Mai mulți senatori PSD și UNPR au depus recent la Senat un proiect de lege (B460/2015) [1] „pentru interzicerea organizațiilor politice cu caracter comunist”. Legea, în viziunea semnatarilor (din rândul cărora fac parte personalități parlamentare binecunoscute ale social-democraților precum Gabriela Vrânceanu-Firea, Ilie Sârbu sau Mihai Fifor) nu ar urma să conțină decât două articole. În primul articol se enunță interzicerea de facto a „organizațiilor politice cu caracter comunist”, având ca pretext „prevenirea reinstaurării în România a regimului totalitar comunist” care a funcționat între 1945 și 1989, iar în articolul 2 sunt prevăzute și pedepsele: până la 10 ani de pușcărie pentru inițiatori și diverși alți ani pentru membrii sau simpatizanții acestor organizații. Simpla „tentativă” de a înființa, a face parte sau a simpatiza o organizație comunistă scapă cel mai ușor. „Se pedepsește”, propun autorii, dar nu se spune și cum. Bice pe spinare? La colț pe coji de nucă? Ciungă în păr?…

Expunere de motive sau retorică mincinoasă?

Proiectul beneficiază, cum e și normal, de o expunere de motive. Din păcate, această expunere amestecă adevărurile cu jumătățile de adevăr, cu minciunile evidente și cu prostia în formă pură. Să le trecem în revistă:

a) Regimul comunist a fost „antiromânesc”. Întrebarea e: ce înseamnă „antiromânesc” și cine decide ce este „românesc” sau nu? Cum este posibil ca niște politicieni care se pretind „de stânga” să folosească o retorică atât de agresiv-fascistă, nedemnă de secolul XXI, ruptă parcă din retorica regimului antonescian?… Inițiatorii proiectului de lege chiar știu din ce partid fac parte?… Sau, după campaniile electorale din 2014, pline de trăncăneală naționalistă, PSD-ul s-a transformat fățiș într-un partid neo-fascist?

b) Regimul comunist a fost nelegitim pentru că a fost instaurat cu forța de sovietici. Este adevărat, regimul care s-a instaurat în România după 1946 a beneficiat de un substanțial ajutor sovietic, dar trebuie să le amintim voinicilor care se bat acum cu fantomele trecutului că regimul respectiv a fost recunoscut de toate celelalte mari puteri (SUA, Marea Britanie etc.), că a avut locul său la ONU, că primul politician din Estul „comunist” ales în fruntea adunării generale a ONU a fost un român (Corneliu Mănescu, 1965), că șefii de guvern și de stat români au fost primiți cu onoruri pe tot mapamondul etc. Deci, despre ce ilegalitate vorbim, că nu prea se înțelege? Oare era regimul acela mai ilegitim decât a fost regimul Băsescu după ce a pierdut la scor referendumul din 2012, rămânând în funcție doar ca urmare a unor chichițe procedurale impuse de la Bruxelles? Au inițiatorii proiectului curajul de a declara nelegitim regimul lui Băsescu, cu toate consecințele de rigoare, sau le e mult mai ușor să mimeze grija pentru democrație bătându-se cu un inamic care nu mai există?

c) Regimul comunist a fost cel mai criminal din Europa postbelică, în România numărându-se victime inclusiv la revoluție. Instaurarea regimurilor pro-sovietice în Europa de Est s-a făcut, după cum bine se știe, cu forța. Nimeni nu contestă că s-a înregistrat un număr important de victime. Dar invocarea victimelor din decembrie 1989 este o nesimțire crasă, având în vedere că tovarășul care a patronat în zilele fierbinți ale așa-zisei revoluții dezinformările oribile de după fuga lui Ceaușescu, când s-a și produs cea mai mare vărsare de sânge, continuă să fie președinte de onoare al… PSD.

d) Regimul comunist a fost totalitar întrucât s-a bazat pe dictatura unei minorități împotriva majorității poporului. Nu are sens ca o mână de senatori PSD să rescrie conceptul de „totalitarism”. Regimul din perioada 1948-1989 a fost totalitar pur și simplu pentru că a bifat niște caracteristici ale regimurilor totalitare. În primul rând partidul-unic și simbioza, până la confundare, dintre stat și societate. În principiu, însă, e adevărat: regimul comunist a fost totalitar. Totuși, ce te faci, că în țările cu apă caldă există atâtea partide comuniste care acceptă pluralismul politic, separația stat-societate și democrația parlamentară fără să vrea nimeni să le interzică? Mai mult, comuniștii participă la exercitarea puterii și nu se isterizează nimeni. Ce te faci cu o țară precum Cipru, care a avut până de curând un președinte… comunist (Dimitrios Christofias, din partea AKEL – partidul comunist cipriot)? Se pune întrebarea: sunt fenomene precum monopartidisimul sau totalitarismul intrinseci doctrinei comuniste, sau numai acelor partide comuniste care au urmat linia bolșevic-stalinistă? Și dacă sunt intrinseci numai acestor partide, atunci interzicerea oricăror partide comuniste nu cumva este un act complet antidemocratic?!

e) Regimul comunist a fost dictatorial. Aceleași observații.

f) Regimul comunist a fost terorist pentru că a folosit programatic mijloace violente împotriva populației, era frig în case, teroare permanentă etc. Buna creștere mă împiedică să comentez așa cum aș fi tentat să o fac. O singură observație am: niște politicieni ale căror acțiuni au reușit contra-performanța de a micșora populația României cu peste 4 milioane de ființe umane în 25 de ani, cred că ar trebui să se abțină de la genul acesta de aprecieri. Mă tem că dacă ne apucăm să punem pe hârtie argumentele, atunci teroarea adevărată și mijloacele programatice de distrugere și ucidere a populației nu sunt de găsit înainte, ci după 1989.

g) Regimul comunist a fost opusul democrației, poporul român nu și-a exercitat puterea, nici nu a existat separarea puterilor în stat. Corect. Nici iarna nu-i ca vara. (Nu că regimul de azi ar avea ceva comun cu democraţia…)

Un rechizitoriu tupeist îndreptat… împotriva PSD

Expunerea de motive include chiar și un rechizitoriu ad-hoc născocit de acești senatori tupeiști. Ridicolul, ca să nu zic penibilul caragialesc al situației, provine tocmai din faptul că ideea unui rechizitoriu pe motive politice este înfierată chiar la punctul g) amintit mai sus. Bolșevico-staliniștii nu aveau nici o greață să-și condamne adversarii pe motive politice; la fel, senatorii PSD-iști n-au nici o greață să instrumenteze rechizitorii, deși Senatul nu e nici procuratură, nici tribunal, nici minister de justiție. La bolșevico-staliniști nu funcționa separația puterilor în stat. Dar în capetele lor „democrate”, care impun legi pe bază de „rechizitorii” făcute în afara actului de justiție, funcționează?!

Câteva dintre cele 21 de puncte ale rechizitoriului depășesc însă orice limită acceptabilă a tupeului. Nu mă refer doar la punctul 21, care reia ciorba sleită a teroriștilor din decembrie și pune în spinarea lui Ceaușescu morții de la Revoluție. Nici la punctul 18, care vorbește de „consecințe criminale ale politicilor demografice” într-o țară în care astăzi se nasc mai puțini copii decât se nășteau în România Mică la 1900, pe timpul lui Carol I. Sau punctul 19, despre forțarea unei părți a populației să trăiască în mizerie, în condițiile în care România noastră e campioana UE la sărăcie, cu 40% din populație aflată în risc de sărăcie sau excluziune socială și cu 6 regiuni în topul celor mai sărace 20 de regiuni europene. Mă refer mai ales la punctul 2:

„2) Instaurarea nelegitimă și prin forță a puterii comuniste prin fraudarea uriașă a alegerilor din 1946.”

Se pare că senatorii noștri ori au lipsit la ora de istorie, ori cred că toată lumea e tâmpită ori, pur și simplu, sunt ei chiar atât de proști încât oferă muniție gratis opoziției. Să ne explicăm.

Așa cum multă lume (încă) știe, actualul Partid Social Democrat (PSD) este de fapt fostul FSN, rebotezat ulterior FDSN, apoi PDSR (Partidul Democrației Sociale din România) și, la începutul anilor 2000, prin fuziunea cu Partidul Social Democrat din România (PSDR), reînființat după 1990 de inginerul Sergiu Cunescu, PSD: Partidul Social Democrat.

PSDR-ul lui Sergiu Cunescu s-a revendicat de la bun început de la PSD-ul interbelic. Întrucât situația era cea care era după 1990 – opoziția era jigărită ca un câine flămând -, nimeni nu și-a pus întrebări asupra acestei revendicări. Toată lumea a fost mulțumită că se mai adaugă un procent la tabăra „binelui”. La rândul său în toate documentele oficiale, inclusiv în statutul partidului, actualul PSD se revendică de la PSD-ul interbelic, se declară continuator al acestuia și, ca și acela, activează în Internaționala Socialistă alături de alte partide social-democrate tradiționale europene. Toate bune și frumoase. Numai că ar fi extrem de interesant să ne aducem aminte ce făcea istoricul PSD în 1946, când „puterea comunistă” s-a instaurat „prin fraudarea uriașă a alegerilor”.

Ei bine, în noiembrie 1946 istoricul PSD făcea parte, alături de Partidul Comunist din România (PCdR), din „Blocul Partidelor Democrate” care a câștigat (cu siguranță prin fraudă) alegerile. Cu alte cuvinte în noiembrie 1946 PSD, ai cărui urmași, astăzi, denunță cu aplomb fraudarea alegerilor, participa la fraudarea alegerilor.

Mai mult, în 1948 PSD și PCdR au fuzionat, formând Partidul Muncitoresc Român (PMR) care a guvernat sub acest nume până în 1965.

Membrii PSD care au sprijinit unificarea celor două partide au primit funcții și și-au continuat carierele. Cei trecuți de 40 de ani (cum e și subsemnatul) își aduc aminte, probabil, de pompa cu care regimul de atunci i-a organizat în 1984 funeraliile tovarășului Ștefan Voitec – unul dintre liderii PSD de la 1946. Lothar Rădăceanu, un alt lider PSD, a fost ministru în mai multe guverne de pe timpul lui Dej și membru al Adunării Naționale. Theodor Iordăchescu a fost membru în CC al PMR, deputat, ministru. Ion Pas, membru CC și ministru. Și așa mai departe.

Social-democrații care s-au opus unificării se constituiseră deja într-un Partid Social Democrat Independent (PSDI) sub conducerea lui Constantin Titel-Petrescu, suferind ulterior persecuțiile obișnuite. Actualul PSD nu se revendică de la PSDI, un partid care nici n-a rezistat prea mult pe scena politică.

În 1965, după cum e binecunoscut, la Congresul al IX-lea Ceaușescu a propus (și s-a acceptat) schimbarea denumirii partidului unic în „Partidul Comunist Român”. Astfel, partidul dat jos de la putere în decembrie 1989 a fost de fapt urmașul direct și nemijlocit al acelei fuziuni dintre PCdR și PSD.

Cum, după 1989, PCR a fost interzis prin decretul FSN din 12 ianuarie 1990 și apoi prin Legea Siguranței Naționale 51/1991 (ambele acte legale fiind neconstituționale, contrare legislației europene și deja combătute cu succes la CEDO prin decizia Partidul Comuniștilor „Nepeceriști” vs. România [2]), putem concluziona că, de fapt, în acest moment PSD este – din punct de vedere istoric, juridic, moral și material – singurul partid-urmaș al PCR-ului din perioada 1945-1989. Implicit, singurul care ar putea fi bănuit cu adevărat de „caracter comunist”.

Culmea este că în țările estice în care fostele partide comuniste și-au continuat activitatea, fie sub același nume, fie sub un nume diferit, acestea și-au precizat în mai multe rânduri poziția față de greșelile trecutului, tocmai pentru a se delimita de „caracterul comunist”. Amintesc, de pildă, șirul de declarații pe care oficiali ai Die Linke, partidul german care încorporează și fostul partid conducător din RDG, le-au făcut de-a lungul timpului pentru a se delimita de epoca Honecker. PSD-ul nu doar că nu a rupt-o niciodată formal cu fostul PCR, dar nici măcar nu și-a delimitat vreodată pozițiile față de ceea ce s-a întâmplat în anii ’50, nici față de sovietizarea țării, nici față de persecuțiile politice, și n-a avut niciodată bunul simț să-și ceară scuze poporului român pentru ceea ce s-a întâmplat atunci, ba dimpotrivă, astăzi dă lecții de interzicere a altor partide și idei politice, ca și cum „nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase”.

În mod normal (și firesc) adoptarea acestei propuneri legislative ar trebui să ducă fie la sesizarea din oficiu a Ministerului Public în vederea desființării PSD și a pedepsirii cu închisoare 5-10 ani a liderilor săi, fie la un val de cereri privind desființarea PSD din partea cetățenilor interesați de aplicarea legii.

În loc de concluzii

Este treaba social-democraților ce au de gând să facă mai departe, altfel zis dacă vor să se facă de râs continuând să susțină această aberație legislativă, sau dacă o vor corecta corespunzător în așa fel încât să nu devină o lege cvasi-totalitară, așa cum promite în forma de acum. În condițiile actualului proiect, în care nu se definește clar ce este acela „caracter comunist”, orice om și orice organizație pot fi acuzați, din principiu, de „comunism” (e o chestie care ține de logica simplă: dacă Gigel nu e câine, atunci poate fi orice altceva… putând fi acuzat că e pisică!).

Dacă legea vrea să combată ceva anume atunci ar trebui să specifice clar că e vorba de acea ramură a comunismului materializat în doctrina bolșevico-stalinistă, care însă nu are nici un reprezentant politic în România (ceea ce înseamnă că legea nu va interzice, practic, nimic). Legea va trebui să precizeze clar ce anume se interzice, de pildă că e interzis să negi că au existat pușcării politice în anii ’50 sau că e interzis să negi că în anii ’80 s-a trăit greu. Cred că nimeni nu ar avea nimic împotriva unui set clar de criterii care ar defini „caracterul comunisto”-totalitar în viziunea autorilor, aceste criterii putând fi supuse discuției publice, evaluării istoricilor etc. În lipsa unei definiri clare a „caracterului comunist” este complet aberant și împotriva practicii europene să interzici de dragul interzicerii, ba mai mult, să mai și dai ani de pușcărie fără să fii în stare să demonstrezi concret că 3 inși care se adună, să zicem, într-un partid care are plăcerea să-și treacă în denumire termenul de „comunist” chiar vor să facă lagăre, canal etc. sau să lege cetățenii iarna de caloriferul înghețat. De altfel în jurisprudența CEDO există câteva cazuri în care legislația națională (mai ales în cazul Turciei, dar și în cazul României, după cum am arătat mai sus) a fost întoarsă din drum și decizii de interzicere a unor partide „comuniste” au fost răsturnate din temelii. Pentru că e vorba de principiu: în Europa nu poți interzice doar pe bănuieli și suspiciuni. Și nici să pedepsești. În celelalte țări ale Uniunii Europene partidele comuniste există de zeci de ani și sunt acceptate fără istericale pe scena politică, bucurându-se de rezultate electorale mai mult sau mai puțin bune. Faptul că legislația română nu doar că i-ar interzice, ci i-ar și persecuta politic pe comuniști, ca pe timpul celor mai negre regimuri fasciste de tristă amintire, ne-ar transforma în oaia neagră a Europei, ca să nu mai spun că ar crea, probabil, premisele concrete pentru apariția unui nou tip de emigrație: cea de tip politic. Abia aștept să văd primele microbuze încărcate cu cetățeni români pregătiți să se autodebarce la primul post de poliție din Germania, unde vor cere… azil politic. La reacția Angelei Merkel nici nu vreau să mă gândesc!

Autor: Lucian Sarbu

Sursa

Articol scris de Redactia

Vizualizari: 828 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Socialistul pe Facebook