Miercuri, 18 octombrie 2017 am avut dezbaterile de la Clubul Socialiștilor cu tema de mai sus: Revoluția bolșevică de acum un secol și contrarevoluțiile din anii 90 – sau, mai bine zis , restaurațiile capitaliste

Am prezentat următorul text:

 

De 25 de ani tot încercăm să dăm răspunsuri la întrebarea: ce fel de regimuri au fost înainte de 1989  în Europa de Est şi de ce au căzut. Ce fel de societăţi au construit ele? Şi nu reuşim nici noi între noi să ne înţelegem. Răspunsul are oare vreo miză practică? Poate că da: să reţinem ce a fost bun din fostele modele de societate de dinainte de 1989 şi să evităm ce a fost rău. Dacă nu noi, atunci poate copiii sau nepoţii noştri vor reuşi această construcţie.

Problema este că nici noi, care ne credem de stînga, nu avem o poziţie comună faţă de experienţa de 45 de ani de socialism de stat – sau de 70 în republicile fost sovietice.

 

 

  1. Cum a început

Acum un secol era război. Evenimentele se cam știu: pe 28 iulie 1914 Austro-Ungaria pornește un război contra terorismului – adică împotriva Serbiei; Rusia mobilizează armata; Germania declară război Rusiei la 1 august; în aceeași zi Franța declară mobilizarea generală; pe 3 august Germania declară război Franței și Belgiei iar pe 4 august Anglia declară război Germaniei; Austro-Ungaria declară război Rusiei iar Serbia declară război Germaniei.

Ce părea de negîndit se declanșase. Pînă în 1916 Rusia avea pierderi de două milioane de soldați. Pentru ce? Ca să obțină Istanbulul, să controleze Balcanii și să elibereze ”frații  slavi” din Germania și Austro Ungaria. Era în folosul proletariatului? Proletariatul era cam 5% din populația Imperiului; 80% erau țărani. Ei luptau pe front iar ”lumea bună” își trimitea fii în spatele frontului.

Internaționala a doua eșuase în a împiedica războiul. Lenin și alți revoluționari ruși din Elveția au lansat teza transformării războiului în război civil: soldații să întoarcă armele împotriva comandanților și să oprească războiul. S-a încercat o nouă internațională socialistă antirăzboinică la Zimmerwald (https://en.wikipedia.org/wiki/Zimmerwald_Conference)  În 1915 s-a lansat prima oară lozinca „pace fără anexiuni bazată pe dreptul la autodeterminare al popoarelor”, care avea să facă apoi carieră. A fost adoptată și de Papă în august 1917.

Cînd e război e foamete – e o lege a războaielor. Trebuie mîncare pentru front, civilii sunt secundari. Mai sunt de hrănit refugiații și prizonierii. În 1914 oamenii plecaseră cu entuziasm la măcel, credeau că e o joacă. În toate statele,fără nici o excepție din păcate – chiar și românii vor pleca peste doi ani, în 1916 să treacă cu veselie Carpații.

În 1917, după doi ani și jumătate de măcel fără glorie popoarele erau epuizate. Primii care au s-au trezit au fost rușii în februarie (stil vechi; pe stil nou la 8 marti) la Petrograd. Ceea ce a început ca o manifestație în cinstea zilei femeii s-a transformat în manifestație politică. Se cerea abolirea monarhiei și pace imediată.

La un moment dat, un batalion de soldați a fost trimis să reprime revolta, dar mulți au dezertat sau și-au împușcat ofițerii și s-au alăturat revoltei. Țarul a abdicat.

E interesant cum vede evenimentele un deputat român, Cancicov, de al lui Take Ionescu

3 martie.  ”O mare emoție ne-a cauzat o ediție specială a ziarului Bukarester Tagblatt care anunță cu litere mari: revoluție în Rusia!.. toți miniștrii au fost arestați, garnizoana din Petrograd s-a unit cu revoluționarii, Duma a votat un guvern provizoriu. Printre noi este stupefacție generală. Dacă va fi așa, nu numai că războiul este pierdut pentru aliații noștri, dar soarta României este definitiv pecetluită… să fie oare posibil ca lumea să fie îngenuncheată de un singur popor? Și toate astea pentru că Rusia nu și-a putut ține în frîu revoluția?

4 martie.”Detronarea Țarului este anunțată de toate telegramele. Cea mai mare parte a Rusiei a aderat la revoluția din Petrograd. Pacea separată cu Rusia ar fi zdrobirea complectă și definitivă a României și chiar dacă nu vom fi anexați, vom deveni un hinterland german

Pacea cu Rusia era la ordinea zilei și printre social democrații germani.

Numai că noul guvern provizoriu nu a avut curajul să încerce o pace separată de frica Antantei, la care se adăugase și SUA (aprilie). Kerenski a lansat, dimpotrivă o ofensivă dezastruoasă (60000 de morți) care a nimicit complet ce mai rămăsese din moralul armatei. De acum înainte nici un general nu mai putea conta pe sprijinul trupei. La noi celebrele bătălii de la Mărăști și Mărășești au făcut parte din ofensiva aceasta,  care l-a făcut pe Kornilov să încerce o lovitură de stat nereușită. La Petrograd și Moscova au început manifestații imense în care se cerea toată puterea sovietelor. Kerenski (”consătean” cu Lenin, din Simbirsk, dimpotrivă, a vrut sp facă pe dictatorul: a ordonat arestarea liderilor bolșevici – după două luni i-a eliberat de frica lui Kornilov – și a cerut puteri nelimitate. Pînă atunci era o putere duală: sovietele și guvernul provizoriu.

Deja devenise imposibilă o soluționare pașnică a conflictului guvern – pacifiști.

La 7 noiembrie 1917 bolșevicii în alianță cu Socialist revoluționarii de stînga au preluat puterea la Petrograd profitînd de faptul că Kerenski era pe front. Trupele s-au solidarizat cu sovietul din Petrograd și Kerenski a fugit în Finlanda și apoi în Franța.

Așa a început Marea Revoluție Socialistă din Octombrie. Bolșevicii și eserii de stînga – cărora li se spunea maximaliști – au încercat să facă imediat pacea. A doua zi după lovitura de stat s-a ținut  congresul sovietelor care a emis trei decrete: decretul asupra păcii guvernul bolșevic a dat Decretul asupra păcii (se cerea pacea fără anexiuni și indemizații) cel asupra pămîntului (pămîntul va fi al celor care îl muncesc; soldații țărani au început să fugă în masă acasă să își ia pămînt) și cel asupra stabilirii guvernului muncitorilor și țăranilor.

S-a făcut un armistițiu imediat și au început negocierile de pace de la Brest-Litovsk. Germania l-a trimis pe Kuhlman, Austro Ungaria pe Czernin iar ”maximaliștii” pe Troțki. Chiar exista posibilitatea unei asemenea păci. Dar lucrurile s-au complicat. Au apărut state noi în Ucraina, Țările Baltice, Finlanda, Polonia. Troțki povestește varianta lui în autobiografia din 1930, ”Viața mea” ( https://www.marxists.org/archive/trotsky/1930/mylife/index.htm). S-a tras de timp de ambele părți. Bolșevicii sperau că inițiativa lor va fi adoptată și de proletariatul din Germania, Franța, Anglia, SUA. Naivi? Germanii puneau condiții din ce în ce mai grele. Troțki a propus varianta unui armistițiu sine die (nici pace nici război, așa cum a fost de exemplu între România și URSS în perioada interbelică sau cum e acuma în Coreea). Finalul a fost reînceperea ostilităților de germani și ocuparea Ucrainei, a statelor baltice pînă la semnarea tratatului umilitor de la Brest-Litovsk.

Cancicov

28 Oct. 1917.”Din Rusia se anunță că la Petrograd a izbucnit războiul civil. Fguvernul ar fi fost răsturnat, parlamentul dizolvat. Extrema stîngă socialistă, un fel de comuniști care își zic bolșevici ar fi triumfători și cer pacea cu orice chip. Desigur că Rusia oficială, chiar revoluționară, nu poate face o pace separată, dar dacă îi va împinge la aceasta anarhia neînfrînată a armatei?..,.dl Take Ionescu a declarat că România și-a legat soarta de a Rusiei. Dacă prin imposibil Rusia face o pace separată, soarta României e pecetluită

29 Oct 1917. ”Rusia și România au cerut un armistițiu de 21 de zile…Sovieturile bolșevice au răsturnat guvernul și au arestat pe miniștri….Trupele de pe front au fost înștiințate …să nu se supună decît ordinelor  venite de la sovieturi. Programul noului guvern va fi pacea imediată.… Aci în București nu este om care să nu dorească pacea

2 noiembrie 1917 ”Anarhia din Rusia se menține. Aceleași  luipte civile între trupele rămase credincioase fostului guvern Kerenski și cele maximaliste ale actualului guvern Lenin. Rezultat indecis

14 noiembrie. ”Toată lumea e derutată de noua conduită a Rusiei. Troțki, actualul ministru de externe rus anunță că a pus mîna pe documentele secrete ale Antantei și că le va da publicității chiar zilele aste. Un asemenea act de felonie a unui fost aliat va fi ultimul act al alianței cu Rusia. Din Londra se anunță că publicarea lor va fi semnalul pentru Anglia de a trata pe Rusia ca pe un dușman…Ce devine tezaurul nostru dus în Rusia spre a-l salva de dușman? Ce devin refugiații noștri din Rusia?

10 decembrie. ”tendința republicanilor  ruși este federațiunea. Toate rasele … s-au declarat republici autonome…Cazacii de pe Don vor republica lor și nu permit la ei amestecul sovietului de la Petrograd…Ucraina vrea să fie centrul republicilor federative. Ea, cu armata sa să dețină frontul de SV și amenință cu rolul de protectoare a Antantei. Ea va fi protectoarea proprietății contra maximalismului bolșevist ceea ce i-a atras sprijinul tuturor elementelor burgheze, aristocrate, monarhiste și a marilor capitaliști….guvernul de la Iași, în nebunia lui vede acolo salvarea de la o pace separată

11 decembrie. ”Presa rusă și germană ridică în slăvi un nou sistem de raporturi diplomatice, acela al desființării diplomației secrete… rămîi uimit de șarlatanismul noului sistem

24 decembrie. ”germanii în tratativele de pace cu maximaliștii ruși sunt de o patentă rea credință. Toate propunerile de pace onorabilă și răspunsurile la propunerea Papei pe tema fără anexiuni și despăgubiri era o simplă comedie…frazele ipocrite i-au prins pe ruși în anarhie, guvernați de idealiști fără experiență, cu o armată în plină revoltă…au venit de bună credință la Brest-Litovsk să semneze pacea onorabilă… și s-a trezit cu un răspuns cam complicat: Rusia să evacueze din Austria și Asia dar ei să nu evacueze nimic.

31 decembrie ”…pe ruinele imperiului nu se ridică nimic care să semene cu noțiunea de stat…Ucraina tăgăduiește lui Troțki calitatea e a reprezenta Rusia. … Mîine va veni Polonia, Lituania, Curlanda, Estlanda, Caucazul, Siberia, Basarabia și vor ține același limbaj căci în virtutea revoluției fiecare și-a proclamat independența…Pe cine mai reprezintă Troțki? …Crede cineva că Germania și Austro-Ungaria nu își sau seama? Ei profită de situație spre a dezbina Rusia și a o distruge pînă la neputința de a se mai reface..vor anexa tot ce vor voi, se vor îndrepta cu toate forțele spre Apus unde speră în victorie. În așteptare Rusia se va mistui în incendiul ce a cuprins-o…. Guvernul bolșevic a anulat întreaga datorie publică a imperiului. … un dezastru financiar care se revarsă asupra tuturor statelor care au împrumutat-o. Regimul utopiei, al comunismului, visat pînă acum numai de descreierați este în plin apogeu în imperiul țarilor…  dar cine a citit Revoluția franceză știe că nebunia se plătește scump, dar nu înfrînge dreapta judecată.

Cancicov paria că episodul bolșevic va fi de scurtă durată. Nu a fost singurul.  Nici măcar Lenin nu credea; liderii bolșevici pariaseră că va izvbucni revoluția în Germania și că nu vor fi singurii.

  1. Cum a continuat

 

Pînă la Brest-Litovsk bolșevicii merseseră împreuna cu eserii. De la această pace a început un lung și oribil război civil.  Eserii nu puteau accepta umilința în fața Germaniei; Edit Kaplan a vrut să îl asasineze pe Lenin și chiar unii lideri bolșevici s-au opus tratatului.

Dacă la început revoluția a început cu două partide, în urma războiului civil a rămas unul singur: partidul bolșevic. Monopartidismul este, așadar, rezultatul unui accident istoric. La care au participat din plin statele beligerante: 15 state au trimis trupe și bani în ajutorul armatelor albe (Kolceak, Denikim, Vranghel, Iudenici) în perioada 1918 – 1922 și anume: Cehoslovacia (cu legiunea cehă s-a început, de fapt), Anglia, Canada, Australia, Insia, Africa de Sud, SUA, Franța, Japonia, Grecia, Italia, România, Serbia, China. (http://www.nationalarchives.gov.uk/pathways/firstworldwar/spotlights/allies.htm)

După război, URSS a fost încercuită de state ostile. Cordonul sanitary. Speranța în răspîndirea revoluției s-a evaporate și comuniștii s-au înhămat la ceea ce nu prevăzuseră: la administrarea unei țări și la construirea socialismului într-o singură țară.  Agricultura dezorganizată. Industria la fel, transporturile la pămînt, seceta – au dus la marea foamete de pe Volga 1921-1923 care a cauzat între 2 și 5 milioane de morți. (https://en.wikipedia.org/wiki/Russian_famine_of_1921%E2%80%9322#Death_toll). Lenin a înlocuit comunismul de război cu NEP – noua politică economică. După moartea lui Lenin din 1924 în PC(b) au fost mari dezbateri și lupte ideologice crîncene privind calea de urmat: socialismul într-o singură țară sau sprijinirea revoluției mondiale prin Internaționala a treia. Facțiunea de stînga a comuniștilor dorea extinderea socialismului și în agricultură (industria fusese naționalizată deja), cea de dreapta era partizana NEP-ului. Sigur că lucrurile sunt mult mai complicate. La început Stalin – Zinoviev – Kamenev – Buharin s-au asociat contra lui Troțki pe tema țărănimii (Troțki credea că țăranii au mentalitate mic burgheză și nu te poți baza pe ei); apoi s-a format opoziția unită (Zinoviev – Kamenev – Troțki) vs Stalin – Buharin; Troțki a fost expulzat în 1928 și din 1930 a început colectivizarea. Din nefericire colectivizarea a dus la scăderea producției agricole într-o primă fază (a fost și o secetă, urmată de a doua foamete în sudul Rusiei și Ucraina, ala numita holodomor) și a fost însoțită de represalii împotriva kulacilor. (https://en.wikipedia.org/wiki/Collectivization_in_the_Soviet_Union). S-a început industrializarea rapidă – primul Plan cincinal. Uniunea Sovietică era o cetate asediată. După apariția fascismului și victoria lui în Germania, sovieticii se așteptau la o imvazie, deci a avea o industrie puternică de armament era absolute necesar. În 1941 deja sovieticii aveau mai multe  tancuri și avioane decît Germania.

Partizanii ”socialismului într-o singură țară” cîștigaseră.

Pînă la atacarea URSS de Hitler, fosta Rusie țaristă devenise – aproape peste noapte – o putere industrială, tehnologică, militară și politică redutabilă. Prețul plătit a fost enorm. Țara fusese alfabetizată, electrificată. Populația a crescut rapid: de la 137 milioane în 1920 la 198 milioane în 1941. Procentul populației urbane de la 12% la 25%.

Era însă URSS o țară socialistă? Adică exista proprietatea socialistă, planificarea și controlul muncitoresc?  După procesele anilor 30 (ejovscina), după pierderea războiului civil din Spania, asasinarea lui Andreu Nin, interzicerea POUM, pactul Hitler-Stalin,  asasinarea lui Troțki,  mulți comuniști au început să se îndoiască. Prima fază a comunismului ar fi trebuit să fie dictatura proletariatului – doar era scris și în Critica Programului de la Gotha (”Între societatea capitalistă și cea comunistă există perioada transformărilor revoluționare a uneia în cealaltă. Ei îi corespunde o perioadă de tranziție în care statul nu poate fi altceva decît dictatura revoluționară a proletariatului ”. (https://www.marxists.org/archive/marx/works/1875/gotha/ch04.htm)

 

Era așa ceva în URSS? Era un partid gîndit ca partidul de avangardă al clasei muncitoare iar dictatura părea să fie a unui grup restrîns în jurul lui Stalin. Se putea altfel? Troțkiștii, grupați în internaționala a patra credeau că da.

A urmat războiul, în urma căruia URSS nu numai că a cîștigat, ci a cîștigat un imens prestigiu internațional. Prestigiul stalinismului era la apogeu în 1950 cînd socialismul real – cel de care discutăm azi – se extinsese pe o treime de glob. În Europa, aproape toate statele în care călcase Armata Roșie au avut propriile revoluții socialiste (cu excepția Austriei). Răuvoitorii spun că socialismul a fost adus pe șenilele tancurilor sovietice. Nu peste tot. Iugoslavia și Albania au ajuns la socialism în urma unui război de partizani (evident că dacă URSS ar fi pierdut războiul însă nu aveau nicio șansă). China a ajuns la socialism în urma unui război civil (ca în Rusia) și a proclamat la 1 octombrie 1949 RPC. Coreea de Nord a fost de fapt zona de ocupație sovietică iar Vietnamul a avut o istorie și mai complicată, a fost împărțit în două în 1954 prin conferința de la Geneva.

În 1946 Churchill a lansat războiul rece. Era pericol mare: în Italia și Franța comuniștii puteau ajunge la putere. Nu mi-e clar de ce Stalin a acceptat înfrîngerea comuniștilor greci. Grecia chiar merita o revoluție socialistă. Probabil că se temea de arma atomică – nu cred că a vrut să îi fie loial lui Churchill, cu care se înțelesese în octombrie 1944 asupra procentelor de  influență în Polonia, România, Ungaria, Bulgaria, Grecia și Iugoslavia. Churchill nu merita o asemenea onoare.

După moartea lui Stalin au început să apară semne rele. Hrușciov a dezvăluit crimele stalinismului împotriva comuniștilor și a provocat prima schismă între staliniști și Hrușcioviști. Dizidenții erau China lui Mao și Albania lui Enver Hodxa. De fapt apăruse chiar în 1948 schisma lui Tito. Iugoslavia se eliberase singură și era primul stat care se proclamase socialist chiar din 1945. În plus ea ajutase partizanii albanezi și pei cei greci; Tito credea că are dreptul să încerce un nou model de socialism în care să funcționeze autoconducerea muncitorească și care să fie sprijinit de țărănime – doar partizanii lui erau majoritatea țărani. Din cauza politicii greșite a lui Stalin Iugoslavia a decis să meargă pe a treia cale: mișcarea statelor nealiniate (Tito, Nasser, Sukarno).

După faimosul discurs al lui Hrușciov au urmat tulburări în Polonia și Ungaria. De reținut că la început evenimentele din Ungaria nu aveau un character contrarevoluționar – acesta a apărut după ce și-a băgat coada SUA și Europa de Vest.

În 1959 a reușit revoluția cubaneză care, din cauza amestecului nerușinat al SUA a căpătat un character socialist. Hrușciov a mai căpătat un aliat.

În anii 70, pe vremea lui Brejnev Vietnamul s-a reunificat în urma unui război cu imperialismul yankeu și au mai apărut state care se considerau socialiste: Laos, Cambodgia, Angola, Etiopia, Somalia și Afganistan. Prestigiul socialismului începuse însă să scadă ca urmare a mai multor factori,  dintre care aș nota conflictele ideologice și chiar militare (China – URSS, China – Vietnam, Somalia – Etiopia, Vietnam – Cambodgia) între state care se considerau socialiste. Și, cel puțin în Europa, invazia din Cehoslovacia din august 1968 a avut un efect dezastruos.

Revoluția Rusă a fost, fără dubii, cel mai important eveniment al secolului XX. Ea a dus și la mișcările de eliberare națională care au desființat imperiile coloniale ale Angliei, Franței, Olandei, Portugaliei și Belgiei.

 

  1. Cum s-a terminat în Europa de Est

 

Pe 11 martie 1985 noul secretar general al URSS a fost ales Mihail Gorbaciov ( 54 de ani). Primul secretar general născut după revoluția din Octombrie. După ce a devenit Secretar General, Gorbaciov a propus un program de reforme, care a fost adoptat de Plenara CC al PCUS din aprilie. Pentru aplicarea reformelor, Gorbaciov a început prin a-l schimba pe ministrul relațiilor externe Andrei Gromîko cu Eduard Șevardnadze – cel care apoi a devenit președinte al Gruziei pînă cînd a fost alungat. Fără să învețe nimic din istoria prohibiției SUA Gorbaciov s-a lansat în „reforma alcoolului” . Sovieticii să fie oameni model, să nu  mai fie alcoolici. Consumul băuturilor alcoolice în trenurile de cursă lungă sau în zonele publice a fost interzis. Mai multe podgorii faimoase au fost distruse. Scenele în care se consumau băuturi alcoolice au fost cenzurate din filme. Campania a dus la o pierdere de aproximativ 100 de miliarde de ruble, prin migrarea producției și vânzărilor de alcool pe piața neagră. Pe vremea aceea o rublă era cam cît un dolar. După dezastrul de la Cernobîl a inițiat reforme de eficientizare a economiei sub numele de perestroika (1987) care de fapt au semănat așa o dezordine în economie încît dizidentul Alexandru Zinoviev a numit-o ”catastroica”. De fapt Gorbi (devenise favoritul Occidentului) încerca reforme de introducere a unor elemente capitaliste în economie (eufemistic voia economie de piață), la fel ca în China lui Denh Xiao Ping. Poate ar fi reușit, dar a lăsat garda jos față de propaganda anticomunistă. L-a invitat pe înrăitul anticomunist Andrei Zaharov la Moscova. În 1988 a lansat glasnosti-ul, adică lichidarea cenzurii, garantarea libertății cuvîntului și eliberarea tuturor deținuților politici care mai erau prin spitalele de psihiatrie. Iadul este pavat cu intenții bune. A încurajat inițiativa privată. Căpușarea întreprinderilor de stat de diverși afaceriști care răsăriseră ca ciupercile după  ploaie. În plus în ianuarie s-a retras din Afganistan. Iadul este pavat cu intenții bune și a declarat că nu se va mai amesteca în treburile interne ale nici unui stat . Se fălea că e prieten cu Ronald Reagan – care declarase că el e contrarevoluționar și ducea o campanie teroristă în Nicaragua și Afghanistan. Greu de înțeles azi de un om cu mintea normală.

A acceptat fără luptă desființarea în 3 martie 1991 pactul de la Varșovia și CAER fără să aibă atîta minte să ceară și desființarea NATO. Deși fusese creat în 1955 tocmai  ca răspuns la alianța agresivă NATO.

Libertatea cuvîntului a dus la eliberarea demonilor naționalismului. Pe care nu a mai știut să îi controleze. Cele trei state baltice și-au adus aminte că au fost ocupate. Moldovenii au început să îi urască pe ocupanții ruși. Gruzinilor le-a luat Dumnezeu  mințile și au început să îi persecute pe oseți, abhazi și adjari iar armenii din Nagorno Karabah au început  să se omoare cu azerii.

Au fost și oameni care au prevăzut catastrofa finală: Nina Andreeva și cei care au organizat jalnicul Puci de la Moscova.

Conform Constituției republicile aveau dreptul să iasă din Uniune, dar nu era stabilit cum. În martie 1991 a făcut un referendum în care 9 republici au cerut să nu se desființeze URSS, printre cele trei fiind Rusia, Ucraina și Belarus. În Decembrie 1991 șefii celor trei republici s-au întîlnit într-o pădure din Belarus și au decis desființarea URSS.

Cea a socialismului începuse deja în 1989. În iunie 1989 au avut loc alegerile libere din Polonia care au dus la primul guvern fățiș anticomunist – cel al lui Mazowiecki.  Partidele comuniste din Europa de Est începuseră să se transforme în socialiste sau social democrate. Își încheiaseră misiunea istorică. Așa a fost în Polonia, Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia. În România a fost altfel. Excepționalismul românesc a făcut ca PCR să dispară în 24 de ore…

  1. De ce? Explicația dreptei

De la dreptaci nu ai la ce să te aştepţi. Ei ştiu. Ei au trăit oroarea. Fostele regimuri erau comuniste iar societăţile create erau comuniste iar comunismul este Gulagul, Satana. De ce? Fiindcă a băgat oameni la puşcării şi s-a atins de proprietatea privată care – nu aşa? – este sfîntă. Pentru relele capitalismului de acuma sunt de vină comuniştii. Jos comunismul –iată o lozincă în stare să atragă pe unii mai buimaci.

Păcatul originar al ”comunismului” a fost că era contra naturii umane. Natura umană ne învață că proprietatea este sfîntă și că oamenii nu sunt egali. Unul e frumos, altul urît, unul e bogat, altul e sărac, unul e prost, altul e deștept. Întotdeauna vor exista stupid people  remember Brucan? Dacă sunt proști, sunt săraci, asta e, așa și trebuie. Tot natura umană conține și dorul de libertate. Comunismul ne-a făcut pe toți sclavi la stat. Tot natura umană zice că trebuie să existe elite naturale, iar comunismul a distrus elitele. În fine, natura umană implică și religiozitatea; comunismul, fiind ateu era antiuman – adică satanic. Singurul sistem economic conform naturii umane este capitalismul (eufemistic: economia de piață) iar singurul sistem social conform naturii umane este democrația parlamentară. Nu se poate una fără alta. Un alt eufemism pentru capitalism inventat de Patapievici este ”ordinea proprietății private”

Un regim care e contra naturii umane nu poate să dureze. De aceea trebuia să cadă. A fost un miracol – zic unii. Ba nu, era în firea lucrurilor – zic alții. De ce nu a căzut în China? Vietnam? Cuba? Păi în China e capitalism. E și democrație parlamentară? Nu e, mama lor de comuniști. Atunci cum de e singura poveste de succes a ultimilor 40 de ani? În Cuba o să cada acuși acuși. Stai să moară Fidel Castro și să vezi. Ba nu, să moară Raul Castro și gata, regimul pică.

  1. 2. Explicațiile comuniștilor ortodocși

Da, înainte de 1989 în statele din Europa de est și URSS a fost socialism. Pentru că proprietatea asupra mijoacelor de producţie a fost socializată (de stat sau cooperatistă). Pentru că s-a desfiinţat proletariatul – acei oameni care îşi vindeau forţa de muncă patronului. Clasa muncitoare a devenit ea însăşi proprietară. Patronul era unul colectiv – toată societatea. Învăţămîntul şi sănătatea au fost gratuite. S-a desființat șomajul. S-au lichidat marile inegalități sociale. S-a rezolvat (mai mult sau mai puțin, depinde de stat) problema locuințelor. Raportul dintre salariul maxim și cel mediu era decent. Nu existau milionari. Forța de muncă nu a mai fost marfă, ci resursă de dezvoltare.

Mobilitatea socială era formidabilă: majoritatea dintre noi suntem a doua sau a treia generaţie de încălţaţi. Eu de exemplu, sunt a doua generaţie de încălţaţi. Bunicii şi toţi strămoşii mei au umblat desculţi.   Pentru partizanii ipotezei socialiste ar fi de dorit să existe o forţă politică în stare să repete – mă rog, dialectic, adică pe o treaptă superioară – ce a fost.

De ce a căzut?Avem cauze ideologice, economice, sociale interne și externe. Cauze obiective și subiective.

Cauze interne:

Ideologice. Nu trebuia renunțat la principiul dictaturii proletariatului. Pe lîngă proprietatea socialistă și planificare trebuia să existe și control muncitoresc asupra cadrelor de conducere. Șefii nu sunt deasupra maselor, ci dimpotrivă, trebuie să fie servitorii lor.  Nu trebuia micșorată propaganda în străinătate și, mai ales, nu trebuia renunțat la studiul marxism-leninismului. Trebuia evitată critica la adresa stalinismului. Și mai ales, trebuia ca partidele comuniste să nu uite să arate mereu cine este dușmanul: capitalismul și imperialismul vestic. Micile naționalisme folosite de SUA ca să învrăjbească pe comuniști. Unguri vs români, chinezi vs vietnamezi. În cazul României, mai ales înlocuirea marxism-leninismului cu un naționalism care vedea originea socialismului la Burebista.  Personificarea puterii. Primul secretar trebuia să fie un fel de primum inter pares, care să poată fi înlocuit periodic.

Economice. Hrușciov a greșit enorm cînd a anunțat că vrea să ”ajungă din urmă” statele capitaliste dezvoltate. Mentalitatea trebuia să fie dimpotrivă, că statele capitaliste sunt în urma celor socialiste deoarece socialismul este un sistem socioeconomic superior capitalismului. Trebuia evitată ploconirea în fața tehnologiei lor și creat un sistem economic alternativ în care să nu se folosească valutele lor. Trebuia ca să se realizeze o economie de schimb în care ei, capitaliștii să umble după valutele socialiste și nu invers. Să nu se calculeze nimic în dolari, ci în moneda socialistă. CAER trebuia să fie la nivelul întregului sistem socialist. Conducerile partidelor comuniste naționale au căzut în capcană luînd credite în moneda capitaliștilor. Magazinele pe valută nu ar fi trebuit să existe în nici un stat normal, cu atît mai mult socialist. Erau o recunoaștere implicită a superiorității capitalismului.

Sociale.  S-au format elite rupte de popor și de clasele muncitoare. Elite din aparatul de partid, din conducerile organismelor economice care aveau tratament prea privilegiat față de omul obișnuit. Chiar față de elitele intelectuale, artistice sau sportive. Selecția cadrelor. Trebuia să se facă pe criterii de loialitate față de socialism și nu față de șefi. Lupta de clasă. Oamenii obișnuiți percepeau privilegiile elitelor ca fiind nemeritate și ajunseseră să creadă că este la fel ca în capitalism. În condiții de penurie (cum era în România anilor 80 sau în ultimii trei ani ai lui Gorbaciov, cînd se reintroduseseră cartelele) ura față de privilegiați (care nu stau la cozi sau au te miri ce gadget vestic) poate ajunge la paroxism. Îmi aduc aminte aici că în decembrie 1989 multă furie au stîrnit ”robietele de aur” ale Zoiei Ceaușescu. 

Cauze subiective. Degenerarea cadrelor. Au uitat pentru ce au luptat părinții lor. Și-au pierdut interesul și credința în dreptatea cauzei socialiste. Au acceptat propaganda dușmanului. Atîta vreme cît există capitalismul și, mai ales, imperialismul nu se poate renunța la dictatura proletariatului. Nu există socialism deplin decît în absența imperialismului.

Cauze externe. Sabotajul imperialist, în primul rînd SUA. Pe de o parte vorbeau de conviețuire pașnică, pe de alta urmăreau sugrumarea economică a statelor socialiste. Posturile lor de radio de propagandă, racolarea adepților, plasarea lor în poziții de influență. Banii. Statele socialiste trebuiau să facă la fel, dar nu singure, ci organizat, în cadrul unui sistem socialist mondial.

Vina principală a partidelor comuniste din fostele state socialiste: au lăsat dezarmată clasa muncitoare în fața propagandei capitaliste prin golirea de conținut a activității sindicale. Rolul sindicatelor este de a apăra locul de muncă; sindicatele reorganizate din fostele state capitaliste nu numai că nu le-au apărat, ci unele chiar au susținut privatizările.

  1. Explicații de la stînga. Ce a fost inainte de 1989?

Alţii consideră că a fost un stat muncitoresc deformat. Aceştia sunt unii troţkişti – să le zicem ortodocşi. Troţki însuşi (care nu a apucat să vadă noile state socialiste, fiind asasinat în 1940 de un comunist, Ramon Mercader) numea URSS un stat muncitoresc degenerat. Era muncitoresc, pentru că distrusese clasele exploatatoare. Dar era degenerat fiindcă nu era o dictatură a proletariatului, ci o dictatură împotriva proletariatului, o dictatură a ceea ce Troţki numea birocraţie. După el aceasta era o fază de tranziţie. Dacă proletariatul reuşea să doboare dictatura birocraţiei, ar fi devenit un stat socialist. Dacă nu, tranziţia ar fi eşuat şi statul ar fi recăzut în capitalism. Noţiunii de birocraţie i s-a adăugat apoi cea de nomenclatură sau noua clasă. Troţki era prea optimist. Acum vedem că proletariatul a dat jos dictatura birocraţiei şi rezultatul a fost o generaţie pierdută – 25 de ani risipiţi şi căderea în prăpastia unui capitalism primitiv, aşa cum Vestul nu ar fi acceptat la el. Mă rog. Termenul de stat muncitoresc deformat a fost adoptat la al treilea congress al Internaţionalei a patra, ţinut în 1951 pentru a defini noile state socialiste apărute după al doilea război mondial. Ideea era că nu avea ce să degenereze, fiindcă aceste state nu au fost construite prin revoluţii muncitoreşti, ci au fost rezultatul ocupaţiei ţărilor respective de către trupele sovietice.(În Cuba, Iugoslavia şi China comuniştii au ajuns la putere totuşi în urma unor revoluţii).  Nici măcar nu era sigur că aceste state reprezentau tranziţii spre socialism, căci clasa muncitoare nu avea putere politică. Unul dintre cele mai reprezentative saituri ale troțkiștilor ortodocși este www.marxist.com .

Troţkiştii de speţa a doua, dizidenţii englezi de la International Socialist Tendency consideră că fostele state socialiste erau de fapt mai bine caracterizate prin termenul de capitalism de stat. În URSS era un capitalism de stat, spun ei pentru că statul exploata clasa muncitoare în folosul noii clase a birocraţilor.  Poziția lor se poate găsi în saitul www.wsws.org .

Alţii numesc totuşi vechile regimuri ca fiind forme de socialism de stat. Sistemul se bazează pe proprietatea de stat asupra mijloacelor de producţie, pe planificare centralizată şi pe conducerea birocratică a economiei de către birocraţi subordonaţi partidului unic. Nu producătorii – clasa muncitoare – controlează producţia şi  distribuirea bunurilor, ci birocraţia subordonată partidului unic. Adică socialismul de stat ar fi un capitalism fără capitalişti, aşa cum scrie, paradoxal, Florin Poenaru aici http://www.criticatac.ro/26927/iliescu-stanga-psd-ul/

Fie şi aşa.Oricum am da-o, socialismul de stat a fost o dictatură cu elemente socialiste. O dictatură de dezvoltare. Partidele comuniste la putere şi-au asumat misiunea de a dezvolta statele pe care le conduceau.

Ce ar trebui sa fie socialismul?

Dacă prin stînga înţelegem libertate, egalitate şi fraternitate, socialismul (mă rog, capitalismul de stat) a fost în zona stîngii: o încercare de a armoniza aceste trei deziderate, punînd accentual pe ultimele două. Egalitatea s-a rezolvat prin socializarea mijloacelor de producţie iar fraternitatea prin planificare. Oare ideea de a dezvolta toate județele țării nu era o formă de fraternitate? Sau cea de a redistribui profitul de la întreprinderile de succes în alte zone, care nu erau încă profitabile, dar erau necesare, nu era la fel? Sau ieșirile la muncă patriotică, la cules recolta sau la alte activități obștești nu erau o formă de fraternitate? Sau stimularea stahanovismului?

Depinde pentru cine munceşti. Să fii stahanovist pentru acţionari – cum sunt acum tinerii corporatişti, care îi dispreţuiesc pe aceia care muncesc 8 ore, recunosc că e obscen. Dar dacă munceşti pentru întreaga societate, pentru poporul tău, asta nu e o valoare general umană, deci şi a stîngii? Poate că nu e o valoare a dreptei individualiste. Sau mai bine zis a dreptacilor care cred că fiecare să se descurce cum poate.

În definitiv toate animalele – mă rog, de la păsări în sus, deşi activitatea în folosul grupului e cunoscută şi la insectele sociale – muncesc pentru urmaşii lor. Păsările care suferă de foame ca să îşi clocească ouăle (la anumite specii şi masculii se ocupă de asta), care zboară distanţe incredibile ca să le aducă puilor de mîncare nu o fac pentru ele. Nu mai e cazul să dau exemple şi la mamifere – iar omul e un mamifer, nu?

Se putea şi altfel? Un socialism/capitalism de stat pe modelul ţărilor nordice? Norvegia, Danemarca, Suedia? Nu ştiu. Acelea s-au bazat pe impozite foarte progresive, dar erau deja bogate .

Să spunem că a fost o dictatură de dezvoltare cu elementele socialiste.

Elementele socialiste le recunoaşte toată lumea: socializarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, realizarea unui grad de egalitate socială prin raportul de 1:6 între salariul mediu şi cel mai mare, asigurarea mobilităţii sociale prin acces liber la educaţie şi sănătate.

Ce ar mai fi trebuit realizat?

Libertatea de asociere şi libertatea presei.

Se putea oare face asta? Se putea. Nu știu dacă și libertatea presei, orice proprietar de  mass media impune o cenzură. Poate dacă ar fi apărut cooperative de presă colective, pe  modelul cooperativelor agricole colective.  Păcatul originar al fostelor regimuri socialiste a fost monopartidismul. Dacă burghezia avea dreptul la o droaie de partide, care recunosc însă sanctitatea proprietăţii private, de ce clasa muncitoare – mult mai numeroasă – nu ar fi avut și ea dreptul la mai multe partide? De ce a trebuit să fie menţinută în constituţie teza rolului conducător al partidului clasei muncitoare?  Hai să admitem că, în primele planuri cincinale, dictatura era necesară pentru depăşirea obstacolelor puse în cale de burghezie. Este evident că nimeni nu renunţă de bunăvoie la privilegiile sale. Dar deja, în anii ’70, pericolul trecuse. Regimul era acceptat. Atunci s-ar fi putut accepta existenţa mai multor partide care acceptă Constituţia, unde era scris clar că proprietatea asupra mijloacelor de producţie este a întregii societăţi. Aveau destule obiective pe care să polemizeze – în special planificarea.

O altă eroare a fost tratarea cetăţenilor erau trataţi în primul rînd ca producători. Dar – şi asta se vede acum cel mai bine – ei erau şi consumatori. Dimensiunea lor de consumator a fost neglijată. Şi această neglijare a fost una din cauzele care au provocat sfîrşitul regimurilor socialiste .  Oamenii ajunseseră să se mîndrească cu prostioare de provenienţă occidentală, ambalate frumos. Chiar cu pungi de plastic sau sticle de Coca Cola din Vest…

Ce a fost în România în decembrie 89?

Atmosfera era deja plină de benzină. Gorbaciov – din iresponsabilitate sau din alte motive pe care nu le știm, a ales să capituleze în fața Vestului. Dacă ar mai fi existat un partid de stînga, apărător al valorilor socialismului, poate că sistemul socialist ar fi rezistat propagandei occidentale. Dar nu a existat, așa că iresponsabilitatea de la vîrf s-a propagate cu forță în întreaga societate. În celelalte state fost socialiste, partidele comuniste se transformau în partide socialiste, considerînd că rolul lor istoric se încheiase. În România nu a fost așa. La ultimul congres al PCR s-a văzut limpede cum Ceaușescu se înconjurase de lingăi fără coloană vertebrală care îl făceau să nu mai vadă realitatea: oamenii îl urau, venea o  nouă iarnă, cu frig în case, cu cozi la alimente. Deși achitasem datoriile (mai bine nu le achitam!) se introduseseră rații și la salam și  ouă!

Pretextul – așa se pare că izbucnesc toate revoluțiile – a fost unul ridicol. Un popă reformat (și, după cum am văzut noi mai apoi și dușman al României) a fost somat de șefii lui popești să se mute din Timișoara în altă parte. Iar el nu voia. În loc să fi venit duba noaptea și să îl ia de acolo fără mofturi, primarul de atunci nu a găsit ceva mai breaz de făcut decît să trimită  lîngă casa popii cîteva zeci de sindicaliști care, împreună cu cei cîțiva securiști în civil să descurajeze iredentiștii care l-ar fi susținut pe Tokes. Minunăția asta strategică s-a comis sîmbătă, 16 decembrie 1989. Grupul acela de persoane nu a făcut decît să atragă curioșii.

Imediat, cazul a fost popularizat de Europa Liberă și nu numai. Seara, deja începuseră violențele între manifestanți și forțele de ordine.

Cînd nemulțumirea mocnește, lucurile mici produc efecte mari. România nu a făcut excepție. În 1911, de exemplu, revoluția chineză a fost provocată de naționalizarea de către guvern a unei căi ferate. Revoluția rusă din 1905 a fost provocată de un popă, Gapon care a mers cu o petiție la țar în fruntea unei mase de credincioși. Cea din 1917 a început chiar de ziua femeii, cu proteste împotriva scumpirii pîinii. Cea etiopiană cu un protest al șoferilor de taxi, cauzat de scumpirea benzinei.  Iar a noastră, cu apărarea dreptului unui pastor reformat de a nu se supune ordinelor superiorilor lui.

În decembrie 1989 a fost o revoluție? Măcar aici cred că ne înțelegem cu toții. A fost o izbucnire populară, mai mult sau mai puțin provocată și regizată, folosită ca pretext pentru o lovitură de stat. De fapt orice revoluție începe cu o lovitură de stat.  Dar a urmat contrarevoluția anticomunistă – sau, mai bine zis restauraţia capitalistă. Dacă şi restauraţiile sunt revoluţii (După uciderea fraţilor Gracchi, – 121, Franţa 1814, Anglia 1660, URSS 1991, Spania 1939) atunci, da, în sens strict tehnic, putem vorbi de revoluţie.

Contrarevoluția a început cu pași mici. Mai întîi au apărut, pe pereți lozinci scrise cu vopsea roșie ” JOS COMUNISMUL”. Primele le-am văzut duminică, 24 decembrie în zona Gării de Nord. Apoi a urmat agitația cu genocidul comunist de la Timișoara – femeia cu pruncul, bărbatul cu toracele cusut cu sîrmă (asasinați, chipurile, în beciurile Securității) găsiți în Cimitirul Săracilor din Timișoara, în căutarea celor 4621 de victime ale călăilor ceaușiști, scandalul că nu erau decît cîteva zeci, manifestația de pe 12 ianuarie cu Dumitru Mazilu care îl voia jos pe Iliescu și care a dat două decrete, cu valabilitate de 12 ore (scoaterea în afara legii a PCR și reintroducerea pedepsei cu moartea – mai apoi Dumitru Mazilu mi-a declarat că a fost drogat), reapariția celor trei partide istorice cu pretenții la guvernare, manifestația și contramanifestația de pe 28 ianuarie, și mai apoi cea din 18 februarie, martie 1990 la Tîrgu Mureș, Piața Universității, alegerile.

Dacă poporul ar fi vrut capitalism, l-ar fi votat pe Rațiu în 1990 sau pe Constantinescu în 1992. L-a votat pe Iliescu, comunistul cel bun. Numai că Iliescu nu a avut forță să se opună tăvălugului care venea din Vest. Și nici comunist nu era. Și nici bun. De aceea nu putem spune că în 1989 a fost o revoluție. A fost o lovitură de stat urmată de contrarevoluție sau, cum se zicea odată, o revoluție furată. Furată, adică deturnată în folosul unei mici găști de ”revoluționari” și, mai apoi, în interesul capitalului străin.

Democrația și economia de piață?

 

Toate guvernele din perioada 1990 – 1996 au semnalizat stînga și au luat-o la dreapta. Deosebit de hidos a fost Silviu Brucan. Sarcina noastră – declara el în primăvara lui 1991 este să construim democrația și economia de piață.

Pardon?Cum adică ”și” economia de piață? Democrație știm ce înseamnă: poporul controlează puterea.

Dar ”economie de piață”? Înainte de 1989 nu era tot o economie de piață? Nu, că era planificată. Și ce dacă? Nu orice economie e planificată? Nu, stai să vezi că aceea era hipercentralizată. Păi, mai descentralizați-o. Nu, că statul e prost administrator.  Hai să o privatizăm. Dar atunci nu o să apară o minoritate hrăpăreață și o să acapareze majoritatea capitalurilor, iar prostimea va rămîne cu praful de pe tobă? Și ce dacă, în economia de piață cei inteligenți se vor descurca, iar cei proști (stupid people) vor rămîne de căruță. Pagubă în ciuperci!

Și așa, guvernanții (Roman, Stolojan, Văcăroiu) au purces să construiască economia de piață. Cu democrația au rezolvat-o punînd praguri electorale din ce în ce mai mari și, mai ales, cu infama Lege a Siguranței Naționale, pe baza căreia s-au blocat 14 încercări de înregistrare în tribunal a unui Partid Comunist pînă în 2015 cînd legiuitorii au considerat că pericolul comunist a trecut. Halal democrație!

Cu economia de piață a fost mai greu. Pe cîte vedem acum, avînd o perspectivă de peste 25 de ani, Brucan nu era singurul apologet al ei. Cum de s-au lăsat păcăliți românii?  Totuși, ei au rezistat mai bine ca alții – polonezi, unguri, cehi, ruși. La noi contrarevoluția a reușit deabia în 1996, prin venirea la guvernare a dreptei fățișe – guvernările CDR. Atunci a început masacrarea în forță a clasei muncitoare.  Cu colaborarea – vai! – a sindicatelor! Sindicate sinucigașe, care nu și-au apărat locurile de muncă. Dar de ce stînga a fost o falsă stîngă? Pentru că nu a fost sprijinită de clasele muncitoare. Care clase au crezut că e bine și în capitalism, nu contează cine îți dă leafa, statul sau patronul, tot aia e. Și ce dacă se privatizează uzina mea, că nu o să mă dea pe mine afară, lasă să îl dea pe tovarășul meu, bine îi face, că e bețiv. Iar patronul o să ne crească lefurile la cei rămași. Și,  în capitalism ai șansa să te îmbogățești, că nu oi fi tu mai prost ca altul. De, așa să fie?

 

Răspunsul – dacă există vreunul – îl vor da istoricii viitorului. Istoria nu s-a încheiat.

La dezbateri au adus completări și observații mai multe persoane. Prezint ce am reținut din ce au spus.

Rugăminte: după articol, există o rubrică de comentarii. Îi rog pe cei ce au avut intervenții să scrie în această rubrică ce am omis, nu am înțeles sau am înțeles anapoda.

Andrei Saponov. El este socialist, dar anticomunist. În urma revoluției s-au produs  multe crime. Stalin i-a pedepsit pe criminali iar Hrușciov i-a reabilitat. De fapt Hrușciov a fost anticomunist, la fel ca și Troțki.

Bogdan Oneață. Socialismul s-a osificat. S-a format o clasă care a acaparat puterea, un fel de burghezie roșie. Stalin a reușit să o țină în frîu, dar după moartea lui burghezia roșie și-a luat revanșa și a lichidat sistemul. Poate soluția stalinistă s-ar putea să fie singura viabilă. E de gîndit.

Carmen Petroșel. De fapt socialismul a fost o meritocrație. Poate că era capitalism de stat, nu contează, dar în lipsa selecției după avere se făcea selecția după studii. Socialismul a căzut din cauza trădătorilor. Superioritatea lui se vede și acum, cînd capitalismul vestic se bazează pe China.

Corneliu Riegler. Contextul socio economic de azi este complet schimbat. Revoluția computerelor. Acum 100 de ani stînga era despre lupta de clasă, despre contradicțiile antagonice dintre burghezie și proletariat. Acum însă stînga se ocupă de fleacuri, de conflicte false, neantagonice: LGBT, feminisme, bicicliști vs automobiliști…

Claude Karnoouh. Holodomorul a fost folosit împotriva nu numai a lui Stalin, ci a comunismului. Căderea socialismului era inevitabilă deoarece Rusia a produs o mare clasă de mijloc cu tendințe de îmburghezire

Paul Marinescu. De fapt meritocrația era numai jos, pentru că mai sus exista o contraselecție bazată pe fidelitatea față de Ceaușești. Se referă la România.

Aurelian Giugăl. De fapt noțiunea de ”om nou” nu este invenția comuniștilor, ci a capitalismului. Politica de cadre a fostelor partide comuniste era extrem de proastă, suficientă pentru a explica osificarea și decăderea.

Viorel Gligor. Nu e poporul român vinovat de căderea socialismului.  Și socialismul nici nu a căzut, el există în continuare. În loc să ne punem false probleme să vedem ce e de făcut.

Gheorghe Zob. De fapt greșeala a fodt că nu s-a plecat de la individ, ci de la colectivitate. NU s-a ținut seama de psihologia individuală.Clasa muncitoare nu era pregătită să fie stăpînă și să adminstreze societatea.

Petre Ignatencu. Poate că marea revoluție socialistă a venit cu un secol prea devreme, înainte ca să se epuizeze resursele de dezvoltare ale capitalismului. Sistemul socialist mondial a căzut fiindcă a fost anulat în patria mamă.

 

Viitoarea dezbatere va avea loc vineri 10 noiembrie la ora 18,00. Tema: Raportul prezentat de Gheorghiță Zbăganu care va participa la mnifestările organizate la Leningrad și Moscova cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la Revoluția Bolșevică.

Vă așteptăm pe 10 noiembrie!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Articol scris de Gheorghiță Zbăganu

Gheorghiță Zbăganu

Gheorghiță Zbăganu este doctor în matematică, profesor universitar, membru în Biroul Executiv al Partidului Socialist Român.

Vizualizari: 7241 ,

2 răspunsuri la Clubul socialiștilor. Revoluția bolșevică și contrarevoluțiile din Europa de Est

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *