Riegler CorneliuSuntem în secolul 21 și demersul istoriei pare sa fie tot mai incert – nu știm sigur dacă „este învățătura vieții”, [Cicero (106-43 î.Hr.), De oratore, II,9] sau este „cel mai periculos produs pe care chimia intelectului 1-a elaborat vreodată. Proprietăţile ei sunt bine cunoscute. Îmbată popoarele, le face să viseze, iscă false amintiri, le exagerează reflexele, le intreţine vechile răni, le chinuie in somn, le induce delirul de grandoare sau de persecuţie, transformându-le în naţiuni neîndurătoare, trufaşe, insuportabile şi vanitoase. Istoria poate justifica tot ce vrea. Nu ne invaţă absolut nimic” [Paul Valery (1871-1945), Criza spiritului şi alte eseuri, Iaşi, Editura Polirom, 1996, pag.3]. Faptul că în societatea contemporană „Cine controlează prezentul controlează trecutul” [George Orwell (1903-1950), 1984, Iaşi, Editura Polirom, 2002, pag.307] pare să fie un lucru împlinit de prea mult timp. Deloc întâmplător 19 istorici francezi contemporani au lansat în anul 2005 un protest față de „intervențiile politicului din ce în ce mai frecvente în aprecierea trecutului și de procedurile judiciare care îi vizează pe istorici” arătând că „Istoria nu este o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici o interdicție și nu cunoaște tabuuri; el poate să deranjeze. Istoria nu este morală. Rolul istoricului nu este să glorifice sau să condamne; el explică.

Istoria nu este sclava actualității. Istoricul nu aplică trecutului scheme ideologice contemporane și nu introduce în evenimentele din trecut sensibilitatea de azi. Istoria nu este memorie. Într-un demers științific, istoricul strânge amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele, și stabilește faptele. Istoria ține seama de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu face obiectul justiției. Într-un Stat liber, nu este nici dreptul Parlamentului, nici al Puterii Judecătorești să definească adevărul istoric.” [Liberation, din 13 decembrie 2005, vezi pe larg, Marc-Olivier Baruch, Des lois indignes? Les historiens, la politique et le droit, Editura Tallandier, 2013].

            Suntem așadar conștienți asupra limitelor discursului istoric, după cum suntem în același timp eliberați de „dogmele” mai vechi sau mai recente.

            Ceea ce ne propunem nu este o monografie a Consiliului de coroană ținut în seara zilei de 21 iulie/3 august 1914 la Castelul Peleș din Sinaia [vezi pe larg în acest sens, Ion Mamina, Consilii de coroană, Editura Enciclopedică, București, 1997, pag.27-52] sub conducerea regelui Carol I (1866-1914), ci a modului în care au fost abordate opțiunile de politică externă a României imediat după declanșarea Primului Razboi Mondial (1914-1918) în ziua de 15/28 iulie 1914, față de război.

La momentul declanșării Marelui Război (1914) România era deja aliată cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria și Italia) de 31 de ani (1883). [vezi pe larg, Gheorghe Nicolae Cazan, Serban Radulescu-Zoner, Romania si Tripla Alianta,1878-1914, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979]. Germania era privită nu fară temei ca aliatul ideal, „invincibil” după victoria împotriva Franței în Războiul din 1870-1871.  De cealaltă parte, alternativa Triplei Înțelegeri: Anglia, Franța și Rusia. Situația era destul de complexă nu doar prin configurația politică a alianțelor cât mai ales prin faptul că România avea atunci revendicări teritoriale de la ambele tabere aflate în conflict: Transilvania, Banat și Bucovina de la Imperiul austro-ungar, respectiv Basarabia de la cel țarist.

Trebuie spus dintru început că decizia neutralității a fost luată în țară. Ea a aparținut guvernului legal al României (Guvernul Ion I.C. Brătianu venit la putere în 4 ianuarie 1914), dar a fost în același timp expresia unei largi consultări a unor forțe politice foarte diverse: filogermane, proantantiste și, în cele din urmă, favorabile neutralității. Deși opțiunile de politică externă ale formațiunilor politice erau foarte flexibile după cum se vede în favoarea ambelor tabere, pe atât de categorică a fost decizia neutralității pe care s-a bazat interesul național în acel moment. Însuși regele Carol I (1866-1914) a acționat în sensul unei decizii liber consimțite, constituțională și democratică, respectând principiul: „Regele domnește, dar nu guvernează”. Pe bună dreptate Primului Razboi Mondial (1914-1918) este considerat „piatra de încercare a democrației în România”. [vezi, Eleodor Focseneanu, Istoria constituțională a României (1859-1991), Editura Humanitas, București, 1992, pag.162].

Regele propusese respectarea prevederilor Tratatului secret de alianță din 1883 deoarece – credea acesta – alături de Germania „ne va fi bine” și „trebuia să nu ținem cuvântul dat”. Evident că prezența lui Carol I pe tronul Principatelor Unite din 1866 întărea interesele germane în această parte a Europei, Otto von Bismarck sfătuindu-l atunci pe prinț „să plece direct spre România” [vezi, Ioan Scurtu, Monarhia în România, 1866-1947, Editura Danubius, București, 1991, pag.13]. Spre deosebire de urmașul său, Ferdinand, Carol I s-a simțit german până în ultima clipă a vieții sale. Nu doar regele era în favoarea unei implicări imediate în conflict alături de una dintre de una dintre tabere. Liderul conservator Petre P. Carp, marcat de puternice sentimente rusofobe, era un invariabil susținător al adeziunii României la Tratatul secret din 1883. Carp contribuise ca ambasador la Viena la realizarea întrevederii între primul ministru român Ion C. Brătianu și cancelarul german Otto von Bismarck fapt ce a condus la aderarea României la Tripla Alianță. Era deci și o operă personală acest tratat.

De cealaltă parte, liderul conservator-democrat Take Ionescu era susținătorul Antantei (Anglia, Franța și Rusia) grăbindu-se „să ajungă de la Londra la Sinaia” pentru a împiedica întrarea în război alături de Germania, iar apoi pentru a susține intrarea imediată împotriva Puterilor Centrale. Cu toate acestea în cadrul Consiliului de coroană din 1914 Take Ionescu susține neutralitatea ca mai tot spectrul politic. Înainte de Consiliu are loc o întrevedere Ion I. C. Brătianu, Alexandru Marghiloman și Take Ionescu în care cei trei „deciseseră să susțină neutralitatea”. [Anastasie Iordache, Take Ionescu, Editura Mica Valahie, Bucuresti, 2001, pag.194-195].

În sprijinul ideii neutralității promovată după cum se știe de către primul-ministru liberal, Ion I.C. Brătianu se remarcă punctul de vedere al conservatorului Theodor Rosetti (1837-1923): „Suntem o țară mică, un biet popor ieșit abia de ieri, de alaltăieri, din greutăți și din robie. Nu cred că stă în putința noastră să facem politică mare. Acum cei mari s-au încăierat, noi nu avem ce căuta în luptele lor”. [vezi, I.G. Duca, Memorii, vol.I, Partea I (1914-1915), editate de Stelian Neagoe, Editura Express, Bucure;ti, 1992, pag.55].

Ionel Brătianu își rezervase dreptul de a vorbi ultimul în cadrul Consiliului. Primul-ministru răspunzând apelului regelui Carol I „de a ne ține cuvântul dat” aprecia că prevederile Tratatului din 1883 nu se aplică deoarece România nu fusese consultată înainte ca Austro-Ungaria să declare război Serbiei (15/28 iulie 1914). Era un pretext ce acoperea de fapt motivele reale ale neutralității. Acestea țin de o tradiție de politică externă a românilor, aceea de a lăsa războiul ca ultimă soluție de rezolvare a conflictelor, mai ales în cazul confruntărilor disproporționate. Această tradiție explică de ce Principatele au supraviețuit în epoca modernă, iar regatul Poloniei, un stat mai puternic și centralizat încă din Evul Mediu, nu.

Brătianu a intuit corect că acest război „este prea mare” pentru noi și că România indiferent de partea cui ar intra „va fi zdrobită imediat”. Armata română „nu era pregătită” a mai explicat Brătianu. Acesta a realizat just și faptul că va fi un conflict de durată și că cel mai bine este să așteptăm momentul în care întervenția armatei române ar avea șanse de izbândă. Cu alte cuvinte România trebuia să lase marile puteri să-și uzeze forțele. De o parte și de alta se aflau sub arme peste 20 de milioane de oameni: Puterile Centrale circa 8 milioane de oameni, iar Antanta circa 13 milioane de oameni. [Zorin Zamfir, Jean Banciu, Primul Razboi Mondial, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995, pag.65] Armata română număra puțin peste jumătate de milion de soldați, însă înzestrarea era total necorespunzătoare. Toate aceste temeri se vor confirma din păcate în Campania din 1916 când trupele inamice vor ocupa capitala București în doar 3 luni.

Spiritul în care Brătianu gândise interesul național în 1914 era în conformitate cu tradiția românească de politică externă. El este bine devoalat de telegramele Antantei către Brătianu din 1916 când aceasta încerca să obțină adeziunea României. Antanta înțelegea bine „jocul făcut de dl. Brătianu”, acela de a aștepta sfârșitul războiul și de a intra de partea învingătorilor. Însă Antanta avea nevoie de intervenția României „acum ori niciodată” [vezi, Ion Bulei, 1916 – Zile de vară, Editura Eminescu, București, 1978, pag.98].

Este de remarcat faptul că în 1914, deși România dobândise Independența de doar 36 de ani și avea angajamente politico-militare evidente față de Germania de 31 de ani, statul român acționa cu o libertate și autoritate deplină atât în politica internă cât și în cea externă. Mai mult, oamenii politici ai momentului, fie că vorbim despre filogermani (Petre P. Carp, Alexandru Marghiloman, Titu Maiorescu, Theodor Rosetti) sau filoantantiști (Take Ionescu, Nicolae Filipescu) au acționat cu un patriotism autentic. Este foarte concludentă pentru clasa politică din 1914 atitudinea liderului conservator Titu Maiorescu. După eșecul Campaniei din 1916 și ocuparea capitalei București de către armata germană (noiembrie 1916), feldmareșalul August von Mackensen l-a invitat pe fostul șef al Partidului Conservator, cunoscut pentru opțiunile filogermane, la o discuție. Maiorescu i-a transmis că dacă dorește o întrevedere, mareșalul, comandant al trupelor de ocupație, să-și depună cartea de vizită la reședința sa, aceasta fiind calea unei întrevederi. Această întrevedere nu a mai avut loc niciodată. Mai mult, filogermanii pun la punct o atitudine comună față de „dușmanii oficiali ai țării”, „o deplină reservă față ocupația germană”. [Titu Maiorescu, România și Războiul Mondial. Însemnări zilnice inedite, volum editat de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1999, pag.192].

Politica românească părea complet eliberată de spiritul prosternărilor așa cum se întâmpla cândva în relațiile cu Înalta Poartă, pentru a ne referi doar la trecut. Iar exemplul în cauză se referă la o perioadă în care totul părea pierdut, România nu era „mare”, cea mai mare parte a românilor era în afara granițelor, iar cea mai mare parte a României „mici” era ocupată de trupele Puterilor Centrale. Politica externă românească era „obedientă” doar interesului național între 1914-1918. Rezultatele acestei politici au fost evidente în perioada 1918-1920 când România a fost cea mai câștigată țară la Conferința de Pace de la Paris unde a primit „un tratament extrem de generos” [ A Dictionary of Contemporary World History, Oxford University Press, Third Edition, 2008, pag.581]. Acest este un alt exemplu de succes autentic de politică externă, un alt exemplu de respectare a tradiției de politică externă românească, dar pe care nu ne propunem să îl dezvoltăm aici.

            Realizând un arc peste timp în 1941, mentalitatea în care se realizează politica externă este radical schimbată în sensul discontinuității tradiției românești. La 22 iunie 1941 începe un nou Război Mondial, între Germania și Rusia (U.R.S.S.). De această dată decizia aparține unui singur om, Ion Antonescu care nu se consultă cu nimeni. ”Din proprie inițiativă, I. Antonescu a decis ca România să participe la Război alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice. Deși era, conform decretului din 6 septembrie 1940, ‹‹capul oștirii›› regele Mihai n-a fost consultat în legătură cu această decizie.” [vezi, Ioan Scurtu, Monarhia în România, 1866-1947, Editura Danubius, București, 1991, pag.135-136] Implicarea într-un conflict de asemenea proporții – din prima zi – era într-un total dezacord cu tradiția de politică externă în spiritul căreia conservatorul Theodor Rosetti (1837-1923) spunea: „Suntem o țară mică (…). Acum cei mari s-au încăierat, noi nu avem ce căuta în luptele lor” sau Ion. I.C. Bratianu (1864-1927) care credea că acest război „este prea mare” pentru noi. Lucrurile erau cu atât mai evidente în 1941 cu cât conflagrația începuse încă din 1939. Efectele dezastruoase ale deciziei din 1941 nu contenesc să se facă simțite și astăzi. Unde se rupe această tradiție? Credem noi că anii 1927-1930 sunt relevanți pentru a înțelege schimbarea. Moartea lui Brătianu (1927) și a lui Ferdinand (1927), de ce nu, chiar a unor conservatori precum  Maiorescu (1917) și Theodor Rosetti (1923) lasă un gol în galeria oamenilor politici care nu doar că nu va fi suplinit, dar va fi adâncit de manevrele dictatoriale ale lui Carol al II-lea prin dezbinarea clasei politice care a împiedicat societatea românească să-și selecteze valorile politice, în fine, veleitățile dictatoriale ale Conducătorului Statului. Paradoxal românii par să idealizeze gestul din 1941 și să ignore modelul politic din 1914 care a avut succes, un mare succes!

 

 

Articol scris de Corneliu Riegler

Vizualizari: 2999 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *