Am fost în Grecia, la Atena, să văd care este atmosfera după gloriosul „OXI” pe care poporul grec l-a aruncat în faţa cămătarilor din Troika FMI – BCE – CE.  Speram să mă pot întîlni cu membri din Syriza, din KKE şi cu alţi greci de la care să aflu impresii şi să înţeleg şi eu care este problema. Nu am reuşit. Lucrurile s-au precipitat dramatic. Chiar în dimineaţa zilei în care am plecat am aflat că a demisionat Varufakis. Lumea de pe stradă şi prietenii mei din Atena nu voia să dezbată politică şi m-am întors de acolo la fel de confuz ca atunci cînd am plecat. Prietenii mei rămaşi în ţară în vremea asta au înţeles poate mai bine ca mine ce e cu Grecia, deşi au ajuns la concluzii diferite: Lucian Sârbu http://www.argumentesifapte.ro/2015/07/17/ultima-noapte-de-iluzii-prima-noapte-de-razboi/ )  crede că nu poate fi vorba de o trădare şi că Tsipras a obţinut tot ce se putea. Dimpotrivă, Ana Bazac crede aici http://www.criticatac.ro/28148/punct-de-la-capt/ că este vorba de o batjocorire cinică a votului celor 61,5% care s-au opus pretenţiilor cămătarilor şi că de acum înainte Syriza nu mai are dreptul să fie considerat un partid de stînga, ci unul de dreapta mascată. Troţkiştii sunt şi mai vehemenţi, în linie cu KKE: de la bun început Syriza a fost trădătoare şi capitulardă  (http://www.wsws.org/en/articles/2015/07/11/pers-j11.html)

Eu sunt prins la mijloc, precum măgarul lui Buridan. A fost trădare? De la mine se vede că a fost o luptă inegală dintre un amator idealist (Syriza) şi un profesionist al Răului – Troika.  Am găsit însă un membru marcant al Syrizei despre care toţi comuniştii cu care am discutat la Atena aveau o părere bună: Ianis Varufakis.  La noi există percepţia că cei din KKE sunt cei neserioşi, care nu au vrut să sprijine Syriza. Din ce am vorbit cu aceşti comunişti, nici Syriza nu a fost uşă de biserică: a refuzat în mod constant colaborarea cu comuniştii. Aroganţă? Laşitate?  Hegemonism? Nu ştiu.

Ianis Varufakis are un blog  (http://yanisvaroufakis.eu/ ) foarte citit şi apreciat. După ce şi-a dat demisia, motivînd că Schauble şi alţii nu vor să trateze cu el şi că doreşte să îi dea mînă liberă lui Alexis Tsipras, a surprins pe colegii lui de partid votînd miercuri, 15 iulie, împotriva măsurilor cerute de acordul pe care l-a semnat Tsipras cu cămătarii. Crezînd că este o idee bună ca să aflăm şi punctul lui de vedere şi cănu toţi cititorii  Socialistului se simt îl largul lor în limba engleză, am tradus articolul lui de pe blog.

Aşadar, cititorul să decidă.

De ce am votat NU

AM decis să intru în politică dintr-un singur motiv: să îl sprijin pe Alexis Tsipras în lupta lui împotriva sclaviei datoriilor. Din partea lui, Alexis Tsipras mi-a făcut onoarea de a apela la mine datorită modelului meu de a înţelege criza bazat pe respingerea dogmei Papakonstantinos: adică dacă avem de ales între un faliment şi împrumuturi toxice, ultima variantă este întotdeaun preferabilă.

EU am respins această dogma deoarece o văd ca o ameninţare social majoră care, aplicată va duce şi la faliment şi la sclavia datoriilor. În seara zilei de  miercuri 15 iulie mi s-a cerut în Parlament să aleg între

  1. Să accept dogmei în cauză votînd în favoarea documentului pe care “partenerii” i l-au impus lui Tsipras la întrunirea Eurogrupului, prin mijloace puciste şi agresivitate inimaginabilă
  2. Să   spun “NU” primului meu ministru.

Primul ministru ne-a întrebat: este şantaj sau doar cacialma? exprimînd astfel dilema noastră a tuturor. Eu ştiam că este un şantaj real. Prima oară am fost şocat de el pe 30 ianuarie cînd J.Dijssenbloem (Jeroen  Dijssenbloem  este liderul  informal al Eurogrupului, fost ministru de finanţe al Olandei, membru în Partidul Muncii, un partid care se pretinde de centru – stînga) m-a vizitat la biroul meu să îmi prezinte dilema: “memorandum sau închiderea băncilor”. Ştiam de la început ce inumani vor fi creditorii. Şi totuşi, am decis să continuăm ceea ce ne jurasem în lungile nopţi în biroul primului ministru: “Vom face orice pentru a ne întoarce cu un accord viabil din punct de vedere economic. Vom face compromisuri, dar nu ne vom lăsa compromişi. Vom face atîţi paşi înapoi cîţi sunt posibili pentru a asigura un accord reciproc avantajos cu creditorii din Eurozonă. Dacă nu vom reuşi ne vom da demisia şi vom lăsa la putere pe aceia care cred în acele politici catastrofale. Să le implementeze ei, iar noi ne vom înapoia în stradă”.

Primul ministru ne-a întrebat miercuri: “Avem de ales?” Eu cred că da, aveam alternative. NU le spun aici; nu e momentul. Ce e important este că primul ministru a devenit convins că nu există alternative.

Eu mi-am dat demisia tocmai ca să îi ofer o alternativă: să meargă la Bruxelles şi să se întoarcă de acolo cu cele mai bune condiţii pe care le putea obţine. Dar asta nu înseamnă că vom fi obligaţi să implementăm orice măsură va veni de acolo!

Miercuri, primul ministru ne-a cerut să decidem împreună şi să ne asumăm responsabilitatea deciziei. Corect, dar cum? O cale ar fi fost să acţionăm aşa cum am promis de mai multe ori în caz de înfrîngere. Să declarăm că am fost compromişi, să anunţăm că avem un tratat pe care îl considerăm neviabil şi să cerem acelor politicieni care cred în el şi îl consideră viabil, indiferent de partidele din care fac parte, să facă ei un guvern cre să îşi asume implementarea lor.

A doua cale este cea sugerată de primul ministru: să protejăm primul guvern de stînga al ţării şi să încercăm să implementăm înţelegerea cu creditorii, produs al şantajului, proiect pe care chiar primul ministru îl consideră neviabil.

Ambele soluţii erau la fel de crîncene pentru noi. După cum bine a anunţat Alexis Tsipras nimeni nu are dreptul să pretindă că dilema în care ne aflam ar fi mai teribilă pentru el decît pentru altul, fie el prim ministru sau membru al guvernului. Adică să nu credem că aceia care au decis  ca guvernul să încerce imposibilul sunt mai responsabili ca aceia care au ajuns la concluzia că trebuie să abandonăm şi să lăsăm srcina acelor politicieni care cred că măsurile pot fi implementate.

După cum bine a văzut Euclid Tsakalotos în cuvîntarea sa din Parlament: cei care cred că guvernul SYRIZA nu ar trebui să implementeze înţelegerea obţinută prin şantaj au argumente la fel de puternice ca aceia care cred că guvernul SYRIZA este dator în faţa poporului să îl aplice în aşa fel încît să fie evitat un faliment anarchic.

Nici unul dintre noi nu este mai  “anti-memorandum” decît alţii, dar nici nu cred că unii dintre noi sunt mai “responsabili”. Dacă eşti la o răscruce unde ai fost împin de Coaliţia Murdară a Puterilor Internaţionale  este de înţeles că unii o vor lua la stînga şi alţii la dreapta. Ceea ce ar fi cu adevărat fatal ar fi ca un grup să îl eticheteze pe celălalt “compromis” iar celălalt pe el “iresponsabil”.

Deocamdată, în mijlocul luptelor noastre principalul scop ar trebui să fie unitatea SYRIZEI şi oamenilor care au crezut în noi acordîndu-ne votul în proporţie de 61,5%. Singurul mod de a-l asigura este să ne acceptăm unii altora argumentele plecînd de la axioma că şi partea opusă este la fel de bună, responsabilă şi revoluţionară ca noi.

Acestea fiind zise, motivul pentru care eu am votat “NU” miercuri 15 iulie este simplu: trebuia să lăsăm puterea acelora care se pot uita în ochii oamenilor şi pot spune ceea ce noi nu putem: “Acordul este dur, dar se poate face în aşa fel încît să lase loc de speranţă că ne vom putea reveni şi evita catastrofa umanitară”.

Guvernul de stînga nu poate promite Europei ceea ce ştie că nu poate oferi. Dar îşi poate ţine promisiunea pe care am tot făcut-o în vizitele noastre prin capitalele europene: spre deosebire de alţii noi nu vom promite nimic ce nu vom putea realiza – de exemplu un anume procent de surplus. Pe de altă parte, guvernul de stînga nu are dreptul să chinuie mai departe victimele unei crize de cinci ani fără să poată răspunde afirmativ la întrebarea: “măcar aţi compensat cumva  măsurile recesioniste pe care le-aţi luat”?

Mulţi colegi mă întreabă:  “Oare nu e mai bine să fim noi la putere? Nouă, spre deosebire ce ceilalţi, chiar ne pasă de popor şi vrem să atacăm corupţia şi oligarhia” Da, e mai bine. Dar ce instrumente avem la dispoziţie? Decizia Eurogrupului stabileşte şi lipsa controlului social asupra băncilor pe cînd de la populaţie se cere să se stoarcă încă 10-25 miliarde ca să le sprijine. Ca lucrurile să fie şi mai rele, avem crearea unui uber-HRADF (Hellenic Republic Asset Development Fund), adică un fond care să administreze toate bunurile publice, privînd Grecia de toate beneficiile manageriale.  Şi cum adică să controlăm noi austeritatea cînd troika, cu o simplă corectură la ELSTAT (Hellenic Statistical Authority) – va calcula chiar ea surplusul? Căci noi am cedat controlul acestei instituţii Eurogrupului.

Şi cînd realitatea cea dură va arăta ineficienţa acestor măsuri draconice, cînd tineri şi bătrîni vor ieşi să protesteze în stradă sau vor rămîne să îşi macine disperarea pe la casele lor – oamenii pentru care ne-am luptat pînă acum – cine îi va reprezenta pe aceştia pe scena politică? Poate fi acelaşi partid care propune aceste măsuri în Parlament? Măsuri pe care miniştrii bine intenţionaţi sunt obligaţi să le apere în prlament şi Mass Media fiind ridiculizaţi şi acuzaţi de trădare de opoziţia anti-memorandum?

Nu cumva noi îl ajutăm pe Schauble dacă votăm contra acordului?” sunt întrebat de mai muţi. Le răspund: “Sunteţi siguri că nu cumva aceste măsuri fac parte din planul lui Schauble?”

► Ultimul raport FMI calculează datoria noastră la peste 200% din PIB, lucru care interzice FMI să ne mai dea credite;

► Cererea ESM (European Stability Mechanism, vezi  https://en.wikipedia.org/wiki/European_Stability_Mechanism ) la comanda lui Schauble ca FMI să mai acorde în continuare credite Greciei;
► Cum arată un guvern grec care face reforme în care nu numai că nu crede, ci le consideră rezultatul unui şantaj
► Dar un guvern german care trece prin Bundestag un acord pentru Grecia pe care de la bun început îl consideră eşuat şi nedemn de încredere? Nu cumva, dragii mei,  aceste fapte sunt aliaţi naturali ai lui Schauble?

Există oare mijloace mai sigure de a fi excluşi din Eurozonă decît acest accord neviabil care dă ministrului german de finanţe timp şi motive de a planifica mai bine Grexit-ul pe care îl doreşte?

De aceea am judecat eu că e bine să votez contra acordului, continuînd să cred că trebuie respinsă dogma Papakonstantinos. Pe de altă parte, îmi respect colegii care au judecat altfel. Nu sunt eu mai revoluţionar/ etic decît ei. Suntem şi vom fi judecaţi după capacitatea noastră de a ne proteja cu toate forţele unitatea, spiritul tovărăşesc şi capacitatea de acţiune avînd în acelaşi timp şi dreptul la diferenţă.

 

Articol scris de Gheorghiță Zbăganu

Gheorghiță Zbăganu

Gheorghiță Zbăganu este doctor în matematică, profesor universitar, membru în Biroul Executiv al Partidului Socialist Român.

Vizualizari: 967 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Socialistul pe Facebook