clinton

Nu, nu este statuia lui Stalin. Nu are mustaţă. Nu, nu e statuia lui Enver Hodxa, deşi arată şi el cu mîna direcţia victorioasă. A capitalismului. Este statuia lui William Clinton. Unde? La Priştina, capitala provinciei sîrbeşti Kosovo şi Metohia. Care a fost separată prin forţă de Iugoslavia şi transformată într-un stat marionetă. Clinton are în mînă o carte pe coperta căreia este gravată data de 24 martie 1999. Data începutului agresiunii NATO asupra Iugoslaviei. Sîrbii fac haz de necaz : „Monumentul lui Clinton din Priştina într-adevăr radiază . Uraniu sărăcit”. E vorba de uraniul sărăcit cu care a fot bombardată experimental Iugoslavia.

Poate va exista şi la Sevastopol vreo statuie a lui Putin. Ar fi bine să nu fie, fiindcă ar fi o insultă la adresa ucrainienilor, aşa cum şi statuia pe care o vedeţi este o insultă la adresa Iugoslaviei şi nu numai: o insultă la adresa ordinii de drept internaţionale. Dar ce zic eu? Este o insultă la adresa Consiliului de Securitate, a NATO şi a ONU. Agresiunea din martie – iunie 1999 a fost fără aprobarea organismelor internaţionale şi împotriva chiar a statutului NATO. Nu era vorba de protejat nici un stat membru NATO. Că a fost aprobată de unele slugi stupide ale americanilor (la noi fiind vorba de fostul preşedinte Emil Constantinescu şi ministrul de externe de atunci, Andrei Pleşu) nu schimbă cu nimic datele problemei. O ţară mică şi demnă a fost atacată de cel mai mare colos militar cunoscut în istorie şi devastată cu cinism. Chipurile, pentru a proteja interesele unui popor asuprit – albanezii. Numele agresorilor vor rămîne în istorie: Bill Clinton, Margaret Albright. Lîngă Hitler – cel puţin pentru sîrbi.

În politica externă americană, „modelul Kosovo” este tratat ca un exemplu de intervenţie de succes, efectuată prin încălcarea dreptului internaţional. Toţi au acceptat că s-a încălcat dreptul internaţional. Carta ONU nu permite folosirea forţei împotriva unei alte ţări, cu excepția autoapărării sau a rezoluțiilor Consiliului de Securitate. În cazul în care nu sunt îndeplinite aceste condiții – și în Iugoslavia a fost nici una – atunci, în conformitate cu dreptul internațional, vorbim de agresiune sau fapte care în procesele de la Nuremberg au fost definite ca ” crima internationala supremă „.

Propagandiştii de serviciu – cei care au avut misiunea de a face din agresor victimă şi invers – au găsit formula: a fost o intervenţie „ilegală, dar legitimă”. Formula a fost inventat de către Comisia Internațională independentă privind Kosovo , condusă de judecătorul Richard Goldstone. Ea trebuia să confirme că agresiunea împotriva Iugoslaviei era contrară reglementărilor legale, dar să găsească şi o justificare a ei : se presupunea că rostul agresiunii era de a opri purificarea etnică şi genocidul. Inexistente. Deabia după agresiune se poate vorbi de purificare etnică comisă de fascistoizii albanezi (ajunşi la putere) împotriva sîrbilor.

Nici azi nu înţeleg de unde atîta furie împotriva Serbiei. Poate răzbunarea Germaniei, care a pierdut două războaie din cauza ei. Germania a fost cea care a dat arme teroriştilor albanezi e la KLA, deveniţi după mintea americanilor „freedom fighters”. Dacă teroriştii omoară ruşi sau sîrbi, ei devin luptători pentru libertate – un statut care se poate schimba rapid, după cum s-a văzut după 11 septembrie 2001. Noi, în România, clocoteam de furie neputincioasă. Îmi aduc aminte de cele cîteva demonstraţii la care am participat – două la ambasada americană şi una de 1 mai, în parcul Herăstrău. Ultima a fost cea mai mare şi la ea a participat şi Adrian Păunecu şi poetul Adam Puslojic, cel care l-a tradus pe Nichita Stănescu în sîrbeşte.

Opinia noastră publică a condamnat ticăloşia guvernanţilor de atunci: au permis de exemplu aviaţiei agresorilor să ne folosească aeroporturile. Foştii guvernanţi au fost măturaţi de la putere – dar iugoslavilor nu le-a fost de nici un folos iar ruşinea a rămas asupra noastră. Trădarea prietenilor iugoslavi va rămîne multă vreme o pată pe onoarea noastră naţională. Nu toţi o simt: Pleşu de exemplu este fălos cu fapta sa fiindcă am intrat în banda de răufăcători numită NATO. Bulgaria, un stat mai mic şi mai slab a avut mai multă demnitate – nu a permis avioanelor NATO să le folosească teritoriul. Ca să nu vorbim de Grecia, care chiar era stat NATO. Puteam dacă nu să ne opunem, măcar să nu participăm la crimă. În Banat, în satul meu natal, se auzea zgomotul bombardamentelor iar în anul 1999 nu s-au făcut nici cireşele, nici prunele – probabil din cauza poluării radioactive.

Dar la fel de rea ca şi agresiunea în sine a fost revelaţia că de acum înainte legea internaţională nu mai face doi bani. Aşa cum unii istorici cred că secolul XX a început în 1 august 1914 (acum 100 de ani) alţii spun, metaforic că secolul XXI a început la 24 martie 1999: secolul marilor dezordini planetare. Călăul de serviciu folosit de NATO, generalul Wesley Clark (am impresia că este acum ceva consilier la Ponta) era sigur de impunitatea sa – de altfel a şi comentat cu cinism că nu îşi face griji asupra judecătorului Richard Goldstone deoarece acesta este total previzibil. Pînă în 1999 SUA nu mai agresase decît Panama, în 1990. Irakul în 1991 a fost o operaţie făcută cu aprobarea ONU. Ticăloasă, dar legală. Oricum, îi permitea SUA să se erijeze în jandarm mondial legitim. Pax americana. Dar după 1999 dispreţul faţă de ONU şi legea internaţională a mers crescendo: Afganistan (un război colonial, nefinalizat), Irak (unul preventiv soldat cu sărăcie şi instabilitate). Neruşinarea s-a extins şi la alte state NATO. După venirea la putere a lui Obama – care mă înţelegi, nu îşi putea permite, fiindcă mă înţelegi, era laureat al premiului Nobel pentru pace – pofta de jandarmerie a trecut şi la alte state: Anglia şi Franţa au fost atacantele în agresiunea (abjectă) contra Libiei. Muammar Gaddafi a fost alungat de la putere şi asasinat cu bestialitate iar cum ţara se stinge, sfâșiată între interesele unor bande rivale. Un scenariu similar era planificat pentru Siria, dar el a fost evitat prin acțiunea diplomatică rusă.

Revenind la Kosovo, Rusia a fost singura țară care se opun în mod deschis „intervenției umanitare” din Kosovo. Pentru că îi afecta autoritatea de mare putere şi prevedea că îi va afecta şi securitatea. Vestul îi promisese lui Gorbaciov că NATO nu are intenţia să se extindă spre est. Promisiuni pe care le-a încălcat cu nonşalanţă după 1999: la ce bun să le respectăm dacă Rusia e varză şi nu e în stare să zică nimic? Ţările membre ale fostului bloc de Est au trecut toate la NATO. Rusia începe să se simtă din nou încercuită.

Tulburările din Ucraina au dus la reaprinderea războiului rece. Propaganda antirusă a SUA şi UE se bazează pe indignarea pioasă că Moscova a garantat dreptul la autodeterminare al Crimeei, aşa cum au făcut ei în Kosovo. O încălcare a dreptului internațional pe care ei l-au încălcat cu cinism. Qued licet Jovis non licet bovis. Dar dacă boul se supără şi împunge? Probabil că Putin a crezut că SUA va fi mai înţelegătoare cu intereele Rusiei – în definitiv Doctrina Monroe a fost inventată e americani şi le-a asigurat dreptul exclusiv de a trata America Latină „vecinătatea apropiată”.

Spectrul Kosovo bîntuie acum lumea din nou. Orice încălcare a normelor stabilite de comportament stabilite riscă să se întoarcă într-o bună zi împotriva făptuitorului. Serbia a fost îngenuncheată. În 2000 a avut loc o lovitură de stat soldată cu înlăturarea lui Miloşevici, trimiterea lui la Haga şi moartea lui. Trădare care nu le-a folosit prea mult sîrbilor: după 15 ani încă nu se pune problema să fie acceptaţi în UE. „Vom intra în UE deabia după ce ne vom cere scuze Occidentului că ne-au bombardat ” – fac haz de necaz sîrbii, care îi iubesc pe aliaţii din NATO cu o dragoste plină de ură. Şi tot la Belgradmai circulă în zilele acestea încă o vorbă. „A fost ușor să bombardeze Serbia . Pot incerca acum cu Rusia .”

Există şi deosebiri între Kosovo şi Crimeea. Prima este o povincie ruptă din Serbia în 1999 şi ocupată de trupele NATO. Cu excepţia referendumului făcut între 26 şi 30 septembrie 1991, pe cînd Iugoslavia încă nu se dezintegrase (boicotat de sîrbi şi recunoscut doar de Albania) NU a existat vreo consultare recunoscută internaţional privind independenţa (i).

Preşedintele SUA, B. Obama, are consilieri neprofesionişti. Altfel nu l-ar fi lăsat să spună miercuri 26 martie 2014 la Bruxeles următoarea enormitate: „Şi Kosovo a părăsit Serbia după ce s-a organizat un referendum recunoscut internaţional în deplină cooperare cu ONU şi cu vecinii săi. Nu a fost la fel în Crimeea”.

Uite ce a fost în Kosovo: după bombardarea timp de trei luni a Iugoslaviei în 1999 provincia a fost ocupată militar de NATO (ii). La doi ani după ocupaţie, ONU a aprobat un fel de constituţie pentru provincial ruptă din Serbia (un parlament de 120 persoane care allege preşedintele şi primul ministru). În noiembrie 2001 deja s-au făcut alegeri pe care ONU le-a considerat un imens success. În 2005 Koffi Annan a pus un funcţionar ONU, Martti Ahtisaari pre numele lui să stabilească jaloanele pentru independent completă. În 2007 Ahtisaari a venit cu un plan în 10 puncte nerecunocut de sîrbi. Sîrbii îşi aleseseră preşedinţi şi guverne faţă de UE şi SUA dar oricît ar fi fost de slugarnice tot nu puteau accepta ruperea din Serbia chiar a inimii sale istorice. Rusia a respins planul Ahtisaari nu numai din interese naţionale – dimpotrivă, i-ar fi convenit să se rupă din fostele republici teritorii care să se lipească la ea – ci din solidaritate cu Serbia.

Şi ce dacă s-a opus? Autorităţile din Kosovo au hotărît declararea independenţei pe 17 februarie 2008. Jumătate din statele membre ONU au recunoscut provincial secesionistă.

Gorbaciov avertizase deja în 2007 că este o mişcare greşită. (iii) Dar cine să îl mai asculte pe acest Rege Lear modern? Băsescu a făcut şi el un lucru bun: România este în cealaltă jumătate, care nu a recunoscut acest rapt teritorial.


i. Pentru cine nu ştie, Macedonia a făcut un referendum în 6 septembrie 1991 pivind independenţa, acceptat fără probleme de toată lumea. Ideea era ca Iugoslavia să devină o confederaţie la fel ca Elveţia. Tragedia bosniacă avea să înceapă peste şase luni tocmai datorită unui referendum refuzat de o treime din cetăţeni, în martie 1992.

ii. Formal acolo erau trupe ONU de menţinere a păcii (UNMIK) dar NATO şi-a introdus şi el trupe (KFOR) şi SUA a găsit de cuviinţă să facă o ditamai bază militară.

iii. http://en.ria.ru/russia/20071229/94683051.html: „Înlocuind legile internationale cu o tiranie prost deghizată cei ce au pus la cale acest plan au calculate greşit rezultatul acţiunilor lor”

Articol scris de Gheorghiță Zbăganu

Gheorghiță Zbăganu

Gheorghiță Zbăganu este doctor în matematică, profesor universitar, membru în Biroul Executiv al Partidului Socialist Român.

Vizualizari: 1082 ,

Un răspuns la 15 ani de la agresiunea NATO în Iugoslavia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *