Pe valurile imensului optimism politic pe care l-a comportat, ca epilog firesc, alegerea domnului Klaus Iohannis în înalta demnitate de preşedinte al României susţinerea noului regim a fost, ca nivel de încredere, una extrem de confortabilă: peste 70%. Numai că această încredere s-a diluat, iniţial, în ritm foarte lent, când acomodarea cu obligaţiile ce-i reveneau noului locatar de la Cotroceni s-a dovedit a fi una dificilă din cauze ce le putem deja detecta, fie şi parţial: o lipsă evidentă de cultură politică, un dialog cel puţin poticnit cu diversele componente ale sistemului instituţional şi foarte înclinat doar către o anume parte a societăţii civile, o slăbiciune, poate explicabilă, în raporturile doar cu forţele politice de dreapta, şi un staf prezidenţial sărăcăcios, oricum autoplasat în situaţia de a nu-i suplini preşedintelui „muţenia”-i devenită deja proverbială (după aproape un an şi jumătate, noi, „supuşii” domniei sale, n-am avut posibilitatea de a-i sorbi înţelepciunea-i de conducător decât din texte citite şi, oricum, fără sare şi piper sau vreun alt ingredient).

Nu numai atât, dar domnul Preşedinte Klaus Iohannis ne-a lăsat impresia că şi-a fixat o ţintă încremenită în proiect: să ajungă, neconstituţional, cât mai repede să aibă un „guvern al meu” reducând la minimum minimarum dialogul cu fostul său adversar din campania electorală, domnul Victor Ponta, fără să şi evalueze consecinţele unui management de ţară ce nu putea să nu fie afectat de existenţa doar a unei… colaborări instituţionale între Palatele Cotroceni şi Victoria. Mai apoi, guvernul Ponta, prin „manevre de stradă” ticluite, marca ONG-urilor revoltate de tragedia de la Colectiv, a fost răsturnat, nu fără o contribuţie majoră şi din partea şefului însuşi al Executivului, s-a încropit repede şi neconstituţional un guvern de tehnocraţi, în realitate un „guvern de strânsură”, care, în doar trei luni de la instalare, şi-a etalat din plin incompetenţa aproape în toate domeniile de activitate găsindu-şi drept acoperire multitudinea de probleme moştenite plus imposibilitatea de a fi soluţionate într-un timp atât de scurt, de numai un an de zile.

Actualul scandal pe tema Antenelor, un scandal provocat de guvernul însuşi prin ANAF, este o ilustrare indubitabilă a crizei în care s-a afundat regimul Iohannis. O criză a neputinţei de a percepe adevăratele exigenţe ale societăţii şi de a le găsi rezolvările politice care se impun. Este în acelaşi timp o criză, poate fără ieşire, a gândirii şi practicii politice promovate de actuala dreaptă românească. Trezirea la viaţă a actualului Parlament, un semnal a fost dat deja de către Senatul României, plus ameninţarea cu introducerea unei moţiuni de cenzură, ar putea zgâlţâi efectiv regimul Iohannis ceea ce ar fi un răspuns politic înţelept la criza existentă.

Articol scris de conf. univ. dr. Marin Badea

Vizualizari: 855 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Socialistul pe Facebook