Atunci cînd clasa de la putere se simte amenințată, nu ezită să folosească forța. După reprimarea răscoalelor țărănești din 1907 – văzută acum de unii cu pretenții de istoric drept justificată și, ca atare, minimalizată – s-a mai întîmplat ca armata să intervină și să ucidă mainfestanți . De exemplu la Galați, în iunie 1916, contra unei manifestații antirăzboinice pe fondul unei greve muncitorești și, mai ales la București, în urma grevei tipografilor. Justificarea a fost spaima autorităților de bolșevism.

Faptele

Ocupația germană a Bucureștilor s-a încheiat abia la 12 noiembrie 1918, după sfîrșitul primului război mondial prin semnarea armistițiului cu Antanta, care a avut loc la data de 11 noiembrie.  După o săptămînă a avut loc  și Adunarea de la Alba Iulia (18 nov/1 dec ) . Tot atunci s-a întors în capitală  și regele Ferdinand. Așteptările populației erau mari, acum că veniseră la putere ”ai noștri”. Ocupația germană lăsase pe bucureșteni într-o situație foarte grea în pragh de iarnă. Hrana și încălzirea deveniseră coșmarul zilnic. La 6/18 decembrie muncitorii tipografi de la atelierele grafice Sfetea și „Minerva” au declarat grevă pentru a obține o creștere de salariu și ziua de muncă de 8 ore. Revendicările lor nefiind satisfăcute, toți tipografii din capitală au anunțat grevă, data ei fiind stabilită peste o săptămînă, adică exact pe 13 decembrie. Între timp  – mai précis la 11 decembrie – PSR (Partidul Socialist din România) (vezi de exemplu (http://gutenberg.us/articles/Socialist_Party_of_Romania) . La 13/26 decembrie 1918, a avut loc o mare manifestație socialistă a muncitorilor din București, principalii organizatori ai acesteia fiind Cristian Racovski, tipografii Iancu Luchwig și Sami Steinberg, cizmarul Marcus Iancu, corectorul Marcel Blumenfeld, Ilie Moscovici, I.C. Frimu, Gheorghe Cristescu, D. Pop și alții. După cum era stabilit, cei aproape 600 de muncitori tipografi din capitală au încetat lucrul și s-au adunat în fața bisercii Sf Ionică. Apoi s-au îndreptat spre Ministerul Industriei și Comerțului de pe Calea Victoriei, însoțind delegația pe care au desemnat-o să prezinte revendicările lor. Cu muncitorii tipografi, s-au solidarizat și muncitorii de la alte fabrici și uzine din București, ajungîndu-se la o masă de 15000 de oameni. Manifestanții au scandat lozinci în care  cereau ziua de muncă de 8  ore, creșteri de salarii, încetarea stării de urgență, mai multă putere pentru sindicate, ba chiar și  „Jos armata! Jos regele! Trăiască Republica!”. Primul ministru era generalul Constantin Coandă. Îngrozit de perspective unei revoluții bolșevice, el a dat ordin trupelor să tragă. A doua zi a fost demis sau și-a dat demisia, dar deja crima era făcută. A fost succedat de liberalul Ion I Brătianu. Cînd muncitorii au ajuns în Piața Teatrului Național, au fost oprite de forțele de ordine – armată, poliție și jandarmerie.  Comandamentul era instalat în sediul secției de poliție din pasajul dela Calea Victoriei. Cel mai speriat era generalul Mărgineanu, șeful garnizoanei București. El  a telefonat primului ministru și lui  Ion I.C. Brătianu cerînd aprobarea de a deschide focul.

Aprobarea a sosit. Armata a tras. Conform informațiilor oficiale ar fi fost 16 morți și zeci de răniți. Cifra trebuie privită cu rezervă, deoarece Ilie Moscovici vorbeşte de 50 – 100 de morți. Crima rămîne crimă. Un martor ocular, generalul  Emilian Ionescu vorbeşte de 87 de morţi: http://www.rador.ro/2015/12/11/13-decembrie-1918-in-pia%E1%B9%ADa-teatrului-na%E1%B9%ADional/

Trebuiau găsiți țapi ispășitori. Au fost arestați sute de muncitori, membri ai mișcării sindicale și ai Partidului Socialist, care au fost schingiuiți. Trupa a asaltat și ocupat și sediul PSR. Dintre arestați s-a intentat process la 52 de activiști sindicaliști. Liberalul   Ion Gh. Duca, cel ucis in 1933 de legionari, era în acel moment membru al guvernului.  scria că poliția „a arestat pe toți fruntașii mișcării și i-a bătut atât de crunt, încât unul dintre socialiștii mai de vază, Frimu, a murit peste câteva zile de pe urma rănilor dobândite” [1].

Ministru de Interne era George G. Mârzescu, cel care avea peste 6 ani să facă legea pe baza căreia a fost scos în afara legii PCR.  Tipul a justificat crima declarând că greviștii erau ațîțați de agenți bolșevici. Adică era OK să îi omori. Acuzațiile aduse celor 52 de arestați erau de crimă „contra siguranței statului, complot contra statului” și „provocare de rebeliune și ofensă adusă M.S. Regelui” . Pe lîngă IC Frimu au mai fost judecați și Alecu Constantinescu, Jaques Konitz, Alexandru Bogdan și I.S. Dimitriu. Pe vremea avceea existau și avocați socialiști, din care amintesc pe Constantin Titel Petrescu, și N.D. Cocea.  Majoritatea inculpaților au fost achitați, mai puțin comuniștii declarați, care au primit 5 ani de închisoare.

I. C. Frimu nici nu a ajuns la proces. A murit peste trei săptămîni la Închisoarea Văcărești ( 6/19 februarie 1919)  în urma bătăilor poliției. La înmormîntare au participat mii de persoane.

Cine uită, nu merită

Greva tipografilor nu a rămas fără rezultat. Breasla tipografilor a fost prima din România care a reuşit să încheie un contract colectiv unitar, la nivel de ramură, pe o durată de un an şi jumătate, la data de 22 decembrie 1921. Prin contractul colectiv erau reglementate condiţiile de muncă, timpul de lucru, concediile, zilele de sărbătoare plătite de patroni, plata orelor suplimentare, numărul ucenicilor, dreptul de a alege delegaţi (bărbaţi de încredere), care să vegheze la îndeplinirea contractului colectiv.

În perioada socialistă strada Ion Cîmpineanu s-a numit 13 Decembrie 1918. A fost ridicată o placă comemorativă în memoria tipografilor uciși iar ziua de 13 decembrie a devenit ziua tipografilor. În fiecare an se depuneau acolo coroane de  flori.

Chiar și astăzi se serbează ziua tipografilor, restaurația capitalistă care a urmat loviturii de stat din decembrie 1989 a uitat să o schimbe. Ce a putut face  valul demolator a fost să schimbe numele străzii  din nou în Ion Cîmpineanu (în 1991) și să dărîme placa aceea, pe care scria că este ridicată în memoria muncitorilor ucişi în decembrie 1918. O vreme placa a mai rezistat, după ce o  minte creaţă a găsit de cuviinţă să adauge “1989” după 1918!  În final a fost demolată în 2007 sub pretextul că acolo s-a construit hotelul Novotel, pe locul fostului Teatru Naţional, distrus de bombele americane în 1944.

Există o asociaţie, condusă de Nicuşor Dan, canditat de primar care vrea să salveze Bucureştii! Nu îmi aduc aminte dacă a protestat în faţa vandalizării acestui monument istoric.

Ultima oară s-au depus  flori la placa comemorativă în 1990. Iniţiativa a fost a fratelui meu, Virgil Zbăganu. La data aceea era secretar la sindicatul tipografilor. Eu eram membru într-un partid efemer – Partidul Socialist Democratic din România. Preşedintele organizaţiei Bucureşti era Aurelian Mocanu, tovarăşul meu de acum de la PSR. Virgil a invitat şi o delegaţie a proaspăt apărutului PSM, considerat pe atunci nefrecventabil. Am participat şi noi la comemorare. S-au ţinut cuvîntări. A vorbit Virgil iar din partea noastră un strănepot de al lui Moscovici, cu acelaşi nume – nu mai ştiu dacă acel Moscovici mai e acum în ţară. Din parte PSM a vorbit un tip timid şi simpatic, care umbla mereu cu un notes după el – îl chema Valentin Petrescu. Cînd s-a auzit că e de la PSM lumea a tresărit, unii au vrut să strige să “Jos Comunismul”; Virgil i-a potolit  repede.

A fost prima apariţie publică a PSM. Fratele meu a avut apoi de suferit: cum de şi-a permis cu de la sine voie să cheme la comemorare comunişti? Sindicatele trebuia să fie a-po-li-ti-ce şi,mai ales, an-ti-co-mu-nis-te.

Un nesimţit din Braşov, mare erou al revoltei “anticomuniste” de la 15 noiembrie 1987, anticomunist furibund, pieţar la PU – îl chema Mircea Sevaciuc – de la centrala lor sindicală  – l-a acuzat că vrea să distrugă mişcarea sindicală. “Virgil Zbăganu a recunoscut  că i-a invitat la ziua tipografilor pe….”     . Virgil i-a răspuns “Sevaciuc, nu am recunoscut nimic, doar v-am informat”. Şocul de a descoperi laşitatea şi fariseismul conducătorilor sindicalişti a fost motivul principal al lui Virgil de a lansa idea de reporganizare a PCR. Cine să apere clasa muncitpare dacă nu comuniştii?

 


[1] Ion Mamina, Ioan Scurtu – Guverne și guvernanți (1916-1938) (Ed. Silex, București, 1996), p. 29

Articol scris de Gheorghiță Zbăganu

Gheorghiță Zbăganu

Gheorghiță Zbăganu este doctor în matematică, profesor universitar, membru în Biroul Executiv al Partidului Socialist Român.

Vizualizari: 2998 ,

Comentariile sunt suspendate.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Socialistul pe Facebook