Marți 21 august la Clubul socialiștilor s-a discutat despre prima încercare de reorganizare a PCR, eșuată, întreprinsă de Virgil Zbăganu.

Viitoarea întîlnire a Clubului va fi marți 11 septembrie cu tema: Comuniștii din Germania. Sărbătoarea revistei DKP ”Unsere Zeit”, Dortmund 7-9 septembrie 2018.

Am prezentat următorul material

Pe 22 iunie 2018 s-au împlinit 27 de ani de la lansarea iniţiativei de reorganizare a PCR de către fratele meu, Virgil Zbăganu iar azi, pe 21august 2018 s-au împlinit 26 ani de la moartea sa.

Tot azi se împlinesc 50 de ani de la intervenția trupelor Tratatului de la Varșovia în Cehoslovacia, la invitația unor membri din CC al PC Cehoslovac, inclusiv Vasil Bilak, judecat pentru această faptă în 2011, la 93 de ani .

Și tot azi 27 de ani de la eșecul ”Puciului din Moscova” . Moartea lui Gili a survenit exact la un an de la eșecul încercării de a salva socialismul sovietic de echipa lui Ianaev, Criucicov și Iazov.

Un tînăr de mai puțin de 35 de ani nu are cum să știe de el. De aceea merită povestită și repovestită acțiunea lui.
Cum a ajuns fratele meu Gili  ( Virgil pentru prieteni)  la această ”aventură”. În perioada 1990-1991 el era secretarul sindicatului tipografilor, fiindcă era cercetător la Institutul de Cercetări Tipografice, un institute care s-a privatizat și azi nu mai există. În decembrie 1989 lucra la proiectarea unei imprimante cu ace care să fie de producţie românească. În nebunia zilelor care au urmat, viaţa lui a suferit o ruptură – ca, de altfel, viaţa multora dintre noi. Era obsedat de idea că prăbuşirea fostului regim va lăsa un gol ideologic care va fi umplut cu deliruri: delir mistic, delir anticomunist şi delir naţionalist. Şi că muncitorimea va fi sacrificată pe altarul pieţei – ceea ce, de fapt, s-a şi întîmplat. Credea că salariaţii se pot apăra de acest lucru (şi în primul rind de spectrul oribil al privatizării) prin sindicate. De aceea s-a aruncat în lupta sindicală cu toată ardoare. Ca apoi să constate cu stupoare că sindicatele, în loc să facă asta, deveniseră mijloace de îmbogăţire pentru liderii lor, care făceau diverse matrapazlîcuri pentru a scoate bani. Chiar liderul sindicatului tipografilor (dacă nu  mă înşel un oarecare Mocanu) făcea la fel. Nu le păsa de interesele membrilor lor, ba chiar participau şi ele la privatizare şi îşi convingeau membrii că asta e soluţia, că statul e prost administrator, că după privatizare va curge lapte şi miere. Sindicatele deveniseră un roi de grupuscule anarhice cu interese contradictorii. Cine să apere clasa muncitoare de calvarul ce va să vină?

Pe 15 noiembrie 1990 a apărut Partidul Socialist al Muncii, condus de Verdeţ şi secondat de Traian Dudaş. Primul partid declarat de stînga, primul partid care, theoretic, trebuia să fie al clasei muncitoare. Virgil a crezut la început că acesta este adevăratul partid care trebuie. Atmosfera de atunci era ostilă PSM-ului. Nu numai mass media (explicabil dacă ne gîndim cine erau ziariştii şi cum voiau ei să se lepede de Satana comunistă), dar şi toate celelalte partide. PSM era un paria în lumea politică.  Atunci au fost zilele glorioase ale PSM…

Virgil era un romantic. Acum simpatiza cu PSM (trebuie să ţinem cu cei prigoniţi, nu?) şi avcea contacte cu Verdeţ. A încercat să ofere PSM-ului oportunităţi de a intra în legătură cu mişcarea sindicală. Pe atunci toate sindicatele evitau PSM-ul, liderii erau terorizaţi să nu fie etichetaţi drept comunişti. Şi tocmai atunci, Virgil a decis să invite reprezentanţi ai acestui partid, împreună cu alţi reprezentanţi de la alte partide la prima comemorare de după 1989 a masacrului de la 13 decembrie 1918 (pentru cine nu ştie, atunci guvernul Averescu a ucis peste 100 de manifestanţi) . Îmi amintesc că au depus o coroană de flori la placa (acum distrusă) din strada cu acelaşi nume – azi îi zice Ion Cîmpineanu – şi că sindicaliştii au fost destul de ostili la auzul numelui de PSM. Unii credeau că trebuie să strige “Jos Comunismul” şi chiar aşa au făcut, pînă cînd Virgil le-a spus ceva şi s-au potolit. Ceremonia a fost dată la televiziune (pe vremea aceea era Televiziunea Română Liberă !) şi Virgil a avut probleme cu ceilalţi lideri de sindicat:  cum a îndrăznit să cheme la comemorare pe comuniştii ăia? Ce o să zică lumea de tipografi? Că s-au dat cu comuniştii? Deosebit de virulent era un oarecare Sevaciuc, fost dizident (?) şi şef la un sindicat din Braşov.

Dezamăgirea a venit în aprilie 1991, cînd Verdeţ a declarat că el nu a fost niciodată comunist şi că PSM este un “partid socialist modern” fără nici o legătură cu vechiul PCR. Mulţi comunişti au părăsit atunci PSM-ul. Şi atunci cine mai putea apăra clasa muncitoare? Prin luna mai 1991 Virgil  mi-a spus că a găsit mai mulţi tovarăşi care au preferat să rămînă anonimi şi care au decis să formeze un Comitet Naţional de Reorganizare a PCR. El a considerat că este de datoria lui să intre în acest comitet, pentru a salva onoarea poporului roman. Cum vor putea ieşi românii cu onoarea nepătată în istorie dacă un partid de 3,8 milioane dispare aşa, peste noapte? Nu vor fi consideraţi o naţiune laşă şi nedemnă de încredere?

În plus, nici un alt partid nu a îndrăznit să declare că este un partid al muncitorimii. Ce s-a întîmplat oare cu clasa muncitoare? Vor muncitorii să redevină proletari, să se lase aruncaţi în stradă fără să riposteze? Nu ar trebui să fie măcar un partid care să le apere interesele?
“Bine, Gili, dar de ce tocmai tu?” l-am întrebat. “Şi ce o să se întîmple cu serviciul tău de la sindicat?” Mi-a declarat că s-a săturat de ticăloşiile şefilor de sindicat şi că se întoarce la meseria lui de cercetător. Pe vremea aceea parcă liderii sindicali nu aveau voie să facă politică. Ciorbea era pe atunci atacat ca fiind “ugeseristul” – adică comunistul, sindicatul aservit puterii iar Miron Mitrea era eroul pozitiv, şeful sindicatului şoferilor, sindicat anticomunist.

Pe vremea aceea eram membru în Partidul Socialist Democratic, eram în biroul organizaţiei din Bucureşti. I-am sugerat lui Virgil ceva mai fezabil şi mai puţin primejdios: să intre la noi în PSDR cu tovarăşii lui şi să formăm o masă critică, în aşa fel încît să deplasăm partidul mai la stînga (era condus pe atunci de un tip, Cornel Nica, care a vîndut apoi partidul FDSN-ului şi a dispărut din politică). S-a consultat cu tovarăşii lui anonimi şi mi-a spus că refuză. Chiar şi acum, după 20 de ani cred că era o idee bună. Oricum, nu ştiu dacă am fi reuşit: înainte de a abandona partidul, Cornel Nica a dizolvat organizaţia din Bucureşti pentru deviere de stînga. Nu voia să lase partidul pe mina unor bolşevici – mi-a dpus el cu mîndrie…

Dintre tovarăşii lui am cunoscut doar doi: un fost PSM-ist, Nicolae Bălăşoiu şi un fost FSN-ist, un profesor de fizică , Florin Cotolan.

Pe 22 iunie 1991 – la 50 de ani de la începerea războiului – comitetul celor 80 de anonimi s-a întrunit şi a decis să facă publică intenţia de reorganizare a PCR. Cei trei desemnaţi să iasă în faţă au fost Virgil, Bălăşoiu şi Cotolan. Au bătut la maşină o proclamaţie, au multiplicat-o în 25 de exemplare care să fie trimise în mass media şi ambasadele ţărilor socialiste. Pe vremea aceea mai exista URSS. Eu eram doar simpatizant – nu îmi plăcea nici mie numele de comunist. Mă consideram un socialist luminat. În validate de simpatizant m-am oferit să duc şi eu trei plicuri din cele 25 la trei adrese unde – credeam eu – voi fi întîmpinat cu simpatie: la ambasada Chinei, la “România Mare” şi la “Europa”. Fusesem o lună în China şi vorbeam puţin chinezeşte – atîta cît să pot face o conversaţie uşoară. Acţiunea de popularizare a Comitetului a fost făcută, cred, pe 15 iulie. Chinezii au fost amabili, dar nu au făcut nici un comentariu. La sediul României Mari era Radu Theodoru, care nu a comentat în nici un fel. Surpriza cea mai  neplăcută am avut-o la “Europa”, unde directorul, Ilie Neacşu – care credeam că mă simpatizează, fiindcă publicasem nişte articole acolo – m-a privit cu ostilitate şi mi-a spus că el nu o să publice aşa ceva fiindcă noi eram nişte diversionişti care spărgeam unitatea PSM.

Efectul în mass media a fost modest. Ziarul “Libertatea” a publicat o ştire ostilă despre nişte nebuni care vor să reorganizeze PCR-ul, “Tineretul Liber” a fost şi mai scîrbos. România  Mare nu a spus nimic, nici “Europa” iar televiziunea nici atît. Îmi amintesc cu amărăciune optimismul lui Virgil: cică Emanoil Valeriu ar fi un simpatizant. Emanoil Valeriu era al doilea om în televiziune, după Răzvan Teodorescu. Că aşa i-a zis lui Bălăşoiu, că “Valeriu e de al nostru”.  Dacă Valeriu o fi fost simpatizant, şi-a ascuns foarte bine simpatia – la TV nu s-a aflat nimic de iniţiativa lui Virgil. A fost primul meu semnal de alarmă în legătură cu Bălăşoiu. Era un mitoman care nu a ştiut în ce se bagă.

În mod ironic, sursa cea mai obiectivă a fost “Cotidianul” lui Ion Raţiu. Un ziar anticomunist, vîrf de atac al dreptei reacţionare, împreună cu “România Liberă”. Acolo era redactor un fost coleg de al lui Virgil, poetul Florin Iaru, chiar şi mai anticomunist ca Raţiu. Nici “Cotidianul” nu a publicat tot comunicatul comitetului de reorganizare, ci doar un fragment, însoţit de un comentariu oarecum îndurerat al lui Iaru, de genul că îl ştie pe Virgil şi speră în onestitatea lui intelectuală, să îşi dea seama de calea greşită pe care a apucat-o. E de apreciat că în atmosfera încărcată a acelor ani Florin Iaru a ştiut să îşi pună în paranteze ideologia lui politică şi să se comporte ca un om de onoare. O rara avis – aş zice.

Din nefericire nu mai găsesc originalul.Iată comunicatul apărut în „Cotidianul”  din joi 18 iulie 1991: Comunicăm întregii opinii publice că pe data de 22 iunie 1991 s-a constituit, în deplină legitimitate şi întru totul legal, Comitetul de reorganizare a PCR. Reamintim că PCR a fost constituit şi există legal. Evenimentele din Decembrie 1989 au dus la dezorganizarea vremelnică a partidului. A urmat o perioadă confuză care ia sfîrşit acum. Comitetul de reorganizare cuprinde 70 de membri PCR aparţinînd tuturor categoriilor socio-profesionale, de toate vîrstele şi de diferite naţionalităţi. Comitetul de reorganizare îşi asumă responsabilitatea reorganizării şi coordonării provizorii a partidului pînă la Conferinţa Naţională care va avea loc în Septembrie 1991. Activitatea PCR se va desfăşura în deplină concordanţă cu principiile statului de drept, partidul constituind unul din garanţii consolidării procesului democratic. PCR va fi un partid autentic de stînga, slujind idealul umanist european al Dreptăţii Sociale, ideal realizabil numai într-o democraţie reală (politică, economică, informaţională, culturală), democraţie în adevărat sens al cuvîntului, de putere a poporului.

Comitetul de reorganizare va acţiona pentru atingerea obiectivelor prin colegiul său format din preşedinte şi şase secretari. Pentru evitarea reactivării în cadrul PCR a elementelor destructive, responsabile pentru dezastrul partidului, pentru dezorganizarea economiei naţionale, care au promovat principii şi metode totalitare, contribuind la instaurarea dictaturii împotriva proletariatului, se constituie comisia centrală statutară formată din preşedinte şi şase membri.

Relaţii pentru organizarea teritorială a PCR se pot obţine la telefoanele 30 40 45 şi 82 81 42
Colegiul Comitetului de reorganizare
Preşedinte colegiu ing Zbăganu Virgiliu
Secretar organizatoric prof. Cotolan Florin
Comisia centrală Statutară , preşedinte comisie tehnician Nicolae Ion

Virgil şi-a mai dat şi adresa, nu numai telefonul, Cotolan şi-a dat doar telefonul iar curajosul Bălăşoiu a ales să semneze cu un pseudonim.

Efectul imediat a fost devastator. O campanie de telefoane de ameninţare în care Virgil era ameninţat cu moartea şi înjurat. Cotolan a rezistat o zi şi apoi şi-a dat demisia: ameninţat cu divorţul de soţie a dat un comunicat în care spunea că e o greşeală, că el nu are nici o legătură cu comitetul respective. Aşa că Virgil a fost silit să suporte cu stoicism toate zoaiele anticomuniştilor – o specie de oameni pe care am ajuns să o urăsc.   Mi-a spus că media unei zile era de 50 de telefoane, din care cam jumătate erau de bine – oameni care voiau să intre în comitet – şi jumătate erau de rău – ameninţări şi înjurături.

Mai rău, colegii de la sindicat l-au destituit. Virgil păta nobilul nume al sindicatului tipografilor. La asta se aştepta. Nu se aştepta la a doua lovitură: cînd s-a întors la institut, şeful lui, un oarecare Irod (ce nume predestinat) i-a declarat că poziţia pe care era el angajat se desfiinţase, aşa că Virgil a fost aruncat în şomaj. Era complet ilegal, căci în statutul sindicatului scria clar că  orice membru din conducerea sindicatului se putea întoarce la postul său imediat ce nu mai are funcţia respectivă. Cred însă că Virgil a fost dat afară şi din sindicat. Din 1 august 1991 Gili a fost şomer.
Pe lîngă comunicat, în materialele destinate presei am mai descoperit următorul text, suprinzător de actual
Un altfel de partid

Reintrăm în viaţa politică a ţării după o absenţă nepermis de lungă . Sîntem la începutul unui nou drum. Este esenţial să înţelegem ce s-a întîmplat cu noi, de ce am ajuns aici – ca partid şi ca ţară – şi să neredefinim obiectivele.

Este steril ca analizînd cauzele dezastrului să zăbovim prea mult asupra influenţelor din afara partidului. Este steril şi ne-ar împiedica să vedem ce avem de făcutîn continuare. Faptul că un partid de patru milioane de membri a dispărut din viaţa politică a ţării în 24 de ore nu poate fi pus numai pe seama intervenţiei străine, ci dovedeşte că partidul era foarte grav bolnav.

Noi considerăm că experienţa – să fim lucizi: eşuată – a socialismului administrativ dovedeşte că socialismul  nu se poate realiza în condiţiile unui sistem totalitar. Că Partidul Comunist lipsit de confruntarea permanentă cu celelalte componente ale stîngii s-a sclerozat treptat, pierzîndu-şi funcţiile vitale. Acum, la aproape doi ani de la prăbuşire, suntem obligaţi să vedem că sistemul totalitar ne-a făcut mai mult rău nouă decît adversarilor noştri.

Reorganizăm Partidul Comunist. Ne reîntoarcem la izvoare. Obiectivul nostru este să realizăm o societate în care poporul să fie propriul lui stăpîn, adică o societate democratică. Pornim la drum în condiţii mai grele decît colegii noştri din celelalte ţări din Est. nu avem sediu, suntem complet lipsiţi de mijloace materiale. Dar, spre deosebire de ei, avem şi o şansă în plus: oportuniştii, fripturiştii – pe scurt, tot gunoiul – au plecat să îşi încerce norocul în alte partied, să îngroaşe rîndurile anticomuniştilor. Noi le dorim spor la treabă. Dacă pe unde sunt acum vor face la fel de mult rău pe cît ne-au făcut nouă, atunci stăm destul de bine.

Partidul Comunist Român va trebui să abandoneze structura monolitică. Noi considerăm că principala cauză a prăbuşirii este aceea că democraţia internă nu a funcţionat. Partidul s-a dovedit incapabil să reacţioneze la cele mai grosolane încălcări ale statutului, ale principiilor comuniste. În spatele monolitismului a stat nu atît atitudinea fermă împotriva adversarilor, cît dictatura împotriva partidului şi, prin aceasta, împotriva întregii societăţi. Considerăm că la prima conferinţă naţională statutul nostru va trebui modificat în sensul unei profunde democratizări. Noi dorim democratizarea întregii societăţi pentru că reprezentăm interesele celor mulţi. Vom începe prin a face curat în propria ogradă. Este necesar ca partidul celor mulţi să realizeze întîi în propriile rînduri o adevărată democraţie.

Noul statut va trebui să recunoască dreptul la tendinţă şi fracţiune în cadrul partidului. Să nu ne temem că în cadrul partidului vor fi mai multe păreri, mai multe voci. Mina are cinci degete. În caz de pericol se face pumn. Dar cu pumnul nu poţi cînta la pian şi nu poţi mîngîia un copil. Noi, ca partid monolit, nu am fost mai puternici, ci am fost infirmi. Am fost incapabili să ne opunem denaturărilor provenind din interior, după cum am fost incapabili să ne opunem atacurilor din exterior. Să nu ne fie teamă că în jurul problemelor care nu ating principiile fundamentale vor exista mai multe păreri, se vor manifesta mai multe tendinţe. Prin aceasta vom dovedi că suntem un organism viu, nu o formă fără conţinut.

Noul statut va trebui să extindă formele democraţiei directe, participative, în detrimental celor reprezentative. Poate oare un delegat al unei organizaţii să delege la rîndul său fără ca prin aceasta actul democratic să se golească de conţinut? Noi credem că nu. Credem că aceia care ocupă funcţiile importante, cum ar fi aceea de preşedinte al Partidului Comunist, trebuie aleşi de către întregul partid, prin vot direct, în urma unei campanii electorale interne. Astfel, partidul îşi va putea menţine controlul asupra conducătorilor săi, evitînd jocuri de culise şi manipulări.

Noul statut va trebui să garanteze autonomia largă a organizaţiilor teritoriale. Revenirea la coordonarea de la centru a tuturor acţiunilor, nu este nici posibilă şi nici de dorit.

Partidul celor mulţi va deveni astfel ceea ce ar fi trebuit să fie mereu: nu un partid de lider, ci un partid de ideologie. Nu un număr de indivizi uniţi în jurul unui lider şi promovînd interese de grup, ci o mulţime de oameni liberi, avînd în comun aceeaşi credinţă: că societatea omenească poate şi trebuie să devină un pămînt al oamenilor.
COMITETUL DE REORGANIZARE AL PCR

Pe lîngă necazurile personale, Comitetul a mai suferit două lovituri.
În iulie 1991, Parlamentul a aprobat Legea Siguranţei Naţionale, care interzicea orice mişcare extremistă sau totalitară de sorginte comunistă, fascistă sau de altă natură.  (Ca fapt divers, singurul om demn care nu a votat-o a fost drputatul PSM -Silviu Şomîcu, pentru care am un respect deosebit).

Virgil devenea o ameninţare la adresa Siguranţei Naţionale. El era totuşi încrezător că legea nu i se aplică, deoarece el putea demonstra oricînd   că PCR nu este un partid nici extremist şi nici totalitar. Mai mult, Bîrlădeanu, şeful Senatului, s-ar fi jurat că legea asta nu va fi folosită atîta timp cît va fi el şeful Senatului pentru interzicerea unui partid comunist. Adică pînă în 1992, căci apoi au fost alegeri cîştigate de FDSN.  Bîrlădeanu a murit în 1997, deci a văzut cum pe baza legii lui au fost interzise 4 încercări de legalizare a unui partid comunist.. Aş vrea să ştiu ce sentimente a încercat cînd a văzut ce efecte are legea lui, promulgată apoi de marele anticomunist Ion Iliescu.

În August a fost aşa numitul “Puci de la Moscova”, în urma căruia partidul comunist al URSS a fost interzis o vreme de trădătorul Elţîn. Cei 80 de curajoşi din spatele lui Virgil s-au cam evaporat.

In septembrie a fost mineriada a patra. În Parlament se vorbea despre interzicerea PSM-ului, cerută de Sergiu Nicolaescu şi de Gelu Voican Voiculescu. De vină pentru mineriadă nu ar fi fost aroganţa ciocoiască a lui Petre Roman, ci comuniştii – iar în absenţa lor, PSM-iştii. Isteria anticomunistă ajunsese la apogeu.

În fine, ultima lovitură a fost conştientizarea faptului că PCR nu putea participa la alegeri pînă nu se înscria la tribunal. Nicolae Bălăşoiu avea ideea fixă că asta nu  mai trebuie, fiindcă PCR fusese înregistrat în octombrie 1945!

Aşa că Virgil s-a decis să înscrie un partid cu numele Partidul Comunist la tribunal. Atitudinea lui antinomenclaturistă i-a îngreunat acţiunea. Bălăşoiu a dat bir cu fugiţii, la fel ca şi un alt secund al lui, un analfabet pe numele lui Pantazi.

Ar fi avut oare Virgil  vreo şansă? Eu cred că da, dacă reuşea să înscrie partidul în 1992. Dar a survenit apoi moartea sa tragică de la Dofteana, 20 august 1992. Iar în 1994, cel care a făcut a doua încercare de a înscrie un PCR la tribunal – mă refer la Victor Hîncu – a făcut greşeala să se prezinte la Curtea Supremă fără avocat şi partidul a fost interzis în uralele unei haite de anticomunişti escortaţi de vreo duzină de avocaţi, mîndri nevoie mare de isprava pe care au făcut-o: blocarea pentru mai mult de douăzeci de ani a evoluţiei spre democraţie a României.

Nu am notat toate luările de cuvînt, le pun aici doar pe cele trimise mie pe e-mail

Marian Șerban:

Am citit textul rezumativ al acestui material postat pe facebook – ca o prefata la tema pe care o dezbatem azi – cu profunda emotie si tristete in acelas timp.

Asasinat in urma cu 26 de ani pentru  „vina” de a incerca reorganizarea activitatii politice comuniste sub drapelul unui Partid Comunist refacut din temelii; pentru ca a crezut in ceea ce credem cu totii – noi cei de stanga: intr-o lume mai buna, mai dreapta, mai umana.

Putem spune ca Virgil Zbaganu a fost primul martir al miscarii muncitoresti comuniste din Romania perioadei  de dupa 1990. Cu deosebit curaj a luat hotararea de a reconstrui P.C.R. pe principii democratice. Singur printre dusmani a platit cu viata pentru crezul sau.

Interesante mi s-au parut liniile directoare, proiectul noului statut  menite sa dea un nou impuls si o noua identitate mai credibila si mai umana tentativei de refacere pe crirerii democratice a P.C.R.

Daca ar fi reusit cum ar fi aratat astazi Romania? Un lucru este clar: el si P.C. renascut – ca pasarea Phoenix din propria-i cenusa – s-ar fi opus liberalizarii haotice, privatizarii desantate, distrugerii industriei, talhariei, coruptiei, distrugerii identitatii nationale. Cei care l-au asasinat s-au temut de scanteia  care ar fi putut deveni o mare valvataie.

Fie ca memoria sa sa ramana vesnic vie in randurile acelora ce lupta pentru o lume mai buna si mai dreapta !

Tradatorii vanduti sistemului capitalist si ideologiei de dreapta si-au dorit disparitia stangii pentru a distruge si exploata in voie, fara a fi deranjati cu nimic. Societatea a inceput sa fie erodata treptat dinspre interior; are loc o sporire a prapastiei dintre bogati si saraci; industria, pas cu pas, dusa la fiare vechi, evaziune, talharie, coruptie, etc. Iata de ce stanga autentica  nu doar ca nu trebuie sa dispara, ci  trebuie sa devina mai puternica, mai responsabila, mai credibila in slujirea idealului umanist al dreptatii sociale. Capitalismul, in lupta cu Socialismul, a castigat o batalie nu razboiul.

Dati-mi voie sa-mi exprim nedumerirea vis-a-vis de perceptia negativa pe care miscarea de stanga o are in randul maselor.  Cum este posibil ca cea mai dreapta ideologie si cea mai veche in slujba binelui comun sa fie constant tinta persecutiilor, denigrarilor, violentelor de tot felul si chiar tinta asasinatelor. Cu ce ne facem vinovati si de ce politica noastra este considerata nociva pentru dezvoltarea umana ? De ce suntem etichetati “ciuma rosie” ? Care este strategia – daca  exista o strategie – pentru a respinge ofensiva deosebit de toxica a dreptei capitaliste ?

Noi cei de stanga, trebuie sa tinem mereu seama de faptul ca suntem cea mai veche miscare existenta in europa pentru imbunatatirea vietii omului simplu, a maselor. De aici provin mandria si forta noastra.

Sa fim animati de aceeasi credinta: ca societatea omeneasca poate si trebuie sa devina un taram al oamenilor.

Sergiu Fendrihan

Virgiliu Zbăganu a încercat să salveze onoarea poporului român și a celor patru milioane de foști membri de partid care au dezertat din partid în 24 de ore.
Multe din lucrurile prezise de Virgiliu Zbăganu acum 26 ani se confirmă. Nu este vorba numai de faptul, clar pentru el, că privatizarea și retrocedările de după 1990 –
pe care el nu le-a văzut în toată abjecția lor, aveau să arunce România în urmă cu peste 40 ani. Tot el a prezis că în absența unei stîngi bine articulate – stîngă ce trebuia să aibă și o componentă comunistă sănătoasă –societatea va fi din nou amenințată de pericolul fascismului.

Iată pe ce se baza el cînd vorbea despre pericolul fascist (spicuiesc din articolul ”Existã un pericol legionar?”, apãrut în publicația Democrația lui Eugen Florescu, noiembrie 1991, ) :
Ignoranța. Învățãmîntul românesc a avut, mai ales în ultimii ani ca obiectiv major
accentuarea ignoranței.
Incapacitatea demonstrativă. Capacitatea de a accepta, ca legitime, păreri contrare alor tale se exersează, iar mulți oameni nu au acest exercițiu.
Partizanatul primitiv. Nevoia de a fi „pentru” sau „contra”. Incapacitatea nuanțelor. Un mare apetit pentru lozinci (lozincile sunt rudimente de ideologie) și pentru comportament gregar.
Violență. Aceasta este agravată de incapacitatea de exprimare specifică unui nivel intelectual modest. Modest nu prin naștere, ci prin absența educației.

Nevoia de lideri charismatici. Lideri care să ne ducã „ori la slobozie ori la moarte”. Lideri cãrora sã ne supunem fărã crîcnire.

Virgiliu Zbăganu a observat comportamentul fascistoid la lucru în martie 1990, la Tîrgu Mureș – din păcate de ambele părți și în Golania, mai ales în 13 iunie. A arătat însă
că acesta nu este specific României, ci și celorlalte țări ieșite din socialismul real: fosta RDG, Ungaria, Polonia, Iugoslavia. Și încheia: „Terenul fertil pentru fascism există. El se va extinde puternic în următorii ani ca urmare a mizeriei și șomajului pe care criza economică și socială fără îndoială că le vor genera ”.

Avînd acum perspectiva a 29 de ani de degenerare a societății românești, nu pot decît sã adaug că actuala criză a capitalismului a accentuat comportamentul fascistoid nu numai în fostele țări socialiste, ci și în țări resupuse stabile și democratice.
Partidele fascistoide deja au cel mai mare grup în Parlamentul UE, multe din ele sînt la
putere.Caracteristica de bază a acestor regimuri este anticomunismul agresiv ăi fascismul social manifestat prin atacul fără precedent la adresa salariaților sub
pretextul crizei economice. În loc să ia banii de la bogați, aceste regimuri preferă să jefuiască pe cei mulți și lipsiți de apărare. Ideologia lor există – sunt așa numiții libertarieni sau, în SUA, „neoconi” care militează pentru desființarea rolului social al statului. Cuvîntul „stat social” este înlocuit cu cel de „stat asistențial” și ideea este că statul trebuie să se retragã din economie, din educație, din sănătate, să lase aceste zone sub guvernarea zeului Piață.

Se pune întrebarea: cum au ajuns toate aceste formațiuni la putere? Cum de o majoritate a electoratului a putut vota așa ceva? O explicație este emascularea stîngii, culpabilizată de analogia fascism – comunism de care nu reușește sã scape. Stînga a renunțat la rolul ei principal de apărător al intereselor majorității, muncitori și țărani, a
renunțat să mai vorbească de exploatare, de lupta de clasă, de proletariat. A devenit călduță, încearcă să împace exploatații cu exploatatorii. Își face de lucru cu
probleme colaterale – de exemplu apără minoritățile sexuale, mediul înconjurător, luptă cu sexismul – dar nu își vede adevărata ei misiune, cea de a depăși
capitalismul actual, supraexploatator. În fostele state socialiste, șovăielile ei au fost taxate drept „comuniste” iar populația debusolată s-a repezit să voteze populiști
fără scrupule care le arătau ținte false(PP-Dan Diaconescu sau USR). De vină pentru înapoiere erau comuniștii (care au dispărut din scenă acum aproape 29 de ani), deci trebuie legi ale lustrației. În statele din vest țapii ispășitori erau și mai vizibili – imigranții (inclusiv țigani) și musulmanii. Engels spunea că antisemitismul este socialismul proștilor. Acum socialismul proștilor este revolta împotriva imigranților.

Coman Voicu

Comemorăm astăzi 26 de ani de la asasinarea mișelească a eroului comunist Virgiliu Zbăganu. El a fost un veritabil om politic, un formator de opinie și a fost asasinat pentru convingerile lui politice, pentru ideea lui de a continua existența Partidului Comunist și a Socialismului după lovitura de stat din decembrie 1989.

Nu l-am cunoscut pe Virgiliu Zbăganu fizic, ci doar în cartea lui ”Secolul 21 va fi comunist sau nu va fi”. Viața lui a fost curmată la 38 de ani, în plină tinerețe, dornic să realizeze un adevărat partid comunist, simțind amenințarea ravagiilor pe care avea să le facă noul capitalism, simțind cu acuitate dezastrul multilateral spre care se îndrepta România reformată de Petre Roman. Dacă ar fi trăit ar fi văzut cum avertismentele lui s-au adeverit: 6000 de obiective economice distruse, patru milioane de români plecați în străinătate din disperarea de a nu-și putea crește copiii în țară, șomajul și ajutoarele sociale, sărăcia în care se zbate aproape jumătate din români, disrtrugerea agriculturii, acapararea pămînturilor care trebuiau să fie ”pentru vecie ale țăranilor” de către firme străine, tineretul mutilat de droguri și România acaparată de companii transnaționale.

Dacă trăia, poate nu se ajungea aici. Ar fi luptat pentru reinstaurarea socialismului. Socialismul este cea mai dreaptă orînduire socială, este viitorul omenirii. Alternativa este barbaria. Nu capitalismul bazat pe bani și concurență și nu pe altruism și colaborare.

Avem datoria morală față de eroul comunist  să continmuăm lupta începută de el să refacem unitatea comuniștilor, să reprezentăm o forță pe scena politică. Să oprim jefuirea liberală a societății românești.

Virgiliu, ne înclinăm în fața ta și îți vom continua lupta dreaptă. Să nu ne uităm eroii! Să ne apărăm împotriva dușmanilor noștri! Să fim vigilenți! Avem foarte mulți dușmani, dar și mai mulți prieteni!

 

 

 

 

Articol scris de Gheorghiță Zbăganu

Gheorghiță Zbăganu

Gheorghiță Zbăganu este doctor în matematică, profesor universitar, membru în Biroul Executiv al Partidului Socialist Român.

Vizualizari: 1712 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Socialistul pe Facebook