainte de toate un om de afaceri, care priveşte inclusiv politica, mai ales din poziţia foarte avantajoasă de lider al uneia dintre cele trei mari puteri ale lumii, drept un instrument prin care să atingă scopurile personale şi ale ţării căreia îi este preşedinte.

Este elocvent în acest sens că la summit-ul NATO, chiar dacă a pus surdină la retorica acidă la adresa acestui pact militar care ar fi trebuit să fie de mult o amintire, Trump (ca şi la întâlnirea din 9 iunie, din Biroul Oval cu un Iohannis, pe cât de ţanţoş, pe atât de incapabil să înţeleagă ceva din schimbările foarte rapide de pe scena internaţională) s-a referit, foarte pragmatic, repetat, insistent, la una dintre temele sale favorite din campanie: contribuţia financiară a membrilor NATO la bugetul organizaţiei şi necesitatea ca toate statele membre să aloce minimum 2% din PIB (pentru prima dată a apărut ideea că 2% este puţin şi că, de fapt, contribuţia ar trebui să fie de 3%!) cheltuielilor militare-inclusiv aducând aminte în special Germaniei, de marile datorii pe care le-ar avea din trecut faţă de Statele Unite prin intermediul contribuţiei financiare la NATO…-. Or, am mai făcut cândva această demonstraţie,  (20) raportând nivelul de minimum 2% din PIB la nivelul de PIB cumulat al Uniunii Europene şi la cel al contribuţiei medii actuale anuale a statelor membre NATO, atingerea plafonului de 2% anual de către toţi membrii înseamnă o creştere anuală de cheltuieli militare de minimum 100 de miliarde de dolari. Care, în cea mai mare parte, vor merge în achiziţii de tehnică militară şi armament şi muniţie. Din care “partea leului” va reveni anual…complexului militar-industrial american! Or această presiune, împreună cu faptul că Trump pare decis chiar să pornească adevărate războaie comerciale cu China şi alte state, este o dovadă clară că acestea sunt principalele metode şi instrumente prin care el speră să-şi respecte una dintre promisiunile cheie din campanie, aceea de a recrea milioane, poate chiar zeci de milioane de locuri de muncă în America pustiită de aproape patru decenii de ultraliberalism sălbatic, care a umplut doar buzunarele câtorva mii de mari potentaţi de pe Wall Street şi din marile industrii americane (inclusiv cele delocalizate, ale căror profituri uriaşe le revin, ades nerevenind şi în Statele Unite, ci oprindu-se în paradisuri fiscale, pentru a evita fiscalizarea lor în Statele Unite, atâta câtă este şi va fi-încă şi mai mică pentru bogaţi!-în mandatul sau mandatele lui Trump!).

După afirmaţiile doamnei Merkel după întâlnirea cu Trump, la care m-am referit anterior, este extrem de probabil că liderii multora dintre statele europene membre ale Uniunii Europene şi NATO (la fel de evident nu şi dl Iohannis!) se gândesc deja  la perspectiva nu tocmai atrăgătoare de a-şi vedea ţările “cotizante” la două structuri de securitate.

Pe de o parte, la un NATO cu costuri considerabil crescute în mandatul lui Donald Trump dar, paradoxal, tot mai improbabil umbrelă de securitate eventuală pentru statele membre (răspunsurile preşedintelui american la întrebările puse de ziarişti la conferinţa de presă comună cu Iohannis-la care, cu excepţia presei române, mai niciun organ de presă din lume nu a menţionat cine este celălalt personaj care apărea în cadru şi mai molfăia, lent la vorbă ca şi la gândire, câte un răspuns, din când în când!-privitoare la îndeplinirea de către Statele Unite a obligaţiilor asumate prin articolul 5 al Tratatului fondator al NATO, pe lângă că au mirosit de la o poştă a formalism, mai ales la un personaj cu modificări frecvente, adeseori totale, de poziţie la intervale scurte de timp, dar activarea zisului articol depinde de modul în care este interpretată juridic-şi asta de către jupân, adică de Statele Unite!-situaţia în care organizaţia-în speţă Statele Unite, ca adevărat braţ înarmat al ei!-este obligată să reacţioneze în sprijinul unui stat membru).

Pe de alta, la tot mai evident conturata structură proprie de securitate a Uniunii Europene, din ce în ce mai sugerată atât de doamna Merkel, cât şi afirmată direct şi răspicat de protejatul şi împuternicitul dumneaei la conducerea Consiliului European, Jean Claude Junker.

Imperturbabil, dl Iohannis şi-a făcut deja opţiunea încă din timpul “guvernului meu” (a propos, el nu a învăţat nimic din observaţiile primite ca urmare a afirmaţiei de la începutul anului, din Malta, aceea cu ”românii mei” şi continuă să considere că a fi preşedinte în România îl face automat să fie proprietar a tot ce există, mobil, imobil şi…însufleţit pe suprafaţa republicii, dovadă că a folosit acelaşi limbaj de grof în Statele Unite, vorbind repetat de ”ţara mea“!). La urma urmei, nu plăteşte din…meditaţii!

Cei mai mulţi lideri europeni par să-şi rezerve mai mult timp de gândire şi de cântărire a tuturor opţiunilor, pornind în special de la interesul naţional real al ţărilor (pe care le conduc, nu le stăpânesc!). Cu atât mai mult cu cât, până la vreo materializare a multtrâmbiţatei “ameninţări ruse”, care să presupună eventuale obligaţii americane în virtutea articolului 5, deocamdată, lucrurile se pun, mai degrabă, vorba nemuritorului nenea Iancu Caragiale,…viceversa! Statele membre NATO fiind invitate să participle, mai de voie, mai de nevoie, la diversele aventuri militare pe care politica agresivă a Statelor Unite le provoacă, din ce în ce mai des şi cel mai ades deliberat, în diferite colţuri ale lumii.

În acest sens, este deosebit de  semnificativ un foarte recent articol, “Trump, Putin şi rolul Rusiei în lume”,  publicat în 6 iunie în Information Clearing House de Graham Fuller, fost înalt oficial al CIA. Acesta afirmă, foarte lucid şi pe deplin justificat de evoluţia evenimentelor mondiale (19):

“Nu există niciun semn că nestăvilita predilecţie americană pentru război s-ar potoli, dimpotrivă. Noi crize apar pretutindeni, nu există practic niciun colţ de lume rămas care să nu solicite intervenţia americană urgentă pentru a apăra <<interesele americane vitale>>. Dar această perspectivă a ceea ce reprezintă << interese vitale>> ale vest-ului nu mai este larg împărtăşită în Europa.

Rusia nu reprezintă în niciun caz pentru mulţi europeni cea mai mare ameninţare pentru securitatea şi bunăstarea lor. Flux-urile masive de refugiaţi, imigraţia şi tensiunile interne pe care le provoacă, costul absorbţiei refugiaţilor, şi chiar extremismul musulman sunt adevăratele ameninţări. Chiar putem crede că intervenţiile militare americane în lumea musulmană din ultimele decenii-având drept rezultat uciderea a cel puţin două milioane de musulmani-nu au creat un teren profund pentru reacţii?

Dincolo de aspectele de securitate, Uniunea Europeană are urgentă nevoie de reformarea birocraţiei ei economice, pentru a răspunde mai corect şi echitabil problemelor economice şi sociale ale Europei. În acest sens, Uniunea consideră drept cea mai înaltă prioritate păstrarea liniştii interne, chiar dacă Statele Unite nu sunt interesate de aceasta. A sugruma bugetele economice şi sociale ale Europei pentru a susţine  cheltuieli militare tot mai mari nu este productiv. Europa ştie asta. Securitatea globală este mai bine servită menţinând propria ordine economică şi socială a Europei decât cheltuind bani pentru propria înarmare în interesul Statelor Unite în vederea unei îndoielnice ameninţări ruse.

De la prăbuşirea imperiului ideologic al Uniunii Sovietice, segmente largi ale opiniei publice germane nu se simt confortabil cu politicile americane de a împinge NATO către porţile Rusiei. Astfel de acte sunt văzute  drept intervenţii provocatoare în cel mai înalt grad  într-o zonă tradiţională de sferă de interese ruse. De aceea, fostul ministru de externe Frank Walter Steinmeier-în prezent preşedinte al Germaniei, nota mea E. Z.-vorbea recent împotriva a ceea ce numea exerciţii militare NATO provocatoare în apropierea frontierelor Rusiei din Baltica.

Menţinerea unei puteri copleşitoare a Statelor Unite şi a dobândirii unei influenţe strategice globale-sau, tradus în Pentagon-eză, << full-spectrum dominance- >> adică predominanţa strategică în toate domeniile şi mediile-este ţelul strategic american. Dar nu este şi scopul european şi percepţia europeană a unei viitoare ordini mondiale. Europa este mult mai dornică de a  colabora serios, spre exemplu, cu Cuba, Iran, Palestina, China şi Rusia, între alţii. Iar Europa a fost grav afectată de războaiele americane în scop de schimbare de regim politic din Orientul Mijlociu-dovadă terorismul şi valurile de refugiaţi musulmani. Europa este, totodată, conştientă de modul în care balanţa mondială de forţe a evoluat treptat în defavoarea Statelor Unite (chiar dacă nu în mod sigur în termeni militari). Europa nu este neapărat încântată de această schimbare, dar înţelege  că ascensiunea altor puteri mondiale reprezintă realitatea geopolitică a viitorului.

De aceea, Europa, din propria perspectivă, este, poate ciudat, într-o poziţie mai convenabilă dacă acum îşi asumă în primul rând responsabilitatea pentru propria securitate, gestionând relaţiile sale politice, economice şi sociale cu Rusia. Odată Războiul Rece sfârşit, NATO a devenit în principal instrumentul Statelor Unite pentru a-şi exercita controlul absolut asupra politicilor europene de securitate. Această situaţie coincide din ce în ce mai puţin cu percepţiile strategice europene.

Iar Europa este pe deplin conştientă că politicile lui Putin faţă de Europa vor reflecta în mod direct paşii politicii americane îndreptate împotriva sa. Rusia este Rusia, fanteziile neoconservatorilor  despre <<rezolvarea problemei >> scăpând de Putin este contrară oricărei înţelegeri geostrategice şi istorice a realităţii. În mod similar, Europa nu doreşte să fie atrasă  într-o poziţie confruntaţională cu China în Asia.

Asta nu înseamnă că nu vor fi ocazii pentru diferite intervenţii militare comune occidentale pentru rezolvarea de situaţii instabile în diverse părţi ale lumii. Dar dacă ar fi ca Europa să fie angajată în operaţii militare undeva în lume, este dreptul exclusiv al Europei de a decide asta, acolo unde propriile interese i-o vor dicta.“

Că Graham Fuller are foarte multă dreptate în ceea ce afirmă cu atâta luciditate şi sinceritate o dovedeşte noul focar de conflict pe care Trump a reuşit  să-l creeze  într-un Orient Mijlociu şi aşa profund frământat de războiul prin intermediari din Irak şi Siria.

În recenta vizită din Arabia Saudită, tot pe linia comportamentului lui Trump mult mai mult ca om de afaceri decât ca om politic, preşedintele american a surprins, pe de o parte achitându-şi mai vechi obligaţii faţă de monarhia saudită care, zice-se, l-ar fi ajutat financiar substanţial cu ocazia câtorva dintre falimentele răsunătoare care i-au marcat cariera de om de afaceri, totuşi de succes. Dar, totodată, punând pe primul plan interesul său de a onora promisiuni de campanie, cu ignorarea intereselor de termen mai lung ale Statelor Unite şi cu riscul afectării imaginii Americii în lume, a încheiat contracte fabuloase de livrări de armament către Arabia Saudită, unul dintre cele mai nedemocratice state ale lumii, cu adevărat principal sponsor al terorismului în lumea întreagă şi unul dintre marii destabilizatori ai păcii şi liniştii Orientului Mijlociu şi nu numai, dacă e să judecăm fie şi doar după faptul că seria de trei atentate teroriste sângeroase din ultimele trei luni din Marea Britanie au fost revendicate de Statul Islamic, al cărui principal finanţator este retrograda monarhie feudală saudită. Trump s-a întors din această vizită cu cele mai mari contracte de livrări de armament din istorie, fiind vorba de livrări în următoarea perioadă în valoare de 110 miliarde de dolari, care vor fi urmate în deceniul care vine de livrări în valoare de alte 350 de miliarde de dolari.

Este vorba de decizii extrem de condamnabile ale Statelor Unite. În primul rând fiindcă, asemeni Marii Britanii, pune cantităţi uriaşe de armament şi muniţie dintre cele mai ucigaşe în mâna saudiţilor, care de peste un an poartă un război scandalos împotriva Yemen-ului, una dintre cele mai sărace ţări din lume, ucigând zilnic zeci şi sute de civili fără apărare, inclusiv copii. Nu e de neglijat nici faptul că e de aşteptat ca mare parte din acest armament să ajungă în posesia teroriştilor Statului Islamic şi a altor organizaţii teroriste, afiliate Al Qaida din Irak şi Siria, dar şi din alte părţi ale lumii în care se manifestă această organizaţie şi diversele ei francize regionale şi locale (Africa, Filipine, Afganistan, Rusia, China, Europa, unde a comis în ultimii ani atentate, în afara Marii Britanii, în Franţa, Belgia, Spania) recrutaţi şi plătiţi de monarhia saudită. Acest lucru poate duce la complicarea situaţiei din Siria, unde armamentul american intrat pe mâna teroriştilor recrutaţi din peste 100 de state, inclusiv din Uniunea Europeană, Statele Unite, Canada, Australia etc. poate duce la izbucnirea unui conflict deschis cu Rusia. Şi nu în urma ameninţărilor ruse împotriva Europei sau a occidentului, ci exact invers!

Încă şi mai grav este că Trump îşi intensifică retorica anti-iraniană, în condiţiile în care Iran-ul este în prima linie a luptei reale împotriva teroriştilor Statului Islamic, dar, totodată, punând direct problema anulării acordului încheiat de administraţia Obama cu statul iranian, acord având girul Rusiei, dar şi al principalelor state ale Europei Occidentale. Ceea ce ne face să recitim încă o dată, cu foarte mare atenţie, rândurile citate din articolul lui Graham Fuller. Este încă un element care pune Statele Unite mai degrabă pe o linie de coliziune decât de înţelegere cu partenerii tradiţionali din Europa. Şi asta într-o speţă care poate realmente aprinde întregul Orient Mijlociu extins!

La fel de grav şi tot în sensul unei politici complet diferite a Statelor Unite faţă de aliaţii săi din Europa occidentală este gestul stupefiant al lui Donald Trump de a acorda deplinul suport american Arabiei Saudite şi aliaţilor săi din Golf împotriva Qatar-ului.

În primul rând e vorba de ipocrizia monumentală de a lansa o condamnare  a micului stat din Golf ca principal sponsor al terorismului mondial, alături de Iran (!!!),  de la Riadh, despre care numai copiii nenăscuţi nu ştiu încă adevărul, că este cel mai mare susţinător financiar al reţelelor teroriste globale, la naşterea cărora a participat direct, sub oblăduirea Statelor Unite, şi asta nu de azi, ci din 1979, de când, la instigarea recent plecatului în iad Zbygniew Brzezinsky, consilier pentru securitatea naţională al preşedintele Jimmy Carter, acesta a semnat ordinul executiv în urma căruia a demarat operaţia secretă Cyclone, prin care a fost creată, cu finanţare americană şi saudită şi cu suport logistic al CIA şi ISI, serviciul secret pakistanez, Al Qaida. Condusă de Ossama bin Laden, agent de mare importanţă al CIA, cu grad de colonel, având numele de cod Tim Osman.

Surse foarte bine informate afirmă că, în recrutarea, instruirea, înarmarea, finanţarea înarmării şi a soldelor teroriştilor Al Qaida, Statele Unite şi Arabia Saudită şi aliaţii săi din Golful Persic au investit în aceste aproape patru decenii circa 120 de miliarde de dolari! Cu precizarea că sunt sume contabilizate exact sau estimate de-a lungul timpului, în dolari curenţi. Şi cum valoarea actuală a dolarului este de circa patru ori mai mică decât cea a dolarului din 1979, cifra reală în dolari 2017 apreciez că este de cel puţin 300 de miliarde de dolari!  (20) Aşa a luat naştere terorismul mondial de mare amploare, ajuns să reprezinte astăzi o ameninţare teribilă pentru liniştea, pacea şi stabilitatea întregii omeniri şi chiar pentru existenţa a ceea ce este îndeobşte definit drept “civilizaţia de tip european”!

Dar e vorba şi de alte lucruri care pot complica foarte grav situaţia din Orient. (21)

Junele şi arogantul prinţ moştenitor Salman, care conduce, de fapt, Arabia Saudită, este suficient de exaltat pentru a fi capabil să pornească un război contra Qatar-ului, care poate degenera rapid într-unul extins. Posibil chiar într-unul mondial. Fiindcă micul stat din Golf are un tratat de securitate cu…Turcia, care are o bază militară în Qatar. Pe care urma oricum să o extindă. În urma ruperii relaţiilor diplomatice dintre Arabia Saudită, Bahrein, Yemen, Egip, Emiratele Arabe Unite (dar nu şi Kuweit şi Oman!), Turcia a urgentat deplasarea unui contingent de 20.000 de militari în Qatar. Totodată, în urma blocadei totale instituite de conspiratorii din Golf împotriva Qatar-ului, Iran-ul s-a arătat dispus să sprijine sub orice formă micul stat, prin livrarea tuturor cantităţilor de alimente pe mare. Şi nu este exclus ca Iran-ul să fie solicitat de Qatar, cu care are relaţii foarte bune, pentru asigurarea protecţiei împotriva unei agresiuni militare a “fraţilor” arabi. Dacă mai adăugăm la asta şi relaţiile excelente pe care Qatar le întreţine cu Rusia, avem un nou posibil teren de înfruntare între o coaliţie pe cât de bizară, pe atât de stupidă din punctul de vedere al înseşi logicii, instigată, încurajată şi susţinută de Statele Unite, pe de o parte şi Rusia şi Iran, şi cu susţinerea din ce în ce mai substanţială a Chinei pe de alta.

Vorbeam de logică, fiindcă Statele Unite au ele însele în Qatar un comandament militar important, anume comandamentul avansat al CENTCOM pentru Orientul Mijlociu, a cărui arie de operaţiuni se întinde, din punct de vedere geografic,  din Egipt şi până în Pakistan,  şi o mare bază aeriană, una dintre cele mai importante din afara teritoriului Statelor Unite, vitală pentru operaţiunile coaliţiei condusă de Statele Unite care se face că luptă împotriva Statului Islamic în Irak şi Siria. Mai ales că sunt mari probleme după lovitura de stat militară eşuată din Turcia cu operarea de către Statele Unite şi aliaţii lor a marii baze aeriene de la Incirlik.

O supoziţie care merită luată în calcul este aceea că junele Salman ar fi dispus să pornească conştient un război în Golf. Şi voi explica de ce.

După intervenţia surprinzătoare a Rusiei şi a aviaţiei ei în Siria la solicitarea lui Bashar Assad, fostul secretar de stat al administraţiei Obama, John Kery, a pus la cale cu răposatul rege saudit Abdullah ceea ce credea el că va fi o lovitură mortală pentru Rusia şi economia ei. Anume inundarea pieţei mondiale cu ţiţei de către Arabia Saudită şi aliaţii ei din Golf, ceea ce ar fi urmat să provoace o scădere dramatică a preţurilor de pe piaţa mondială, ca urmare a dezechilibrului dintre ofertă şi cerere. Lucru care  s-a şi întâmplat.

Numai că mişcarea a afectat, e adevărat, veniturile Rusiei din vânzarea de ţiţei, dar nu a dus la colaps-ul aşteptat al economiei ruse. Care are mult mai multe resurse. Începând de la livrările de tehnică militară de înaltă tehnologie, care a ajuns să depăşească tehnologia americană în domeniu şi continuând cu uriaşele livrări de gaze, neafectate de preţul ţiţeiului.

Mişcarea, necugetată, a avut însă urmări perverse, nefaste chiar, pentru conspiratori. Fiindcă a scos din joc pentru doi ani industria americană a extracţiei şi livrărilor de ţiţei din şisturi, prin fracturarea rocilor de adâncime, care avea costuri de producţie de 80-100 de dolari pe baril. Or scăderea preţurilor sub nivelul de 50 de dolari pe baril a falimentat pentru o lungă perioadă industria americană de ţiţei din şisturi. Între timp, perfecţionări de tehnologii au readus această industrie în marja competitivităţii, la preţurile actuale, care s-au menţinut în ultimul an şi jumătate între 40 şi 50 de dolari pe baril.

Numai că bugetul Arabiei Saudite, ţară dependentă aproape exclusiv de livrările de ţiţei, a fost grav afectat. De aşa natură încât, în ciuda drasticelor amputări de cheltuieli salariale şi sociale, care au provocat nemulţumiri în regat, bugetul altădată larg excedentar al Arabiei Saudite a intrat pe deficit. În inconştienţa sa, junele Salman nu este exclus să provoace, cum am spus, deliberat, un război în Golf, care ar arunca din nou preţurile mondiale ale ţiţeiului mult peste 100 de dolari pe baril, poate chiar peste 200 de dolari. Numai că, pe lângă faptul că asta ar aduce zeci de miliarde de dolari fără niciun efort suplimentar în visteria “principalei ameninţări de securitate la adresa Statelor Unite”, Rusia, dar, lucru la care junele Salman nu s-a gândit, ar face în mare parte imposibile cea mai mare parte a livrărilor saudite de ţiţei, fiindcă, pentru a ieşi din Golf, marile tancuri petroliere ar trebui să defileze printre Iran şi…Qatar, prin îngusta strâmtoare Ormuz, care poate fi extrem de lesne blocată de Iran prin scufundarea unor nave  vechi.

Ca să nu mai spun că o explozie bruscă a preţurilor mondiale la ţiţei, care le-ar duce la niveluri de două, poate, cum spuneam, chiar patru ori mai mari decât cele din momentul de faţă, ar provoca o recesiune înspăimântătoare în economia marii majorităţi a statelor lumii, în condiţiile în care cele mai multe nu şi-au revenit încă în mod real şi sustenabil după şocul mondial economic şi financiar din 2008. Iar un asemenea cutremur economic şi financiar mondial s-ar putea resimţi ani mulţi, poate chiar peste un deceniu…

Această manevră stupefiantă şi iresponsabilă a lui Donald Trump complică însă substanţial o situaţie geopolitică în zona Orientului Mijlociu, dar şi în general, la nivel global, şi aşa extrem de dinamică, şi, cum afirma şi Graham Fuller, nu în avantajul Statelor Unite.

Fac această afirmaţie fiindcă, pe lângă faptul că este încă unul din punctele fierbinţi ale globului în care Turcia se află într-o tabără opusă Statlor Unite, dar în privinţa atitudinii Statelor Unite şi a aliaţilor săi din Golf faţă de Qatar, şi Germania a adoptat o poziţie ferm opusă celei a Statelor Unite. (22) Într-un interviu pentru marele ziar Handelsblatt, vicecancelarul german şi ministru de externe Sigmar Gabriel  condamnă mişcarea Arabiei Saudite şi a celorlalte state care au rupt relaţiile cu Qatar-ul şi îl acuză pe Donald Trump de exacerbarea tensiunilor din Orientul Mijlociu. El afirmă textual în acest interviu: “O astfel de <<Trump-izare>> a tratamentului este extrem de periculoasă într-o regiune oricum plină de crize”. Vicecancelarul german nu se fereşte să-l critice sever pe Trump, punând foarte precis degetul pe rănile regiunii pe care acesta o inflamează suplimentar. “O escaladare mai accentuată nu serveşte nimănui. Orientul Mijlociu este din punct de vedere politic şi militar un butoi cu pulbere. Conflictele religioase, etnice, politice şi ideologice separă acum şi statele Golfului”. El afirmă că este foarte preocupat de  “escaladarea dramatică a situaţiei“ şi de impactul pe care îl poate avea asupra întregii regiuni. Sigmar Gabriel nu se sfieşte să-l critice pe preşedintele american pentru politica sa. “Ultimele acorduri militare  gigantice ale preşedintelui Trump cu monarhiile din Golf exacerbează riscul unei noi curse a înamărilor. Aceasta este o abordare politică complet greşită şi în mod cert nu este şi abordarea Germaniei“. Dl Gabriel a mai afirmat şi că acordul nuclear cu Iran-ul, mijlocit şi de Germania şi  principalele state occidentale a evitat din 2015 şi până acum o cursă a înarmărilor. “O luptă profundă între vecini este la ora actuală ceva de care nimeni nu are nevoie în actuala situaţie.“ Mai este de făcut precizarea, nu lipsită de importanţă, că, în curând, dl Gabriel se va întâlni cu omologul său saudit, Adel Al-Jubeir.

 Iată deci că, la foarte scurtă vreme de la recentul summit al NATO, primul cu participarea lui Trump, două importante state membre, posesoare ale unora dintre cele mai mari, mai puternice şi bine dotate armate din NATO, Turcia şi Germania, se poziţionează net împotriva atitudinii şi conduitei internaţionale a Statelor Unite, ca incitator al tensiunilor din lume. Şi pentru ca situaţia să fie încă şi mai inflamată în Orientul Mijlociu extins, unul dintre celebrii blogger-i din Statele Unite, fost ofiţer de informaţii în armata americană, cunoscut ca The Saker, într-un articol publicat de (23) şi preluat de (24), identifică drept unul dintre principalii profitori (şi, ca atare, posibil inspirator al acestei mişcări periculoase)…Israel-ul!  Lucru confirmat implicit de un articol din cunoscutul cotidian israelian The Jerusalem Post (25) Pornind de la un ultimatum de 10 puncte pe care aliaţii din Golf-nu şi Kuweit şi Oman, cum spuneam-l-au adresat Qatar-ului, ultimatum respins, în care se cerea, între altele, încetarea sprijinului qatariot pentru Fraţii Musulmani, Hamas şi întreruperea bunelor relaţii dintre Qatar şi Iran, sursele citate subliniază că în special referirea la Hamas şi Iran este în avantajul clar al Israel-ului, ceea ce sugerează la fel de clar implicarea sa în aţâţarea acestui nou focar de conflict în Orientul Mijlociu.

Ceea ce este foarte interesant de subliniat, pentru a putea anticipa posibile schimbări în structura alianţelor din zonă, cu şanse de a da naştere la consecinţe spectaculoase este că, până acum, Qatar s-a numărat între principalii susţinători financiari ai Statului Islamic, Al Qaida şi aliaţilor săi din Irak şi Siria. Că apariţia Statului Islamic şi agresiunea sa împotriva Irak-ului şi Siriei şi implantarea sa s-a făcut exact pe traseul pe care ar fi trebuit să-l urmeze un posibil gazoduct care să transporte gaz qatariot, prin Irak şi Siria, către Mediterana şi de acolo către Europa, lovind implicit în monopolul parţial al Rusiei în livrarea de gaze către Europa. Mişcare inspirată de Statele Unite, care astfel, sub pretextul ipocrit al anulării “dependenţei Europei de Rusia în domeniul energetic”, urmărea de fapt înlocuirea acestei dependenţe de una, mult mai concretă şi mai gravă,  faţă de un stat, Qatar, la acea vreme clientelar al Statelor Unite, care astfel ar fi stăpânit robinetul de gaze către Europa, ceea ce nu este cazul câtă vreme livrările sunt din Rusia. Mobilul destabilizării Siriei şi al dramei poporului sirian care durează de şapte ani neîntrerupt acesta a fost, fiindcă Siria, aliat al Rusiei, a refuzat această mişcare.

Nu m-ar surprinde însă deloc dacă, în noul context, creat la instigarea  Statelor Unite şi Israel-ului, Qatar-ul, care întreţine relaţii foarte bune nu numai cu Iran-ul, ci şi cu Rusia, să întrerupă finanţarea către Statul Islamic, Al Qaida şi grupările anti-Assad clientelare Statelor Unite, ducând la o scurtare şi, în final, la încheierea războiului din Siria cu victoria totală, oricum previzibilă, a coaliţiei Siria-Rusia-Iran, obţinând în schimb din partea Rusiei o colaborare în domeniul livrărilor de gaz către Europa între Qatar, Rusia prin Gazprom, care ar fi şi în avantajul livrărilor de gaz iranian către Europa, prin construirea cu sprijinul Rusiei a conductei care nu a putut fi realizată în 2011!

Extrem de riscantă mi se pare implicarea Israel-ului în crearea acestui nou focar de tensiuni din zonă. Evident, interesul statului evreu este să destabilizeze şi atomizeze statele arabe care sprijină cauza poporului palestinian. Tradiţional, cei mai importanţi susţinători ai acestei cauze, în toate planurile, au fost, de-a lungul anilor, Irak, Iran, Siria şi Libia. Irak-ul şi Libia au fost “rezolvate”, prin grija lui Bush şi Obama, de Pentagon şi US NAVY. Ar mai rămâne IRAN şi Siria. Care se dovedesc două pietre mult mai tari. Poate chiar…mult prea tari, pentru a putea fi “rezolvate” de Statele Unite şi Israel prin metode similare.

Numai că Israel mai are în zonă un interes şi o miză enorme. În estul Mediteranei, în aşa-numita Mare a Levantului, într-o zonă cuprinsă între Cipru şi coasta Siriei, Liban-ului şi a Israelului-incluzând…fâşia Ghaza!-, a fost descoperit în anii trecuţi un uriaş zăcământ off-shore de gaze, denumit Leviathan. Care, potrivit dreptului internaţional, ar trebui să se repartizeze, după un anumit algoritm, între statele menţionate. Numai că Israel-ul, cu o lăcomie…specifică, ar dori să fie unicul posesor al acestui tezaur, valorând zeci, poate sute de miliarde de dolari.

Aceasta este, în opinia mea, una dintre principalele mize, cel mai probabil cea fundamentală, a presiunilor pe care Israel-ul le face pentru renunţarea la decizia, internaţional acceptată până acum, a rezolvării conflictului israelo-palestinian prin soluţia celor două state, Israel şi Palestina, adoptată în 1948 de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, care duce la asediul şi încercarea de sufocare de către Israel, cu sprijinul absolut nefiresc al Egipt-ului (aceasta ar putea fi şi explicaţia reproşului la adresa Qatar-ului, de sprijinire financiară şi politică-reală!-a Frăţiei Musulmane, declarată de Egipt organizaţie teroristă şi a…Hamas, care administrează, în urma alegerilor, fâşia Ghaza!) a acestui teritoriu locuit de palestinieni. Prin renunţarea la crearea Statului Palestinian, având drept una dintre componente, din punct de vedere geografic, Ghaza şi băgarea pe gâtul palestinienilor, cu forţa, a acceptării renunţării la un stat propriu şi includerea şi de jure, nu numai de facto,  a palestinienilor în Israel, fâşia Ghaza ar fi inclusă în statul evreu. Cu tot cu dreptul de posesie asupra a ce i s-ar cuveni în temeiul dreptului internaţional din exploatarea uriaşului zăcământ Leviathan. Deci, deposedarea poporului palestinian de un drept inalienabil…

Tot aceasta pare a fi şi miza planurilor israeliene de a instiga pe Trump împotriva Iran-ului şi de a invada din nou Liban-ul, a cărui apărare militară stă în principal în forţa…Hezbollah şi în sprijinul…Iran-ului pentru fraţii musulmani de origină şiită din Liban. Şi, totodată din Siria, la a cărei balcanizare, atomizare, se pare că Israel încă nu a renunţat.

Prin aceste manevre, pe care ar dori să le vadă împlinite cu mâna Statelor Unite, a periculoşilor feudali din Golf şi a mişcărilor teroriste internaţionale fondate şi finanţate de ei, Israel ar deveni posesor unic al uriaşului zăcământ.

Dar, oare să nu realizeze Israel, premierul Netanyahu şi aliatul său politic extremist Liberman că, într-o zonă incendiată de politicile agresive şi devenită teatrul unui război permanent şi devastator, dezvoltarea, punerea în valoare, exploatarea zăcământului şi livrarea gazelor către Europa, principalul potenţial beneficiar ar fi o imposibilitate?

Sau ar trebui să bănuim că Netanyahu poate fi atât de naiv încât să creadă că după efortul făcut de aproape doi ani în Siria, Rusia se va retrage din zonă cu tot cu bazele sale militare de la Tartus şi Hmeimimm, care exercită ferm controlul asupra răsăritului Mediteranei, adică asupra Mării Levantine? Şi încă fără a-şi fi văzut realizat niciunul dintre obiectivele politice şi strategice ale acestei mişcări, deci cu coada între picioare! Ceea ce este cu desăvârşire exclus!

Or, în condiţiile în care această prezenţă militară rusă nu numai că nu va dispărea, ci se va extinde şi consolida, cu tot răsăritul Mediteranei aflat sub controlul aproape total al  Rusiei şi al Chinei (deţinătoare a porturilor greceşti…), în ciuda flotei a VI-a americane, aceasta fie va fi transformată mai degrabă în spectator, sau va fi nevoită să pornească, din iniţiativa Statelor Unite, în interesul exclusiv al Israel-ului, un război mondial. Unul nuclear…

Altminteri, unica putere mondială care va putea garanta Israel-ului siguranţa exploatării Leviathan-ului este Rusia…

Evident, în acest peisaj geopolitic care a suferit în ultimii ani şi, în special, după BREXIT şi alegerea lui Donald Trump în Statele Unie, modificările majore pe care le-am descris, se pun două întrebări:

–  care va fi în continuare atitudinea Europei minus Marea Britanie faţă de noile evoluţii din lume;

  • cum se va poziţiona România în noul peisaj geopolitic mondial.

Judecând după declaraţiile, consemnate mai sus, ale vicecancelarului Sigmar Gabriel, ca şi după atitudinea doamnei Merkel şi a protejatului ei, Jean Claude Junker, preşedintele Consiliului European, cu privire la modul în care se va pronunţa “divorţul” dintre Marea Britanie şi Uniunea Europeană, mai ales în condiţiile în care pierderea majorităţii absolute a partidului conservator în parlamentul britanic în urma alegerilor anticipate a fragilizat puternic poziţia doamnei Theresa May, ceea ce întăreşte poziţia Uniunii Europene în tratativele cu Marea Britanie, este de aşteptat ca în viitorul imediat şi în anii care vin, punctele de divergenţă dintre Europa şi blocul anglo-saxon alcătuit din Statele Unite şi Marea Britanie în problemele politice, de securitate, economice, financiare şi comerciale să se înmulţească şi să ducă, treptat, de la critici precum cele ale lui Sigmar Gabriel, la disensiuni din ce în ce mai serioase, ajungând, mai ales în domeniile economic, financiar şi comercial la un veritabil curs de coliziune.

În această privinţă, apreciez că nici nu are mare importanţă dacă Angela Merkel va reuşi să mai câştige încă o dată alegerile parlamentare din toamnă şi să obţină un nou mandat de cancelar, sau se va produce o rocadă între ea şi Martin Schulz. Şi fac această afirmaţie din două motive. Primul este că, indiferent care din cei doi va fi cancelar din toamnă, el va guverna tot cu o coaliţie între Uniunea Creştin Democrată şi aliatul său bavarez, Uniunea Creştin Socială, condusă acum de Merkel, şi Partidul Social-Democrat, condus de Sigmar Gabriel şi din partea căruia candidează la funcţia de cancelar Martin Schulz, producându-se doar schimbarea de pondere între cei doi parteneri de coaliţie şi, eventual, schimbarea de cancelar. Al doilea motiv este că poziţionarea surprinzător de fermă a lui Sigmar Gabriel şi în termeni duri, nu tocmai diplomatici, la adresa lui Trump, cu câteva luni înainte de alegerile parlamentare germane poate fi un semn că acesta intenţionează pe această cale să câştige voturi de la electoratul german, nemulţumit de politica privind imigrarea a Angelei Merkel, în special de la acel segment important al germanilor, la care se referea Graham Fuller în pasajele citate, despre care el afirma că nu sunt deloc încântaţi de politicile americane şi de tutela americană asupra Germaniei şi Europei. Iar câştigarea eventuală a alegerilor de partidul dlui Gabriel nu anunţă concordie în următorii ani în relaţiile dintre Statele Unite şi Germania şi, dată fiind predominanţa germană în Uniunea Europeană, într-un sens mai larg, în relaţiile  dintre Statele Unite şi Europa.

Dacă ţin cont şi de faptul că şi în ultimii ani, social-democraţii au avut o opinie diferită de Angela Merkel în două probleme fundamentale, sancţiunile împotriva Rusiei şi tropăitul de bocanci şi paradele de blindate ale NATO la porţile Rusiei, cum se exprima extrem de plastic şi de net fostul ministru de externe german şi lider social-democrat Frank Walter Steinmeier, acum preşedinte al Germaniei, în care numai presiunea doamnei Merkel a înclinat balanţa relaţiei germane şi europene cu Statele Unite în favoarea americanilor, am toate motivele să anticipez că vom asista din toamnă, ba poate chiar înaintea alegerilor parlamentare germane, la schimbări substanţiale în politica germană si europeană şi la o poziţionare a Europei în ansamblu pe calea unei relaţii mult mai cooperante cu Rusia, Uniunea Economică Eurasiatică şi aliaţii lor din Organizaţia de Cooperare Shanghai. Mai ales că astfel de abordare are deja de ceva vreme susţinere din ce în ce mai puternică şi din partea unui număr crescând de state din Uniunea Europeană: Austria, Ungaria, Italia, Grecia, Franţa chiar, Cehia, Slovacia şi ar mai putea urma în lunile care vin şi altele.

Întrebarea cea mai preocupantă este însă cea referitoare la modul în care se va orienta în acest peisaj geopolitic tulbure politica României. Or, cu tot regretul, atitudinea mai degrabă halucinantă a preşedintelui Iohannis şi a unei părţi a pseudo“elitei” politice româneşti, care rămâne în continuare cantonată în tiparul lozincii, deja veche, din postdecembriadă, şlefuită şi deja uzată şi compromisă de sinistrul Băsescu, cea cu “parteneriatul strategic de nezdruncinat cu Statele Unite”, care nu numai că nu a adus până în prezent niciun avantaj palpabil României, în schimb a venit la pachet cu transformarea ţării într-una dintre cele mai servile remorci americane, cu închisoarea secretă CIA de la Bucureşti, în care s-au petrecut orori care sunt imputabile zisei pseudoelite, care a dat Fodul Proprietatea pe mâna lui Gittenstein şi, prin el, a lui Paul Singer, care a subordonat serviciile secrete ale României, transformându-le în simple anexe ale CIA şi FBI, a transformat ţara într-un stat condus nu de lege şi de parlamentul ales de popor, ci de serviciile secrete aflate în poziţia pe care tocmai am evidenţiat-o anterior, care a plasat România, prin bazele militare americane şi, cel mai grav, prin scutul de la Deveselu, pe lista primelor ţinte în cazul unui conflict provocat între Statele Unite şi Rusia de neoconservatorii americani de genul deraiaţilor senatori republicani JohnMcCain şi Lindsey Graham, de interesele complexului militar-industrial american şi ale Wall Street-ului, de faptul că “partenerul strategic cel mai important al Statelor Unite în Europa” are o asemenea relevanţă pentru perechea americană din acest parteneriat încât site-ul oficial al Departamentului de Stat al Statelor Unite anunţa vizita în America a “primului ministru al României, Klaus Iohannis”, că înainte de primirea “triumfală” a lui Iohannis la Trump (atât de triumfală încât presa americană care a prezentat conferinţa comună de presă nu a considerat că e cazul să pomenească cine este individul care apărea în cadru alături de Trump şi mai răspunea şi el la câte o întrebare…), el a fost primit şi “prelucrat” înainte de Mike Pompeo, directorul CIA numit de Trump, mă face să prezint previziuni mai degrabă sumbre pentru ţară în următorii ani.

Fiindcă, dacă am vorbit de Fondul Proprietatea, sub ochii autorităţilor române, prin greţoase “inginerii financiare”, care într-un limbaj mai “de cartier” ar fi denumite mai degrabă  “mânării”, cei doi satrapi americani pe care i-am numit transferă, treptat, avuţie românească în mâini străine şi în exterior.

Fiindcă, fără nicio jenă, reprezentanţii “imperiului”, fie că sunt americani sau europeni, în România colonială îşi folosesc acoliţii, Soroş şi lefegii lui din România, partidul corporaţiilor şi chiar, precum am văzut, liderii din ţară ai corporaţiilor (a se vedea scandalosul caz Steffan van Groningen!) pentru a exercita presiuni mergînd până la imixtiuni nepermise în domenii care sunt de competenţa exclusivă a parlamentului şi a poporului suveran.

Fiindcă ambasadori străini la Bucureşti, în frunte cu dl Klemm, îşi permit în România un comportament pentru care în orice ţară demnă şi cu adevărat suverană ar fi invitaţi să părăsească în 48 de ore teritoriul naţional.

Într-un articol al său, “Condiţia existenţei noastre: Echilibrul între puteri”,  (26), publicat  în Timpul din 26 august 1980, referindu-se la cele două curente interne care încercau să antreneze România, fie în tabăra austro-germană, fie în cea rusească, geniul tutelar al poporului roman, Mihai Eminescu scria:

            “Din cele espuse se vede că şi o parte şi alta, întrucât cred în alternative ca cele de sus, sufăr de iluzii şi imprudenţe nefolositoare. Interesul nostru este ca amândoi vecinii să fie egal de puternici, pentru ca să-şi ţină totdeauna cumpăna, încolo, urmărind de sute de ani planurile lor de politică tradiţională, ei se ceartă, ei se împacă, şi noi ar trebui să n-avem nici un amestec în aceasta. Deja, din punctual de vedere al simplei modestii, ni se pare că oficioşii fac prea mult vânt  şi-şi dau un aer prea important, necum din punctul de vedere al unui prudent patriotism.

Dar aşa-i tagma patrioţilor reversibili. Piară ţara, numai de ei să se vorbească. Dac-ar merge din rău în mai rău, puţin le pasă, cosmopoliţi cum sunt, neavând nici tradiţii de păstrat, nici patrie de pierdut, foarte uşor şi-ar regăsi cei mai mulţi o patrie  poate mai proprie undeva dincolo de Dunăre, unde ar începe a se gera în prooroci, ca şi la noi. Noi credem însă că o atitudine rezervată şi modestă în treburi cari nu ne privesc ar aduce fructe bune în orice caz.  Biruitorul nu ne-ar putea lua în nume de rău o atitudine care ni se impune  prin poziţia noastră; biruitul, dacă biruit ar fi, ne-ar fi încă şi mulţumitor. În orice caz, când o condiţie chiar a existenţei noastre este nu numai bună-voinţă, dar chiar tăria amânduror vecinilor, e o politică puţin prudentă cea de înclinaţii manifeste care se răsfaţă acum peste graniţă!”

În alt articol, publicat la circa două săptămâni mai târziu, “Respectarea  naţionalităţii”, (27) apărut în Timpul din 11 septembrie 1880, referindu-se la care dintre cele două grupuri de puteri europene ar oferi Romîniei mai multe avantaje, în cazul unei alianţe, Eminescu afirmă fără echivoc:

“Niciuna, răspundem. Avem într-adevăr trebuinţă de-a păstra bunăvoinţa Austriei, dar trebuinţa aceasta este egală către toate puterile mari. Avem nevoie şi de Italia, şi de Rusia, şi de Germania, şi de Englitera, şi de Franţa, în mod cu totul egal. Acesta este întreg înţelesul poziţiei noastre dificile în Orient. Popor latin, înconjurat de slavi, de maghiari, de germani, noi nu ne putem răzima  pe nicio simpatie de rasă, care e cea mai puternică dintre toate. Aşadar sântem avizaţi  a ne răzima pe bunavoinţă egală a vecinilor noştri, răsărită dintr-un echilibru  nu de simpatii sau de antipatii, ci de interese. Înclinând spre una sau spre alta e evident că punem în cestiune interesele sau ale unuia sau ale altuia. Dovedind însă, prin toată atitudinea noastră, că, în mijlocul acestei lupte ascunse, noi nu urmărim decât pur şi simplu interesul nostru naţional, niciuna dintre ele nu ne-o poate lua în nume de rău. <<Sunt oameni oneşti, vor zice amândouă, cari îşi văd de interesele lor proprii, fără a esploata, prin înclinări pronunţate, antipatiile dintre noi. Dacă ne-am putea învoi, i-am împărţi în două, dar fiindcă nu putem, lasă-i să existe >>”.

În mod normal, politica externă a României ar trebui, în special în această perioadă pe care nu întâmplător am denumit-o tulbure, să fie guvernată, aşa cum foarte bine sublinia Eminescu în cele două articole citate, exclusiv de interesul naţional românesc, nu de alinierea obedientă la centri de putere dornici să-şi vadă atinse, servite, propriile interese, care de cele mai multe ori nu numai că nu au mare lucru de-a face cu interesele noastre naţionale, dar ades se întâmplă a fi total opuse.

Aceasta ar presupune însă ca deciziile de politică externă,  cele în materie de politică de securitate şi de apărare eventuală a teritoriului naţional şi cele fundamentale în domeniul economic, financiar şi comercial să nu fie luate de dinozauri politici ca Băsescu sau Iohannis, care au urmărit şi urmăresc doar interesul îngust, meschin, al liniştii şi siguranţei personale şi al moliciunii şi confortului fotoliului de sub mult prea preţioasele lor funduri, ci de poporul român, care este unicul proprietar al ţării şi răspunzător de viitorul ei, al său şi al generaţiilor viitoare. Astfel de decizii trebuind a fi supuse nu numai parlamentului, unicul organ cu adevărat reprezentativ al neamului românesc, dar care a fost ţinut în mod deliberat departe de deciziile cu implicaţii fatale privind lichidarea în mare parte a industriei, cedarea către entităţi private străine a unor domenii strategice cum sunt exploatarea bogăţiilor subsolului românesc în schimbul unor redevenţe pe care nu le-ar mai accepta astăzi nici fostele colonii africane, energia şi distribuţia ei, comunicaţiile de tot felul, sistemul bancar, înstrăinarea pământului sfânt românesc, antrenarea în blocuri militare agresive şi acceptarea pe teritoriul naţional a bazelor militare străine (să nu uităm că după vânzarea cinică de către Churchill, la Yalta, la o masă festivă,  pe un şerveţel de hârtie, a răsăritului Europei, ocupat de Armata Roşie, România a fost unica ţară din acest spaţiu, făcut cadou Uniunii Sovietice de premierul englez pentru a servi exclusiv interesele Marii Britanii, care a reuşit incredibila performanţă de a elimina în 1958 trupele străine de pe teritoriul naţional,  care nu a mai participat cu trupe la exerciţii militare ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia şi care, pe teritoriul ei nu a mai admis exerciţii militare cu trupe, în teren, ci doar prin simulare pe hartă, cu grupe de ofiţeri de state majore. UNICA!!! Şi să nu uităm nici că, din Germania reunificată, ultimii militari ruşi au plecat abia prin 1993!) ci, în mod obligatoriu, direct poporului roman, prin referendum!

Ce se profilează însă, deocamdată, acum? După inutila, nociva chiar vizită, judecând după rezultatele cunoscute public-unicul subiect de interes concret, punctual, al României, eliminarea vizelor pentru români nefiind abordat-de dl Iohannis în Statele Unite, slugărnicia faţă de dl Trump afişată vizibil şi fără ruşine şi remuşcări de preşedintele roman navetist săptămânal pe traseul Bucureşti-Sibiu şi mult prea des pe trasee ale unor vilegiaturi internaţionale care nu au nimic de-a face cu interesele României, slugărnicie subliniată aproape unanim de presa americană, care a tras concluzia că, în mod deliberat, consilierii i-au recomandat această atitudine descalificantă, afirmarea nătângă a întăririi parteneriatului strategic de nezdruncinat între România şi Statele Unite şi NATO, exact în momentul în care, după prima vizită europeană a lui Donald Trump şi participarea sa la summit-ul NATO, doamna Merkel afirma tranşant că Europa nu mai poate conta pe parteneriatul ei cu America şi pe umbrela de securitate americană şi trebuie să-şi rezolve cu mijloace proprii această problemă este nu doar o dovadă de apocaliptică obtuzitate politică, de incapacitate absolută de a înţelege care este cursul evenimentelor din lumea acestor zile, ci o dovadă de lipsă gravă de responsabilitate. Fiindcă ea nu face decât să singularizeze ţara noastră, dar într-un sens nefast, în Uniunea Europeană, să o izoleze evident de partenerii ei europeni. Să o pună, absurd, în poziţia în care s-a găsit, de aproape şase decenii şi se mai găseşte încă Cuba, de a fi izolată de partenerii şi posibilii ei aliaţi, la câteva zeci de kilometric de una din marile puteri ale lumii, faţă de care este pusă în poziţie de adversitate făţişă.

A face o astfel de politică este de-a dreptul sinucigaş. Şi dacă ar fi doar pentru cariera politică a dlui Iohannis, în ce mă priveşte, asta m-ar lăsa complet rece. Mai îngheţat decât ce a mai rămas din banchizele polare în mijlocul încălzirii globale… Când este vorba însă de destinul României, nu am dreptul să rămân astfel. Nici eu şi niciun român care doreşte să-şi merite acest nume! Nu de alta, dar în foarte periculosul moment din august 1968, după invazia sovietică din Cehoslovacia, care, conform planurilor de stat major ale Organizaţiei Tratatului de la Varşovia trebuia să fie urmată de cea a României şi a Iugoslaviei, fiind stabilite concret şi corpurile de armate alocate în acest scop, chiar dacă Republica Populară Chineză ne-a sprijinit prompt, fără ezitare, în toate planurile, asta nu l-a împiedicat pe premierul chinez, strălucitul strateg şi diplomat Ciu En-Lai, să ne atenţioneze, în spiritual multimilenarei înţelepciuni chineze, că incendiul din casă nu se stinge cu apă de departe”!

            Nu numai că afişarea publică ostentativă a unei atitudini contrare celei a blocului politico-economic din care facem, deocamdată, parte, este contraproductvă prin izolarea de care tocmai am vorbit. Dar, recitind excepţionala gândire eminesciană expusă în articolele citate, ar trebui să ne păstrăm, între cele trei mari blocuri care se profilează acum (Statele Unite+Marea Britanie, Uniunea Europeană, respectiv Rusia+China+Iran+Uniunea Economică Eurasiatică+Organizaţia de Cooperare Shanghai) o poziţie de strictă neutralitate din punct de vedere al atitudinii în probleme de ordin strategic/militar, dar în domeniile economic, financiar, comercial ar trebui să urmărim interesele naţionale, adoptând o politică a deschiderii către toate orizonturile şi către toţi partenerii cu care colaborând, am obţine foloase pentru ţară şi poporul ei.

Dacă partea din clasa politică românească ce ar putea chiar merita eticheta de “elită” nu se va trezi, dacă ea, împreună cu forţele încă vii, care sunt sigur că sunt în continuare majoritare în România nu vor pune ferm piciorul în prag pentru a schimba cursul nefast al evoluţiei ţării, pentru a impune revenirea României la statutul de stat cu adevărat independent şi suveran în toate domeniile şi stăpân unic pe instrumentele de manifestare a acestei suveranităţi, nu vor impune fără compromisuri construirea politicilor României exclusiv pe criteriul interesului naţional românesc, atunci vom avea motive temeinice să fim mâhniţi, precum Eminescu acum 140 de ani, ba chiar mai îndureraţi şi cu inimă mai neagră decât el, constatând că România de azi este, cum afirma el în articolul pe care îl citez mai jos, în final, “ceea ce nu a fost niciodată” în decursul istoriei ei de până în 1989: un stat vasal!

În articolul “Vasalitatea României”, publicat în 17 noiembrie 1977, Mihai Eminescu scria, referindu-se la mesajul tronului transmis parlamentului:

“Cu adâncă mâhnire  a trebuit să vedem în mesagiul domnesc o frază pe care tocmai în ziua de astăzi nu o putem nicidecum înţelege: Timpul tutelei străine, timpul vasalităţii a trecut dar, şi România este şi va fi ţară liberă, o ţară de sine stătătoare. … (Pe foarte bună dreptate, Eminescu, surprins de această afirmaţie, comenta. Nota mea, E. Z. ): Ne întrebăm însă când a fost acest timp al vasalităţii care, după mesagiul domnesc, va fi trecut după ce independenţa ne va fi recunoscută? Când România a fost vasala vreuneia dintre puterile vecine? Când domnul român a stat în relaţiuni de vasalitate către vreun suveran vecin? Niciodată pentru România nu a existat un timp de vasalitate. În înţelesul capitulaţiunilor încheiate între domnii Ţărilor Române şi Poarta otomană, nici Moldova, nici Muntenia nu erau vasale. Şi cu atât mai puţin puteau să fie, în înţelesul Tratatului de la Paris, vasale Principatele Unite. … Relaţiunile noastre cu Poarta otomană totdeauna au fost mai mult ori mai puţin definite: niciodată însă ele nu au fost relaţiuni de vasalitate.

Vrăjmaşii noştri, ori acei care nu cunoşteau îndestul legăturile statornicite între noi şi Poarta otomană, din rea voinţă ori din neştiinţă, puteau să ne ia şi ne-au luat drept vasali ai Porţii otomane. Acesta e un lucru pe care îl putem înţelege. Nu înţelegem însă cum chiar un guvern  român poate să spuie corpurilor legiuitoare române că, după ce ni se va fi recunoscut independemţa, vom înceta a mai fi  o ţară vasală, dacă, numai dacă, numai după ce, numai în anumite condiţiuni vom înceta a mai fi ceea ce nu am fost niciodată. Nu ştim şi nu stăruim a şti dacă guvernul, din uşurinţă ori din rea voinţă, a pus aceste cuvinte în mesagiul domnesc; ne rădicăm numai glasul împotriva lor şi protestăm atât contra uşurinţei, cât şi contra relei voinţe.

România nu va fi, dar nici nu a fost niciodată, vasală.”

 Eugen Zainea                                                                                                                                                                                                                                                  4-13 iunie 2017

          

  1. Mihai Eminescu,Introducerea unei civilizaţii pripite”, Timpul, 11 decembrie 1977
  2. http://theduran.com/joe-biden-says-he-personally-fought-to-keep-greece-under-the-control-of-eu-debt-lords/
  3. http://www.keeptalkinggreece.com/2017/06/06/greece-economic-situation-pew-survey/
  1. http://www.independent.co.uk/news/world/europe/angela-merkel-germany-cannot-rely-donaldtrump-america-what-does-it-mean-eu-nation-g7-a7761031.html
  1. http://russia-insider.com/en/politics/putin-roasts-merkel-unlike-germany-russia-enjoys-privilege-sovereignty/ri20023
  1. http://smallwarsjournal.com/blog/lord-ismay-restated
  2. Record of Conversation between Mikhail Gorbachev and Margaret Thatcher, Moscow, September 23, 1989.
  3. Zainea Eugen, Globalizarea, şansă sau blestem?, vol. I, Editura Valand Print, Bucureşti
  1. Mihai Eminescu, “Bellum omni contra omnes”, Timpul, 8 noiembrie 1878.
  2. http://time.com/4806708/london-mayor-trump-state-visit-cancel-twitter/
  1. https://www.theguardian.com/us-news/2017/jun/05/donald-trump-attack-courts-travel-ban-london
  2. http://www.usdebtclock.org/
  1. http://journal-neo.org/2016/06/21/transformational-projects-in-eurasia-land-space/
  2. http://www.williamengdahl.com/englishNEO23May2017.php1.
  3. http://www.williamengdahl.com/englishNEO27May2017.php
  4. http://journal-neo.org/2016/06/21/transformational-projects-in-eurasia-land-space/
  5. http://www.atimes.com/article/china-widens-silk-road-world//
  6. 18. https://geopolitics.co/2017/05/13/list-of-attendees-to-the-belt-and-road-summit-in-beijing/
  7. http://www.informationclearinghouse.info/47194.htm
  8. Zainea Eugen, Europa unită, ultimul bal? (I), Editura Bibliostar, 2016.
  9. http://www.informationclearinghouse.info/47193.htm
  10. https://global.handelsblatt.com/politics/german-foreign-minister-voices-support-for-qatar-bashes-trump-777208
  11. http://www.unz.com/tsaker/the-crisis-in-qatar/
  12. http://www.informationclearinghouse.info/47214.htm
  13. http://www.jpost.com/Middle-East/Five-reasons-why-Israel-should-care-about-the-Qatar-crisis-494891
  14. Mihai Eminescu, “Condiţia existenţei noastre: Echilibrul între puteri”, Timpul, 26 august 1880
  15. Mihai Eminescu, “Respectarea naţionalităţii”, Timpuul, 11 septembrie 1880.
  16. Mihai Eminescu, “Vasalitatea României”, Timpul, 17 noiembrie 1877

 

 

Articol scris de Eugen Zainea

Vizualizari: 1111 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *